Interviu cu părintele Ieremia de la Putna, doctor în matematică la Universitatea Berkeley din California, SUA

Matematica şi viaţa în Hristos pot părea multora fără nici o legătură una cu alta. Pentru părintele Ieremia de la Putna, cu un doctorat în matematică dat în SUA, la Berkeley, această lipsă de legătură este doar aparentă. Este ca şi cum două curbe nu se intersectează deloc în planul real –, cel al privirii superficiale, al prejudecăţii, al ignoranţei –, dar au o multitudine de intersecţii în planul complex – cel al realităţii adevărate, profunde. Interviul de mai jos e o scurtă pledoarie la studiu şi seriozitate în viaţa duhovnicească.

parintele-ieremia-manastirea-putna

Părinte Ieremia, cum a venit pasiunea pentru matematică?

Mi-a plăcut matematica din primii ani de şcoală, deşi în familia mea nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am început să merg la olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere, pentru că eram olimpic. Am optat pentru Secţia de cercetare. Absolvenţii de după 1989 ai acestei secţii au creat o pârtie către străinătate. S-a creat un renume că matematicienii români sunt buni. Şi, într-adevăr, au fost unii foarte buni la început, spărgătorii de gheaţă, care au plecat în America, iar noi am urmat acest drum deja bătătorit de ei. Este un proces standard de a aplica, trimiţând dosarul la mai multe universităţi din America. Am fost primit la University of California at Los Angeles (UCLA) şi la University of California at Berkeley (UC Berkeley). Am ales-o pe ultima pentru că avea un prestigiu mai mare.

După aceea mi-am dat seama că nu întâmplător am obţinut bursa la Berkeley. Acest oraş este aproape de San Francisco, unde se află biserica cu moaştele Sfântului Ioan Maximovici, despre care citisem înainte să aplic pentru America. Tot timpul cât am stat în America am mers în fiecare săptămână la acea biserică.

Ca să mă întreţin, a trebuit să predau în cadrul Departamentului de matematică.

Viaţa în SUA şi apropierea de mănăstire

V-aţi gândit încă de acolo că o să vă faceţi monah?

Într-un anumit fel, da. Viaţa trăită acolo nu a fost mult diferită de cea a unui monah. La ce mă refer? La singurătate, singurătatea pe care o întâlneşti fiind străin. În general, în America se suferă de singurătate. Producţiile lor de divertisment sunt o încercare de a umple un gol. Orice om care merge în America are un şoc, în sensul că filmele lor sunt altceva decât viaţa lor. E ca şi cum mergând printr-un deşert vezi un panou, iar în film nu vezi pustiul, ci ţi se arată numai panoul. E multă singurătate acolo, distanţele fizice sunt mari şi acestea implică distanţe enorme între oameni.

Să vă dau un exemplu. Dacă în oraşele noastre obişnuim să ieşim în oraş, să ne plimbăm prin centru, cum se spune, acolo noţiunea aceasta nu există. În centru se plimbă mai mult homeless-i (cei fără adăpost), care au ca avere doar un cărucior. Americanul nu se duce să se plimbe, el se duce cu maşina direct unde are nevoie, la cumpărături, în mall sau oriunde. În California, distanţa de acasă până la magazinul de cumpărături este în medie de 30-40 km. Acolo nu se văd oameni pe stradă, ca la noi. Singurătatea este foarte apăsătoare şi rămâne o problemă pregnantă.

Pentru mine aceasta a fost o pregătire foarte bună; gândul spre călugărie îl aveam înfiripat, dar îmi era frică să-l exprim chiar şi în interiorul meu.

L-am avut duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc începând cu 1996. Pe când eram în clasa a IX-a, au început problemele mari în familia noastră. Atunci mama a început să se îndrepte spre Biserică, ca la ultima scăpare. Eu nu aveam nici o familiaritate cu Biserica, chiar aveam un dispreţ faţă de nivelul intelectual al celor din Biserică.

