INTERVENTIA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL ÎN CADRUL ADUNĂRII PARLAMENTARE A CONSILIULUI EUROPEI, STRASBOURG – 12 APRILIE 2011

INTERVENTIA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL ÎN CADRUL ADUNĂRII PARLAMENTARE A CONSILIULUI EUROPEI



STRASBOURG – 12 APRILIE 2011

Dimensiunea religioasă a dialogului intercultural

Dimensiunea religioasă a dialogului intercultural

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a susţinut o alocuţiune cu titlul Dimensiunea religioasă a dialogului intercultural. Intervenţia a fost în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Strasbourg, în data de 12 aprilie 2011:

Patriarhul Daniel al României

Domnule Preşedinte, după alegerea dumneavoastră ca Preşedinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, aţi plasat dialogul interreligios în centrul mandatului dumneavoastră. Astfel s-a luat decizia de a întruni la Strasbourg, cu prilejul sesiunii de primăvară a Adunării Parlamentare, mai multe personalităţi religioase europene care să-şi poată exprima punctele de vedere cu privire la peisajul religios al Europei şi al lumii, precum şi la modalităţile de a se ajunge la o mai bună înţelegere şi recunoaştere între religii. Aceasta se înscrie în activităţile Consiliului Europei în domeniul dimensiunii religioase a dialogului intercultural. Dimensiunea religioasă este fără îndoială dimensiunea cea mai profundă a dialogului intercultural. Aşadar, iată-ne aici, şi dorim să vă mulţumim, Domnule Preşedinte, dumneavoastră şi tuturor persoanelor care au înlesnit această întâlnire.

Toate eforturile făcute de Consiliul Europei pentru a motiva şi a promova reflexia comună asupra dimensiunii religioase a dialogului intercultural în Europa merită toată atenţia şi preţuirea noastră. În acest sens, Consiliul Europei constată că „diversitatea culturală a devenit astăzi sursă de tensiune şi de dezbinare care deteriorează coeziunea socială”. Prin urmare, „trebuie dezvoltată o nouă cultură a convieţuirii pornind de la afirmarea demnităţii egale a tuturor persoanelor şi aderarea la principiile democratice şi la drepturile omului”.

Este, deci, necesar să se cultive „dialogul la nivel local şi regional şi o colaborare dinamică între instituţiile publice, colectivităţile religioase şi grupurile inspirate de o viziune nonreligioasă”. Comisia pentru cultură, ştiinţă şi educaţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei propune „promovarea unui parteneriat pentru democraţie şi drepturile omului între Consiliul Europei, religii şi principalele organizaţii umaniste”.

Proiectul de recomandare (adoptat de Comisie la data de 18 martie 2011) subliniază importanţa ”învăţământului privind religia, care trebuie să devină un prilej de întâlnire şi de atenţie reciprocă” (art. 15). Toate aceste principii trebuie să încurajeze dialogul interreligios şi intercultural.

Pe măsură ce se structurează, prin dialog şi cooperare, Europa devine conştientă de ceea ce constituia ”matricea” originii sale (Frédéric LENOIR, Le Christ Philosophe, Plon, 2007, p. 197.), de care nu s-a ţinut seama îndeajuns la edificarea sa, şi anume dimensiunea religioasă a culturii sale. Într-adevăr, politicile şi experţii acestora s-au preocupat rând pe rând de probleme economice, politice, educative şi culturale, uneori de probleme militare. Or, în ultima vreme la porţile Europei au început să se ivească, între indivizi sau între comunităţi, tensiuni cu caracter religios care îngrijorează prin intensitate sau prin întindere. Evenimente dramatice, cum au fost violenţele împotriva creştinilor în Irak, în Iran, în Egipt sau în alte părţi, Coranul ars şi atentatele care i-au urmat, impun oamenilor politici şi organismelor internaţionale necesitatea de a reflecta şi de a reacţiona astfel încât să evite ca asemenea drame să se mai repete pe viitor şi să afecteze ţările europene.

Aceste evenimente au făcut şi mai urgentă îndatorirea de a găsi soluţii la problemele create de migrarea masivă a populaţiilor de diferite culturi şi religii în Europa, fenomen care slăbeşte coeziunea socială în multe ţări.

