Prigoana cea dinăuntru este cea mai mare încercare la care poate fi supus un creştin.

Când intră în apa Botezului, creştinul devine ostaşul lui Hristos. După primirea Sfintei Taine a Mirungerii şi apoi a Sfintei Euharistiicreştinul este capabil să lupte cu duhurile care îl atacă şi cu vrăjmaşii Bisericii. Intră şi există în Biserică, cu dorinţa arzătoare a comuniunii, fiind convins că numai comuniunea eclesială este perfectă, adică aptă şi eficientă în a-l proteja pe pământ şi a-i dărui certitudinea vieţii viitoare, prin împreună-lucrarea cu harul lui Hristos, dăruit prin Duhul Sfânt în Sfintele Taine, în slujbele liturgice şi în viaţa dinamică a Bisericii.

Din corpul divino-uman al Bisericii, prigonitul cel dinăuntru vede şi înţelege, cu inima, esenţa ei divină şi este capabil să nu se smintească de manifestarea umană.

Cazurile pe care le-am ales sunt tipice pentru marea încercare: prigoana cea dinăuntru. Sunt creştini prigoniţi de creştini, mai exact creştini neeretici prigoniţi de creştini neeretici. Nu am urmărit exhaustivitatea, ci am selectat doar un număr restrâns de cazuri concludente, mai vechi sau mai noi, de sfinţi şi de drepţi trecuţi prin acest gen de prigoană, de la marii capadocieni şi până la mărturisitorii vremurilor noastre.

Scopul acestei cărţi nu este unul defăimător, de aceea prigonitorii de multe ori nu sunt pomeniţi cu numele lor. Pentru zidirea noastră nu contează numele acestora, ci fenomenul probatoriu pe care ei l-au declanşat: NU PĂRĂSIŢI BISERICA! – nici în cazul în care vă asupreşte pe nedrept un frate creştin, un preot, un ierarh, un sinod chiar.

Faptul că nici prigonitorii, nici prigoniţii nu au adus atingere dogmei în lupta lor dovedeşte că ispita este maximă, subţire, rafinată, îndeosebi periculoasă, şi deci greu de judecat. Conlucrarea divino-umană se dezechilibrează. Din fericire, în astfel de cazuri, în timp ce prigonitorii lucrează trupeşte, folosindu-se de botezul şi investitura divină, pentru a asupri, pentru a acuza pe nedrept, prigoniţii – în trup fiind şi ei – lucrează însă sinergic cu Duhul Sfânt, Care strigă în inima lor: “Nu părăsiţi Biserica!” şi “Nu-i urâţi pe prigonitorii noştri!”.

De fapt, cartea de faţă are un singur scop: să dovedească creştinilor că nu există nici un motiv îndreptăţit pentru a părăsi Biserica.

Dacă vreun prigonit se clatină sau are vreun gând rău împotriva prigonitorului, să ia aminte la sfinţi: în timp ce ei răbdau şi binecuvântau, numele lor era hărăzit să traverseze istoria şi să o răscumpere pilduitor ÎN DUH.

Am parcurs împreună câteva “dosare” ale prigoanei celei dinăuntru.

Când auzi cuvântul “persecuţie”, de obicei te gândeşti la duşmanii creştinismului în general şi ai Bisericii în special – cei care, din neştiinţă sau voit, atacă, calomniează sau pătează Biserica.

Noi am desprins din istoria Bisericii Ortodoxe câteva cazuri de prigonire în interior, iar ele ne-au ajutat să aflăm ceea ce caracterizează îndeosebi acest tip de asuprire şi de nedreptate:

1. Prigoana se declanşează şi se amplifică întotdeauna printr-o colaborare între ierarhii Bisericii şi puterea lumească (regi, demnitari, politicieni etc.).

2. Ierarhia sau creştinii prigonitori nu sunt eretici, sau devin eretici treptat, spre finalul “luptei” (cazul Maxim Mărturisitorul).

3. Acuzaţiile care i se aduc prigonitului sunt de natură administrativă, disciplinară, niciodată – sau numai tangenţial – pe teme dogmatice.

4. De regulă, acuzatorii care se asociează prigonitorului sunt mulţi, apărătorii fideli ai prigonitului sunt mai puţini şi rămân tot mai puţini până la sfârşitul nedreptăţii.

5. Prigoniţii (autentici) nu părăsesc Biserica niciodată. Chiar atunci când nedreptatea care li se face este strigătoare la cer şi când prietenii fideli îi îndeamnă să se rupă de ierarhia persecutoare, ei strigă, cu Sfântul Ioan Gură de Aur: “Nu părăsiţi Biserica!”. Aceasta este ceva sublim şi unic în lume.

6. Prigoniţii dinăuntru, la fel ca şi prigoniţii din afară, au toate semnele sfinţeniei: luptă pentru adevăr, dar îşi asumă evenimentele, se roagă pentru vrăjmaşii lor, nu-i calomniază şi de dragul unităţii Bisericii suportă orice injustiţie.

7. Istoria face dreptate prigonitului şi îl sancţionează pe prigonitor: numele primului este pomenit pe buzele creştinilor; numele celui de-al doilea este uitat în cărţile de istorie.

8. Adeseori prigonitorii – în dorinţa de a-l exclude pe prigonit – recurg la minciuni (ca diavolul, care este “tatăl minciunii”).

9. În unele cazuri ierarhia sau clerul prigonitor se supun puterii lumeşti şi îi execută orbeşte poruncile (cazul părintelui Gheorghe Calciu sau cazul Episcopului Gherasim Safirin). În alte cazuri, prigoana dinăuntru s-a declanşat din cauză că cel prigonit a deranjat sau a stăvilit lucrarea economică (încasarea de foloase materiale, simonia), nu cea sacerdotală a prigonitorului, neţinându-se cont de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune că în Creaţie “toate sunt de obşte” [1]. Exilul sau alungarea din eparhie – care erau metode de persecuţie preferate în primele secole – îl transformau pe cel prigonit într-un “caz social” tipic de care – paradoxal – Biserica era obligată să se îngrijească, nicidecum să-l “nască” şi să-l abandoneze [2].

10. Un fir roşu străbate biografia acestor cazuri: smerenia prigonitului şi mândria prigonitorului; o virtute şi un păcat încrâncenate într-o luptă dureroasă, dar în care victima este întotdeauna victorioasă pe termen lung.

[1] Pr. Dr. Mihai Valică, Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Asist. Soc. Drd. Andreea Băndoiu, Ec. Drd.Cristian George Popescu, Teologie socială, Editura Christiana, Bucureşti, 2007, p. 109.

[2] Ibidem, p. 121.