Schimbarea mare cu mine s-a produs după întâlnirea cu părintele Arsenie. Nu a fost ceva spectaculos, ci o influenţă constantă şi eficace duhovniceşte, nu prin sfaturi de a mă ruga într-un fel anume sau de a citi ceva în mod special, ci mai ales prin rugăciunea părintelui şi prin modul lui de a fi.

Gândul spre monahism l-am mărturisit părintelui Arsenie, dar el aproape că nu-l lua în seamă. Apoi mi-a spus „să mai vedem“ şi, în orice caz, mi-a zis să păstrez taina, pentru că dacă prinde vrăjmaşul de veste este în stare să răstoarne întreaga lume ca să mă oprească. De aceea eu am fost tot timpul cu frică la gândul de a deveni monah, atât pentru cuvântul părintelui, dar şi din motive interioare. Era de negândit pentru mine, privind din afară. Acum mi se pare uşor, dar din exterior privind, făgăduinţa aceasta este copleşitoare. Când am început să merg la biserică, mi se părea un lucru de negândit să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie, cu atât mai mult să fii total abstinent ca monah. Nu îndrăzneam să gândesc prea sus, ci Îl rugam pe Dumnezeu să rânduiască să-I slujesc şi să fiu al Lui. În ce mod, asta ştia doar El. Pasul acesta este mult prea mare ca să-l putem face singuri.

Câţi ani aţi stat în SUA?

Cinci ani: 2002-2007. Acasă, la familie, veneam în fiecare an. Părintele Arsenie nu-mi impunea nimic în privinţa căii de urmat în viaţă. Din când în când îi pomeneam despre gândul meu de mănăstire, iar el părea că-l aude pentru prima dată, nepărând a-şi aduce aminte de sfaturile legate de monahism pe care mi le dăduse deja. Când l-am întrebat într-un an la ce mănăstire să mă duc, mi-a răspuns categoric: „La Putna!“.

În ultimul an de doctorat am venit acasă pentru că mama era bolnavă, apoi m-am întors peste vară în America pentru a preda nişte cursuri; mi-am vizitat prietenii, pe 4 septembrie m-am întors în ţară, iar pe 7 septembrie am venit la Putna.

Deşi ştiam că doctoratul se termină, voiam cumva să o mai lungesc. Mă tenta asta pentru că puteam să îi ajut cu bani şi pe cei de acasă. În SUA este un salt calitativ consistent în privinţa veniturilor între doctoranzi şi post-doctoranzi. Aşa că am aplicat pentru o poziţie de post-doctorand. Dar a rânduit Dumnezeu ca atunci să nu fiu primit nicăieri. De-abia după ce am plecat la Putna m-a contactat profesorul meu prin e-mail ca să-mi spună că mi-a găsit o bursă nu ştiu pe unde. Apoi un prieten care rămăsese în Berkeley m-a sunat: „Nelule, ai primit nişte plicuri. Nu vii să vezi ce faci cu bursa asta?“

În toamna lui 2006, de sărbătoarea Thanksgiving, am mers în Arizona, la părintele Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif, un om de o mare putere duhovnicească. Nu am reuşit să vorbesc între patru ochi cu părintele Efrem, dar mi-a spus că se va ruga pentru mine. Sunt convins că şi pentru rugăciunile părintelui Efrem desprinderea de carieră şi venirea la mănăstire au decurs lin pentru mine.

„Am trăit o răstignire a minţii…“

Cum se împacă matematica cu călugăria?

Eu aş întreba ce legătură are matematica cu Dumnezeu. Atunci când eram în liceu, prin clasele IX-XI, prezenţa lui Dumnezeu creştea în viaţa mea. Dar nu vedeam nici o legătură între matematică şi Hristos. Eram deci tentat să renunţ la matematică. Însă părintele Arsenie mi-a zis: „Nu, nu trebuie să renunţi. Mergi cu amândouă înainte“. După aceea am aflat cât de multe te învaţă personal matematica despre Dumnezeu. Şi nu doar despre El, ci şi despre tine, despre lume şi relaţia între toate acestea.