Cum se poate integra emigrantul sau străinul într-un context religios diferit de al său, păstrându-şi totodată identitatea religioasă şi culturală originară ? Cum să evite în acelaşi timp izolarea crispată şi dizolvarea propriei identităţi? În acest sens, este necesar să se dezvolte o cultură a convieţuirii care să permită a se evita transformarea diversităţii în adversitate şi confundarea identităţii cu izolarea. Este nevoie de o educaţie deschisă către ceilalţi în familie, în şcoală, dar şi în comunitatea religioasă sau confesională frecventată, întrucât educaţia şcolară susţinută şi controlată de către Statul naţional nu mai este suficientă. În acest sens, experienţa actuală a diasporei ortodoxe române din Italia, unde trăiesc circa un milion de români, sau din Spania, unde trăiesc de asemenea aproape un milion de români, este destul de încurajatoare. Într-un mare număr de parohii, cateheza şi transmiterea credinţei către minoritatea română se fac într-un spirit ecumenic, de deschidere către cultura majorităţii catolice italiene sau spaniole.

Această abordare, în acelaşi timp pastorală şi ecumenică, permite o integrare socială fără dizolvarea identităţii religioase şi culturale. Cu toate acestea, educația şi formarea permanentă în vederea unei conviețuiri paşnice au nevoie de o maturizare spirituală în care libertatea individuală sau colectivă este şi libertate unită cu responsabilitatea şi solidaritatea socială, tot aşa cum afirmarea propriilor valori spirituale şi culturale nu se face împotriva persoanelor sau comunităţilor diferite, ci împreună cu ceilalţi. Ţările în care diferite religii conviețuiesc de veacuri pe acelaşi teritoriu au o profundă şi bogată experienţă în acest domeniu, deoarece au învăţat mai bine cum să evite sau să depăşească conflictele religioase şi etnice.

În acest sens, în zilele noastre, Patriarhiile Ortodoxe din Orientul Mijlociu, Constantinopol, Rusia şi din alte ţări au luat iniţiativa de a promova dialogul interreligios la nivelul conducătorilor de culte şi experţilor în domeniu, pentru a da semnale pozitive în favoarea educației pentru convieţuirea paşnică şi coeziunea socială. Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului, prin eforturile depuse, a contribuit mult la aceasta. Totuşi, dialogul interreligios la nivel naţional şi internaţional între reprezentanţii diferitelor religii trebuie completat cu o educație şi o formare permanentă favorabilă dialogului interreligios în şcolile teologice ale diferitelor confesiuni şi religii, precum şi în comunităţile liturgice, astfel ca dialogul să nu se realizeze printr-o simplă directivă sau recomandare venită dinafară, ci să devină o stare de spirit şi o practică obişnuită, pentru binele comun al cultelor religioase şi al societăţii.

În această perspectivă, în 14 aprilie 2011, din iniţiativa Patriarhiei Române, va avea loc la Bucureşti o întrunire a conducătorilor celor 18 culte oficial recunoscute în România în vederea creării unui Consiliu Consultativ al Cultelor din România, al cărui scop nu va fi doar evitarea conflictelor dintre diferitele religii şi confesiuni, ci şi încurajarea dialogului şi a cooperării dintre acestea pentru binele comun al societăţii româneşti, confruntată cu criza economică, fenomenul emigrării şi cu alte probleme sociale. Acest dialog este posibil şi pentru că, de zeci de ani, în şcolile noastre de teologie ortodoxă din România, se predă istoria religiilor şi ecumenismul, fără teama de a ne pierde identitatea ortodoxă în urma dialogului şi cooperării cu celelalte culte la nivel naţional sau internaţional.

În acelaşi timp, prin dialogul interreligios trebuie să învăţăm cum să facem faţă noilor probleme ale societăţii, ca libertatea lipsită de responsabilitate, secularizarea, criza familiei etc. În acest sens, libertatea religioasă trebuie să se afirme şi în responsabilitatea socială şi cooperarea între culte în favoarea demnităţii umane şi a binelui comun. În legătură cu aceasta, nu este de ajuns să afirmăm din punct de vedere teologic demnitatea persoanei umane create după chipul lui Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pământului, ci trebuie să o şi apărăm în contexte de violenţă, oprimare, sărăcie, nedreptate, umilire și marginalizare. Pentru a apăra mereu şi pretutindeni demnitatea umană, drepturile omului, libertatea de exprimare, democraţia, Statul de drept şi alte valori care constituie astăzi baza dialogului, este necesar să avem convingeri ferme şi să cultivăm o spiritualitate profundă, asemănătoare celei a profeţilor biblici, a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii nedespărţite sau a marilor luptători pentru dreptate din societatea umană. Însă valorile care sunt cultivate în societatea secularizată actuală vizează în mod exclusiv realitatea pământească, existenţa omului în relaţia sa cu Statul şi cu concetăţenii săi, în timp ce credinţa religioasă îl vede pe om în primul rând în relaţia sa cu Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pământului, întrucât creaţia, adică natura, este un dar a lui Dumnezeu către omenire pentru a fi cunoscut, cultivat şi pentru a deveni mijloc de comuniune între persoane, naţiuni şi generaţiile viitoare.

