Interviul cutremurător al Înalt Preasfințitului Părinte Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie despre cauzele crizei
Mitropolitul de Nafpaktos: Vinovate sunt apostazia noastră de la tradiție și lipsa vieții ascetice
Despre cauzele crizei și prăbușirea economică a țării
Interviul cutremurător al Înalt Preasfințitului Părinte Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie despre cauzele crizei. Pierderea valorilor noastre morale au condus la «moartea ta este viața mea». Într-o societate fără Dumnezeu toate sunt permise. Necesitatea întoarcerii la tradiții. Oamenii sunt frământați de indiferența celor ce au situație materială bună. Biserica nu este Ministerul Protecției Sociale. Scopul ei este profund spiritual. De aceea este necesară asceza în viața noastră. Un mare prilej în timpul Triodului. Statul datorează un răspuns cu privire la golirea fondurilor de asigurări. Sfinții sunt urmașii Bisericii. Când vor înceta să mai existe Sfinți, atunci va fi a Doua Venire a lui Hristos. Sfântul Munte este o mare lumină și toți cei care nu au o vedere duhovnicească, orbesc. Ce spune despre personalități ca Părinții Paisie și Porfirie. Ce răspunde la întrebarea legată de Înalt Preasfințitul Mitropolit al Pireului și de poziția lui față de sionism și masonerie.
Înalt Preasfințitul Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Ierotheos a acordat un interviu cutremurător sait-ului «aghioritikonima.gr», referitor la cauzele crizei, pierderea valorilor morale, apostazia noastră de la tradiție, statul, care își declină responsabilitățile, lăsându-le pe seama altor organizații și Bisericii. «Trebuie să învățăm să cerem statului ceea ce poate să ne dea, și Bisericii, ceea ce poate să ne ofere și să nu confundăm competențele, adică să cerem statului ceea ce poate să ne dea Biserica, și Bisericii, ceea ce trebuie să primim de la stat», subliniază Înalt Preasfințitul Mitropolit.
În continuare precizează că:
1) Pierderea așa-numitelor « valori morale » a provocat criza, « pentru că o viață fără valori morale și principii sfârșesc în dictoanele: «moartea ta este viața mea» și «fără Dumnezeu, toate sunt permise».
2) Îndepărtarea de principiile de bază ale tradiției noastre ne-a condus la situația actuală. Cel puțin să ne venim în fire, să ne pocăim, să ne schimbăm mintea, adică să ne întoarcem mintea la Dumnezeu și să repetăm rugăciunea Sfântului Grigorie Palama: «Luminează-mi întunericul».
3) Oamenii de azi sunt frământați de … indiferența celor ce au situație materială bună.
4) Statul este….tâlhar. «Cum este posibil ca statul să încaseze de la oameni impozite de 54 miliarde de euro, care în fond sunt rambursabili, și din aceștia să dea 47 miliarde de euro pentru dobânzile, pe care le datorează, astfel încât noi să trăim numai cu 7 miliarde de euro? Cine este responsabil pentru acest dezastru? De ce au golit fondurile de asigurări? Cine este responsabil pentru aceasta?»
5) În această perioadă a Triodului și până la sărbătoarea Tuturor Sfinților suntem datori să facem istoria universală și bisericească, istoria noastră personală, care: «se derulează în spațiul inimii, cu căderi și ridicări, cu crucificări și tăgăduiri, cu patimi și vindecarea lor, cu trădare și iubire față de Mire, cu coborâre la iad și ridicarea din mormânt a deznădejdii, cu deznădăjduire și bucuria arătării lui Hristos cel Înviat, cu așteptarea și venirea Duhului Sfânt și cu multe altele».
6) Biserica nu este «Ministerul Protecției Sociale, pentru că nu acesta este primul și ultimul ei scop. Scopul fundamental al Bisericii este de susținere duhovnicească a oamenilor».
7) Pentru cauzele crizei, responsabilă este lipsa ascezei din partea poporului și a credincioșilor. «Dacă toți am învăța să ne mulțumim cu cele necesare pentru viața noastră, dacă am învăța să facem ca viața noastră să depindă nu de ceea ce are, ci de ceea ce este, dacă am da importanță interiorului nostru și am desființa golul existențial din lăuntrul nostru, atunci am rezolva și toate celelalte probleme exterioare, care ne preocupă».