Descoperirea mea personală este că practic tot ce facem are legătură cu Dumnezeu. Mai mult, ne descoperă multe despre noi, despre lume.

Lucrurile sunt profunde. Matematica ne învaţă să facem lucrurile temeinic. Aşa ajungem să le facem şi pe cele ale lui Dumnezeu foarte bine.

În matematică eu am lucrat în geometrie algebrică şi teoria numerelor, deci matematică cu grad mare de abstractizare. Începând cu facultatea şi terminând cu doctoratul, abstractizarea în studiul matematicii creşte. Matematica din liceu este destul de departe de matematica modernă (părintele râde). Complexitatea operaţiilor şi nivelul de abstractizare al noţiunilor sunt de negândit pentru un om nefamiliarizat. Am trăit o răstignire a minţii.

Gândiţi-vă doar, cum se pot defini riguros numerele naturale? Noi avem 1, 2, 3…, le enumerăm pe degete ca la clasa I. Dar să le defineşti, să spui ce sunt ele, îţi stă mintea în loc… În primul rând, în matematică este o axiomă existenţa unei mulţimi cu un număr infinit de elemente. Nu se poate demonstra existenţa infinitului, el este acceptat ca axiomă. În natură, nimic nu ne spune că infinitul există. Nu avem nici o probă. Totuşi, un matematician lucrează foarte mult cu infinitul. Deşi nu poate demonstra că există, îl ia ca atare – „prin credinţă“ am spune noi. Ei bine, pornind de la această mulţime cu un număr infinit de elemente, se alege un prim element – „1“, apoi printr-un anumit procedeu se desemnează un „succesor“ – notat „2“, apoi pentru fiecare element „n“ deja definit se construieşte un „succesor“, notat „n+1“ şi tot aşa… Şi aşa se definesc numerele naturale. Apoi vin numerele raţionale, cele reale, cele complexe – cu definirea acestora ne aflăm abia la nivelul primului semestru de facultate – şi toată multitudinea de concepte matematice.

Aşadar matematica, prin generalizări şi abstractizări succesive, mi-a răstignit mintea şi mi-a pregătit-o pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu, cu reverenţă. Nu te mai întrebi de ce Dumnezeu este în trei Persoane, şi nu în două sau una, sau mai multe, sau orice altceva legat de tainele lui Dumnezeu, atunci când tu nici realitatea văzută nu o poţi surprinde cum trebuie, matematic vorbind, nu o poţi conceptualiza.

Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii

Matematica te învaţă o cuminţenie, un respect faţă de taină, de taina realităţii. Una dintre provocările matematicii este cum să modeleze realitatea. Din Antichitate până astăzi, asta se încearcă. Constant, fizicienii cer modele de la matematicieni: „Am problema asta, am experimentul acesta, explicaţi-l voi, fundamentaţi-l riguros“. Aceasta a făcut-o Einstein, care a folosit pentru Teoria Relativităţii un model matematic descoperit cu 50 de ani înaintea lui de un mare matematician, Bernhard Riemann. Matematica vine să modeleze realitatea. Toţi ştim că matematica este grea. Şi asta pentru că realitatea este greu de modelat. Nici acum nu putem să o modelăm cum trebuie. Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii.

Şi dacă atunci când te referi la realitatea naturală nu eşti încă pe teren solid, cum e în faţa lui Dumnezeu? Ce pretenţie poţi să ai în faţa Lui?

Asta m-a învăţat matematica, buna-cuviinţă, respectul faţă de taină, aşa cum ne îndeamnă şi Sfinţii Părinţi: „Cinsteşte taina în tăcere“.