Între cultul religios şi cultura omenească există o legătură foarte profundă. Cultul înseamnă cultivarea relaţiei omului sau a comunităţii umane cu Creatorul divin, în timp ce cultura înseamnă cultivarea relaţiei omului cu creaţia lui Dumnezeu. Prin urmare, în istoria majorităţii popoarelor, cultul constituia baza sau izvorul culturii naţionale. Sfânta Scriptură sau cărţile de cult au contribuit mult la formarea culturii naţionale sau regionale, cultură a recunoaşterii şi a responsabilităţii, deoarece fără pământul, apa, aerul şi lumina create de Dumnezeu omul nu ar putea trăi. Aşadar, orice criză ecologică, economică şi socială ne îndeamnă la responsabilitate, la corectarea greşelilor, la revizuirea relaţiei noastre cu Dumnezeu, cu societatea şi cu natura. Problemele comune ne cheamă la o reflexie comună şi la o acțiune comună pentru binele comun.

În pofida deosebirilor de religie şi de cultură, de abordare sau de motivaţie, în faţa suferinţei şi a umilirii demnităţii umane Bisericile, religiile, Statele, organizaţiile internaţionale şi indivizii au din ce în ce mai mult o responsabilitate comună faţă de viaţa umană şi faţă de ocrotirea naturii sau a mediului înconjurător. Prin urmare, libertatea noastră spirituală autentică se măsoară după intensitatea iubirii sau solidarităţii noastre faţă de persoanele sau popoarele aflate în dificultate.

În concluzie, dorim să prezentăm cinci repere pentru dialogul interreligios şi intercultural :

1. Dimensiunea religioasă a dialogului cultural este fundamentală pentru Europa, deoarece religia este matricea majoră a identităţii sale. Din această pricină, orice criză profundă a Europei a fost mai curând o criză de identitate spirituală decât o criză de identitate culturală. Lupta cea mai înverşunată din Europa împotriva identităţii sale religioase a purtat-o comunismul ateu şi totalitar, care pretindea a fi sistemul politic cel mai ştiinţific şi mai progresist, ba chiar « viitorul luminos al tuturor naţiunilor ». Dar, după căderea sa, popoarele eliberate au experiat în primul rând adevărul fundamental că libertatea este un mare dar al lui Dumnezeu şi că religia autentică poartă în ea seminţele învierii ca biruință a adevărului asupra minciunii şi a vieţii asupra întunericului morţii spirituale şi fizice.

2. Valorile propuse de Consiliul Europei ca bază a dialogului interreligios, şi anume demnitatea umană, drepturile omului, democraţia, Statul de drept, libertatea de exprimare şi altele sunt la origine valori europeene derivate din tradiţia iudeo-creştină şi separate apoi de aceasta pentru a fi percepute ca valori universale. Din punct de vedere religios, pentru ca aceste valori să fie cultivate în viaţa unei societăţi în care credinţa joacă un rol important, este necesar să li se dea o profundă motivaţie teologică. Astfel, demnitatea umană are o valoare infinită şi veşnică pentru că omul a fost creat după chipul Dumnezeului infinit şi veşnic, pentru a trăi o viaţă veşnică, întrucât Dumnezeu este Prietenul şi Avocatul omenirii.

3. În dezvoltarea dialogului interreligios, un rol important îl poate juca educaţia sau formarea permanentă ca învăţământ privind religia şi ca deschidere către alte religii fără pierderea identităţii proprii. În acest sens, familia, şcoala, comunitatea eclesială sau religioasă și mass-media pot avea o contribuţie considerabilă, mai ales dacă Statul naţional asigură condiţii favorabile pentru dialogul interreligios şi intercultural.

4. Dialogul interreligios şi intercultural nu trebuie să devină o ideologie politică impusă, ci mai curând o înţelepciune de viaţă propusă societăţii, o stare de spirit şi o cultură a convieţuirii în respect reciproc faţă de demnitatea umană, prin unirea vieţii spirituale cu lucrarea socială.

5. Dialogul interreligios şi intercultural cheamă Statele şi religiile la responsabilitate şi la cooperare pentru binele comun al fiecărei ţări din Europa şi al relaţiilor sale cu celelalte continente.

Noua cultură a convieţuirii trebuie să fie mai curând o cultură a relaţiilor umane sănătoase. Succesul său va depinde în principal de spiritualitatea sa neobiectivabilă, care este darul lui Dumnezeu primit şi cultivat de oameni în relaţia lor cu Dumnezeu şi cu lumea.

Un comentariu la „INTERVENTIA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL ÎN CADRUL ADUNĂRII PARLAMENTARE A CONSILIULUI EUROPEI, STRASBOURG – 12 APRILIE 2011”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: