Filocalia – comoara ortodoxă de la Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul
Din bogata predanie a creștinismului neîmpărțit, Ortodoxia a moștenit – și o păstrează până astăzi ca pe o „sumă” a năzuinței după desăvârșire – o colecție unică în felul ei de scrieri patristice asupra posibilitătii, a pericolelor care o pândesc și a cerințelor adevăratei vieți duhovnicești.
Concepută de către Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz ca o antologie de texte antiariene de spiritualitate și lectură biblică, ea și-a precizat treptat și mai mult fizionomia de comoară ortodoxă de rugăciune și de înalte experiențe duhovnicești. Sunt redate aici, după diferiți autori răsăriteni, reflecții despre frumusețea naturii umane și cosmice covârșite de har, dar și diagrama îndelungatelor nevoințe.
Pentru anularea tendinței de alunecare și cădere a naturii umane și pentru stabilizarea în ea a energiilor spirituale pe care le aduc virtuțile este nevoie de o strădanie mereu reluată sub ochiul îndrumatorului duhovnicesc și al Modelului nostru ceresc. Sfinții Părinți împărtășesc o adevarată știința a sufletului, o terapie spirituală pentru înfrânarea imperfecțiunilor firii, începand chiar de la primele înfiripări ale gandului.
Filocalia ne pune la îndemana arme și metode care sunt în măsura să potolească razboiul nevăzut al ispitelor, redând sufletului integritatea lăuntrica, smerenia, tăcerea, contemplația netulburată și pacea în Dumnezeu. Prin rugăciunea inimii, lucrarea duhovnicească se străduiește să anticipeze împărăția cerurilor, urmărind înfăptuirea unei vieți cât mai îmbunătățite.
Asemenea controversatului teolog alexandrin, alcătuitorii celebrei antologii spirituale din operele sale au fost însuflețiți ei înșiși de năzuință după o viață cât mai înaltă, fapt pe care trebuie să-l reliefăm înaintea oricărui alt element biografic, cultural sau de politică bisericească din epocă. Desigur că marii Capadocieni au popularizat „teologia” lui Origen, așa cum Evagrie Ponticul i-a ilustrat prin intermediul străduințelor monahale concepția sa asupra raporturilor omului cu Dumnezeu, dar acest fapt nu a fost cauza principala a apariției Filocaliei.
Sf. Macrina știa bine că fratele său Vasile este însetat de idealul desăvârșirii, în urma unei educații creștine în familie și la studiile din Atena, cu atât mai mult, după o perioada de concesii făcute baroului și gloriei profesionale. De altfel, încă din perioada formării lor universitare comune, cei doi prieteni deveniți celebri își făgăduiseră reciproc să se reîntâlnească în singuratate pentru reculegere, studiu, rugăciune și adâncire comună în interpretarea Bibliei.
Oricat spirit de epocă și „modă” intelectuală s-ar presupune în actul convertirii din 357-358, mărturisirile sale arată autenticitate și efervescență interioară deosebită, ca și regret pentru trecut, clarviziune, căutare și hotărâre de îndreptare : „După ce am petrecut multă vreme în deșertăciune, după ce am pierdut mai toată tinerețea în lucrări nefolositoare pentru a întelege învățăturile întelepciunii, pe care Dumnezeu o numeste nebunie, mă deșteptai, în sfârșit, ca dintr-un somn greu și aruncai ochii asupra minunatei lumi a Adevarului, adica a Evangheliei” . „Trebuia neapărat să plec in Pont, – mărturisește el încă mai înainte, – unde cu voia lui Dumnezeu poate voi pune capăt, odată, rătăcirii mele… Am plecat în Pont în căutarea unei reguli de viața”. Poziția și condițiile de viață din Schitul de la Annesi i-au oferit „cel mai plăcut rod din toate și anume liniștea” . Aici a fost întocmităa Filocalia, excerpte din operele lui Origen pe care viitorul arhiepiscop al Cezareei le cunoscuse prin intermediul Sfântului Grigore Taumaturgul.
Retragerea în Pont s-a dovedit într-adevăr „une solitude militante”, loc de colaborare între prieteni, prilej dorit de lucrare duhovnicească, dar și timp de neîntreruptă activitate comună.
Vizitarea formațiilor monahale din Siria, din Palestina si din Egipt i-a fost deosebit de folositoare celui ce se îndrepta hotărât pe calea trăirii personale a poruncilor Măâtuitorului Hristos. Chipul Avei Pahomie, ca și acela al Sfântului Atanasie pe care-l continua în direcția proniceeană, i-a arătat că nu trebuie să se depărteze de comunitatea Bisericii și de sentimentul popular, cum propovăduiau anahoreții eustatieni. În comunitatea vasiliană se postulează în mod real idealul desăvârșirii, prin cultivarea iubirii semenilor, a ascultării și a întregii naturi sociale a omului, nu numai a cunoasterii lui Dumnezeu . Adâncind învățătura biblică, Sfântul Vasile a putut depăși ceea ce a fost numită în mod exagerat „morala elenizata” a Noului Testament. Pentru el ca cititor al lui Origen și pentru climatul neoplatonic alexandrin, aceasta constituia o ispita posibilă. Trebuie să amintim, de asemenea, că marele ierarh a combătut în mod sistematic falsa desăvârșire monahală pe care o da viața solitară.
La rândul său și Sfântul Grigorie imputa călugărilor rătăcitori un fel de egoism sacru. Pentru ascultarea de sfaturile Evangheliei pe care o adâncise folosindu-se de luminile teologilor anteriori, inclusiv de Origen – atât de admirat încă – și pentru ca să se apropie cât mai mult de modelele întalnite în mănăstirile egiptene, Sfântul Vasile renunță la averea părintească. Nu se știe dacă și fratele său de cin a făcut exact același lucru .
Noua atitudine în fața vieții și străduința lor comună după desăvârșire au sugerat-o cei doi autori și prin titlul pe care l-au ales pentru acest florilegiu spiritual. Ca cititori ai lui Origen, ca admiratori a numeroase vieți de sfinți și a altor opere mistico-ascetice, ei au preferat denumirea de „filocalie”. Prin aceasta se indică ideea frumuseții însăși, după parcurgerea diferitelor trepte ale urcușului duhovnicesc. Este o expresie pur creștină, pentru un ghid al îndrumătorilor vieții îmbunatățite, care depășește simpla viziune estetică, fizică și utilitaristă a faimoasei „kalokagathia” elenice . […]
Având să exprime lupta spirituală a călugărului, înlățuirile păcatelor sau ale virtuților posibile și alte aspecte ale dobândirii frumuseții sufletești, Filocalia și-a fixat cu trecerea timpului o formă literară caracteristică. Aceasta este de multe ori o exprimare concisă, dar cu un mare și înțelept conținut de viață. Ea comunică direct „filozofia cerească” a paginilor Sfintei Scripturi, culeasă de către oameni ai rugăciunii și ai păcii în Dumnezeu.