Să vă mai vorbesc şi despre altceva ce am învăţat făcând matematică. O trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea că ne minţim foarte uşor. Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel lucru. Şi ne aducem o mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre voinţe, propriile noastre păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele noastre.

Or, matematica nu te lasă să faci aşa ceva. Să mă explic. La doctorat am avut o problemă pe care nici nu vreau să mă gândesc de câte ori am zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă înşelasem. Intuiţia de la început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o s-o scot la capăt. Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când intram în detalii, lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul trece pe aici, pentru că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum voiam eu să fie. Eu sunt un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit câţiva ani ca să descopăr drumul, care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te lasă să te minţi singur, nu te lasă să falsifici realitatea, ci, dacă eşti sincer, îţi arată unde ai greşit.

Până la urmă am ajuns aproape să-mi fie frică să spun că am rezolvat problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu ne sunt de folos; după ce te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea. Deci matematica te educă în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu sunt gata.

„Mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde“

Mai e ceva. Distanţa dintre proiect sau iluminare, faptul că tu intuieşti cum ar ieşi problema, şi împlinirea propriu-zisă a proiectului este foarte mare. În matematică, rezolvarea unei probleme poate să îţi ia şi doi ani de zile şi pe parcursul rezolvării pot apărea surprize – nu ai cum să observi toate detaliile de la început.

Cam la fel sunt lucrurile şi în viaţa duhovnicească. Chemarea lui Dumnezeu există. Pe acolo este drumul. Când ai văzut drumul din exterior, îţi părea într-un fel, dar atunci când păşeşti pe el, vezi că drumul trece şi prin pădure, uneori şi prin mlaştină, se mai lasă ceaţa, te poate prinde şi întunericul. De multe ori îţi vine să renunţi, să te întorci. Sunt momente în viaţă în care practic ai făcut tot, ai încercat şi încoace, şi încolo, ai epuizat tot ce îţi stătea la îndemână şi nu mai ştii ce să faci. Ai senzaţia că ai pierdut drumul. Şi totuşi: „Măi, parcă ştiam că pe aici e drumul…“ La fel ca Apostolii pe drumul Emausului: „Noi nădăjduiam că El este Mesia…“ (Lc. 24, 21). Şi, dacă renunţi în momentul acela, ai pierdut totul. Trebuie să-ţi zici: „Măi, am ajuns până aici. Ce mai am de pierdut? Merg înainte! Oricum altceva mai bun nu am de făcut.“ Dar lucrurile acestea se fac în nişte tensiuni foarte mari. Dacă după patru ani de doctorat nu ţi-a ieşit problema, nu mai ai cum să fii detaşat. Şi aşa se naşte discernământul, ajungi să te cunoşti pe tine însuţi. Acesta era de fapt sfatul pe care mi-l dăduse părintele Arsenie înainte de a pleca la doctorat: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“.

Un element extrem de valoros al vieţii duhovniceşti este acesta: să mergi mereu înainte, să nu renunţi, să crezi chemării dintâi şi să mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde, cum spune părintele Zaharia de la Essex, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel (Rom. 4, 18). Doar dacă mergi până la capăt îţi iese. Nu trebuie să renunţi cu nici un chip. Momentul acesta de cumplită deznădejde e foarte aproape de vârf. Dacă reuşeşti să depăşeşti momentul, ai învins. Dacă dai înapoi, ai pierdut totul. E un prag pe care trebuie să-l treci, dincolo de care este uşa.

Acest moment nu e mincinos, acolo nu se joacă teatru, nimic nu e regizat. E un moment de totală nesiguranţă, ţi-ai terminat toate resursele, nădejdea. Atunci e nevoie să mai mergi puţin şi afli răspunsul tău; cu rugăciune multă. Am avut colegi care s-au întors din drum – mă refer la calea matematicii.

Printre medaliaţi Fields

Cum a fost mediul în care aţi studiat la Berkeley?

Matematica mi-a deschis uşile spre a cunoaşte oameni importanţi de ştiinţă, genii matematice. Am avut ocazia să cunosc medaliaţi Fields (medalia Fields este echivalentul premiului Nobel pentru cercetări matematice). La Berkeley i-am întâlnit pe aceşti oameni, deosebit de modeşti, smeriţi, pe care văzându-i, nu te mai poţi lăuda cu vreun lucru din viaţa ta.

Cunoaşterea ştiinţifică este îngemănată cu necunoaşterea; orice nouă descoperire aduce cu sine şi o mulţime de noi necunoscute. Odată am întrebat un profesor medaliat Fields, care de câţiva ani buni lucra la fundamentarea matematică a câmpului cuantic din fizică: „Înţelegeţi mecanica cuantică?“ La care el a răspuns: „Nimeni nu înţelege mecanica cuantică!“

Einstein avea un respect extraordinar pentru tainele universului. Omul de ştiinţă sincer cu el însuşi este foarte conştient de cât nu cunoaşte, de cât nu stăpâneşte. De aceea, când aud de tot felul de experienţe genetice care se fac, mă înfior.

Cu ştiinţismul, cu politizarea aceasta a ştiinţei în care absolutizăm ştiinţa, făcând din ea o credinţă mondială, dogma vieţii noastre (pentru că atunci când ai justificare ştiinţifică, ai închis gura oricui), ne aflăm foarte departe de adevăr. Realitatea, Dumnezeu, oamenii – toate lucrurile sunt mult mai fine, mai personale, mai nuanţate. Iar dacă tu intri cu bocancii şi vrei să trasezi un drum aşa, pe unde crezi tu că ar trebui să treacă, nu e în regulă.

Mândria, spune Gabriel Liiceanu, este „înţepenirea în proiect“. Dacă începi să te mândreşti, înseamnă că te-ai oprit şi îţi admiri opera. Or, omul care creează nu are timp de asta. Se uită la ce a făcut, dar nu se blochează acolo, ci continuă cercetarea lui. Politizarea ştiinţei apare la oamenii care s-au înţepenit în proiect. Ca să produci, ca să creezi, trebuie să rămâi în modestie, în respect faţă de taină. Altfel, chiar geniu fiind, adopţi o postură cumva politică, ca să propagi anumite iluminări parţiale drept adevăr imuabil. Un exemplu este Stephen Hawking.

Acestea sunt numai câteva dintre lucrurile pe care le-am învăţat din experienţa mea cu matematica. Am această convingere: Dumnezeu ni Se descoperă, ne vorbeşte şi ne învaţă pe limba noastră, aşa cum a făcut-o cu Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată (Lc. 5, 1-11). De aceea mi se pare foarte important să facem bine ceea ce facem, ca pentru Dumnezeu, pentru că aşa vom dobândi o cunoaştere corectă a realităţii, a lumii, a noastră şi a lui Dumnezeu.

Cristian Rauta

16 comentarii la „Interviu cu părintele Ieremia de la Putna, doctor în matematică la Universitatea Berkeley din California, SUA

  1. berechet mariana

    Cred ca singuratatea poate fi traita sau resimtita oriunde pe palneta asta, daca nu ai pe cineva din familie linga tine, sau nu esti integrat intr-o comunitate cu aceleasi preocupari. Si in Romania poti fi f f singur. Dac iesi intr-u oras mare ( Cluj , Iasi, Craiova, Bucuresti)i , ” in centru” sa te plimbi imediat iti simti singuratatea. Oamenii sunt preocupati fiecare de ceva, vorbesc la telefon, nu se uita in ochii altora, sunt grabiti, au trasee precise. NU ai libertatea sa fii cu tine pentru ca est agresat de zgomote, de masini, de multimea ca un tot…Daca insa esti la tara si treci printr-o padure , singur fizic, NU iti resimti singuratatea, pentru ca ai libertatea sa te ai pe tine si „un ceva” in tot ce te inconjoara.
    In tari , precum USA, sau occidentale cu civilizatie asa zis evoluata, intri intr-un club , sau bar si imediat i intra in contact cu vecinul de scaun. E ceva f banal si simplu. In Romnaia nu se paote face asta ( inca) din cauza schemelor de gindire. Si la noi poti f foarte singur daca esti in suferinta si nu ai pe nimeni cu care sa vorbesti

  2. Cris

    Extraordinar. Avem nevoie de oameni modesti , nepolitizati care sa ne arate calea adevarata spre Domnul. Sa scoata Domnul seceratori la seceris.

  3. Ana Elisabeta

    Câteodată lasă Dumnezeu omului singurătatea pentru ca el să nu mai caute mângâiere la oameni, ci să se întoarcă cu totul spre Hristos. Sigur că asta nu ne scuză pe noi dacă trecem nepăsători pe lângă cineva care suferă, care e trist, care e singur.

  4. Ina

    Berechet Mariana, d-voastra nu stiti cu adevarat ce inseamna singuratatea din occident. Nu este vorba de faptul ca esti singur fizic, ca nu intalnesti oameni pe strada cu toate ca in articol se face o astfel de referire. Singuratatea o simti apasatoare oriunde ai fi in occident, chiar fiind cu propria familie alaturi. Te simti bine cat esti cu ei fizic insa din momentul in care cei dragi pleaca de lana tine, starea grea incepe sa te apese din nou.

    Eu traiesc in occident si simt ca ma misc ca intr-un gel. Faptul ca nu exista rugaciune in jur, raul ne atinge mult mai usor si devenim mult mai sensibili, mai vulnerabili. Avem aici partea economica, exista civilizatie si o stare de siguranta, insa sufletul ne este indurerat continuu. E o durere care se linisteste numai cand venim acasa si ne incarcam din nou duhovniceste.

  5. Alexandru

    Vreau sa marturisesc si eu impresiile mele. E bun si facebook-ul acesta la ceva totusi, dincolo de partea negativa ca ne spioneaza istoricul , ce ne place, ce nu eso! Am gasit acolo o referinta:”
    Interviu cu părintele Ieremia de la Putna, doctor în matematică la Universitatea Berkeley din California, SUA” Si am pus frana…Eram si nu eram socat. Sa faci doctoratul la Berkley este ceva deosebit. In matematica! (ma intriga-am fost si eu olimpic la matematica si mai cunosteam subiectul) Ca apoi sa-ti dedici viata calugariei! Devine ceva fantastic. Cel putin trebuie citit.
    Am citit pe nerasuflate.
    Ce frumos! Discretie, smerenie, modestie, dragoste. Virtuti calugaresti… Oare numai calugaresti? Crestine. Adevarat crestine! Ma asteptam sa se vorbeasca cu accent pe relatia cu Dumnezeu preponderent. Ei bine, s-a vorbit de matematica preponderent si cum te poate duce ea spre Dumnezeu. Hmm, aveam si eu o impresie personala ca matematica, peste un anumit nivel este poezie. Dan Barbilian poet si matematician. Da, matematica, peste un anume nivel tine de stiintele nu exacte , ci umaniste. Ce am retinut impresionat de aici este si altceva: matematica te invata sa faci bine ceea ce faci, ca si cum a-i face-o pentru Dumnezeu! Si, fantastic, infinitul! Desi ma gandisem la el si-l postulasem, aici am fost luminat cu o demonstratie cu QED despre Dumnezeu prin matematica: asa cum infinitul nu poate fi demonstrabil si modelabil matematic si trebuie pur si simplu sa crezi in el si sa-l postulezi ca sa poti lega mai departe lucrurile logice, asa ai nevoie si de credinta in Dumnezeu printr-o raportare strict matematica. Pana la un punct Dumnezeu te lasa sa ajungi la el pe cai logice, clare, demonstrabile.Dar la un moment dat drumul logicii si demonstrabilitatii se opreste si ajungi pe marginea unui hau invaluit in ceata. Stii ca pana aici nu ai gresit.A fost totul logic. Ca sa continui drumul de aici insa e o problema. Trebuie sa ai curajul sa calci in gol, in ceata, in hau. Logica se lasa la usa.Ar fi fost prea simplu. Se invata la scoala totul. Omul banaliza, in stilul lui de a se arata , dupa un timp, satul de lucruri demonstrabile, finite. De aici Dumnezeu „a marit miza” si a micsorat-o in acelasi timp. De aici nu merge inainte decat cel care crede cu toata puterea lui. Puterea credintei lui va transforma ceata in nor si norul in drum spre Dumnezeu.Ca Sf Petru peste apa! A si micsorat miza Dumnezeu, pentru ca nu toti trebuie sa faca doctoratul in matematica si sa stie sa -L caute logic pe Dumnezeu! E suficienta credinta sincera, din toata inima , simtind iubirea ce ne-o daruie Dumnezeu mereu alaturi. Revin, infinitul este necesar a fi postulat ca sa functioneze matematica. Credinta in Dumnezeu, infinitul,nemarginitul, atotputernicul, nepieritorul este necesara a fi postulata ca sa functioneze articulata viata pe care o traim. Fara infinit acceptat si postulat , fara credinta, toata lumea aceasta nu ar putea exista. Stiinta nu va fi niciodata altceva decat instrumentul de demonstrabilitate a lui Dumnezeu Infinitul. Daca incearca sa-l nege pe Dumnezeu isi va nega infinitul postulat si-si va nega mai departe picioarele , legile si teoremele ce au intemeiat-o. Se va nega pe sine. Stiinta exista doar pentru a arata drumul pana la capatul stancii, si doar pentru aceia care au nevoie de probe, de unde doar credinta te poate duce mai departe. Va multumesc Parinte Ieremia pentru ca existati ca punte intre finit si infinit!

  6. Ana Elisabeta

    Nu cred că e bine să ajungem să mitologizăm ţările ortodoxe. Există medii aspirituale, ca să nu zic încărcate de o spiritualitate anticreştină, şi în ţărişoara noastră, şi cei care ne mişcăm prin ele ne putem simţi apăsaţi, dacă nu avem o viaţă duhovnicească suficient de vie, din care să nu lipsească împărtăşirea cât mai deasă. Şi exact la fel, putem să fim în occident şi să ducem o viaţă în Hristos şi în Biserică şi să nu ne simţim atinşi de spiritul în care se mişcă societatea. Eu mulţumesc lui Dumnezeu că acolo unde am fost am găsit chiar în oraş o parohie şi un duhovnic, nu a trebuit să fac ca alţii care o dată, de două ori pe lună conduc sute de mile/kilometri ca să ia parte la Liturghie.

    Revenind la ceea ce am spus mai sus, pot să spun că acolo, în străinătate, am simţit prima dată cu adevărat ce înseamnă ajutorul şi întărirea duhovnicească primite prin Harul Sfintelor Taine.

  7. Pingback: Un călugăr de la Putna are doctorat în matematică, luat în SUA | MAGAZIN CRITIC

  8. Alecs

    Numai ću credinta ,cercetarea pe care o faci sau vrei sa o faci in orice domeniu are reusita.Ajutorul si ghidarea le vei primii.,,Bate si ti se va deschide”Energia cuantica e energie pura ,Cristica divina , Creatoare!Cu iubire pentru iubire reusita va fi sigura Din iubire cu iubire pentru iubire am fost creati.

  9. Ana Elisabeta

    Alecs, atenţie la exprimare şi poate chiar la concepţiile pe care le aveţi. În primul rând că eu nu ştiu să existe energie cuantică, dar poate că e o scăpare a mea. În al doilea rând şi cel mai important, fizica cuantică nu are nimic mistic în ea, ci studiază tot natura creată la nivelul celor mai fine particule, condiţii în care materia se comportă altfel decât ne-am aştepta din experienţa de zi cu zi. Fascinant, dar totuşi firesc, ţinând de lumea creată. Energia dumnezeiască este increată şi n-avem de ce s-o numim cuantică, pentru că, pe lângă faptul că e un termen care ţine de lumea creată, cuantic înseamnă ceva care are o valoare măsurabilă egală întotdeauna cu multiplul întreg al unei valori minime care se cheamă cuantă. Este măsurabilă energia dumnezeiască? Nu numai că nu e măsurabilă, dar este cu totul altceva decât ceea ce se numeşte energie în ştiinţele naturii.

    Aşadar, atenţie la înţelesul cuvintelor pe care le folosiţi, ca să nu vă treziţi că faceţi afirmaţii de factură panteistă New Age. (Panteismul face confuzie între lumea materială, despre care noi creştinii spunem că este creată, şi Dumnezeu.) Asta, presupunând că vă consideraţi sau vreţi să fiţi creştin ortodox.

  10. Ion Pribeagu

    Credinta in ceva divin este universal valabila si se poate observa ca toti cei care cu adevarat cred, devin persoane deosebite… toate viciile pe care oamenii in general le au, dar mai ales invidia, mandria, rautatea, minciuna si hotia sunt de neconceput adevaratilor credinciosi si nu numai celor care sunt matematicieni dar foarte frumos expusa aici de parintele Ieremia. Viata in America este mult mai complexa decat unele destainuiri aici pe blog si tot asa sunt si oamenii, ei nu sunt ca o formula ci TOATE formulele de convietuire atat in comunitate cat si in singuratate datorita etniilor, nationalitatilor si raselor de oameni dar si a locurilor/statelor, oraselor, satelor sau comunitatilor si de obicei datorita celor de mai sus devin suspiciosi in prezenta noilor emigranti mai ales ca in ultimii 30 de ani se confrunta cu valuri de invadatori sau azilanti economici dar si religiosi din TOATA lumea, poate ar trebui sa mentionez si organizatiile de tip mafiot sau crima organizata atat din estul europei cat si din sud/centrul americii… asadar totul este o observatie personal a fiecaruia dintre NOI care ne cautam un alt LOC in lume datorita guvernantilor si coruptiei in tarile de bastina…. dar pana la urma BANUL se castiga greu peste tot… Mult castigi mult cheltuiesti, asa se face selectarea prietenilor/cunoscutilor sau pierderea sau despartirea si izolarea de membrii familiei…binenteles cu exceptiile de rigoare.. zic eu, Ion Pribeagu..

  11. lucia olosutean

    Mergem inainte !
    Este mesajul desprins din aceasta poveste minunata pe care parintele Papacioc a cunoscut-o
    cu siguranta ,prin Harul Sf. Duh !

  12. Pingback: Un călugăr de la Putna, doctor în matematică, în SUA

  13. Mitica

    Chiar de la iesirea din satul copilariei noastre si aproape unde sa terminau casele o matusica varuia o fintina aproape parasita:Buna ziua Matusha ,faci si matale o fapta crestineasca?Buna nepoate poi fac..
    la pagini?Iata deci in comunitatile mici s a si se naste eternitatea?Prin gura acelei batrinele a vb spiritul Celor de Sus?Saptaminile acestea am calatorit intre Bucuresti si Iasi si cu adinca multumire adusa lui Dumnezeu pot spune ca a coborit Raiul pe pamint cum arata cimpul de un vierde inchis pin la briu, turmele stind linistite la pascut iar cerul de o claritate nemaintilnita !Veniti acasa ptr.ca Sfintul Dumnezeu si a intors fata spre noi prin lumina invierii vietii a toate fapturilor!Si ce poate fi mai drag si frumos Lui decit lumea si viata?”Dumnezeu lucreaza prin oameni”

Comentariile sunt închise.