În continuare, făcând referire la Părinții Paisie și Porfirie, a susținut că: « Atâta timp cât există Dumnezeu și Biserica, vor exista întotdeauna și astfel de chipuri sfinte…Sfinții sunt urmașii Bisericii, care au participat la Crucea și Învierea lui Hristos, la Pogorârea Duhului Sfânt, dând mărturie despre viața cea nouă, pe care Dumnezeu a adus-o în lume». A subliniat, de asemenea, că « Sfântul Munte continuă să fie o mare lumină, pe care atunci când o văd, cei care nu au o vedere duhovnicească, orbesc și cred că greșesc monahii, care locuiesc acolo…»
A accentuat semnificativ:
«Când vor înceta să existe Sfinți, atunci va fi a Doua Venire a lui Hristos». În final, a răspuns întrebărilor cu privire la pozițiile pe care le-a luat Înalt Preasfințitul Mitropolit al Pireului față de problema sionismului și a masoneriei.
Interviul
Textul complet al interviului acordat saitu-lui «agioritkovima.gr» și domnului ziarist Gheorghe Theohari este următorul:
« Înalt Preasfințite, perioada curentă este caracterizată ca fiind una din cele mai grele din ultimii ani, atât din punct de vedere al traiului, cât și din punct de vedere al valorilor morale. Criză economică, sărăcie, reduceri (de salarii)…ducând mii de familii la disperare. Mulți spun că statul grec se prăbușește. … așadar, ce ne-ar mai putea salva? »
Nu știu dacă este cea mai grea perioadă din ultimii ani, pentru că noi cei cu vârste mai înaintate am trecut și prin alte greutăți. Când eram în școala generală și liceu, situația economică a familiei mele era cumplită. Am studiat la Facultatea de Teologie lucrând în același timp, pentru că nu primeam nici un ajutor bănesc de acasă. Părinții mei erau foarte buni creștini, ne iubeau, dar nu aveau posibilități materiale pentru a mă întreține în școală. Am trecut, însă, peste toate aceste greutăți și dau slavă lui Dumnezeu. De asemenea, bătrâni și tineri am trecut prin războaie, suferințe, foamete, conflicte interne, dictaturi etc.
În orice caz, poporul nostru are multă rezistență duhovnicească, are credință în Dumnezeu, răbdare, știe să se roage, să se încreadă în Biserică și să meargă la Biserică, să nădăjduiască în dragostea lui Dumnezeu. În sfârșit, tot ceea ce se întâmplă în ultimii ani este o lepădare de Dumnezeu, de Biserică și tradiții, o viață secularizată, raportată la bunăstare și senzualism. Ne-am învățat să trăim în belșug, de aceea ne pare rău acum, că am pierdut unele plăceri materiale. Dar, în cele din urmă, se pare că, toată această bunăstare economică era fictivă, era o «bășică», care s-a spart, era o viață bogată susținută pe împrumuturi. Întreagă această atitudine a fost eronată.
Desigur, astăzi suferă mulți, pentru că trăiesc la limita sărăciei. Ați descris-o bine în prezentarea dumneavoastră. Micșorarea salariilor constituie o mare problemă, deoarece familiștii nu își pot ajuta copii să ducă o viață decentă și să studieze. Însă, cea mai mare problemă o constituie șomajul oamenilor tineri. Este îngrozitor să fii tânăr, să ai chef de muncă, să ai diplome, să fii talentat și să nu ai unde să lucrezi!
În această perioadă dificilă ne va ajuta credința în Dumnezeu, răbdarea, stăpânirea de sine și, desigur, ne poate ajuta Biserica cu toată forța de care dispune.
De ceva vreme, se aude că Biserica nu s-a ridicat la înălțimea vremurilor ca să dea o mână de ajutor celor defavorizați, al căror număr crește fulgerător din cauza crizei de astăzi. Având în vedere că săracul nu are nevoie numai de mâncare…Care este părerea dumneavoastră?
– Acestă afirmație nu e corectă, chiar dacă este susținută de câțiva. Biserica prin structura ei organizatorică, funcționează ca o comunitate terapeutică, interesată de sănătatea duhovnicească și sufleteasca a oamenilor, dar și de nevoile lor financiare. Este cea mai mare instituție filantropico – socială a țării noastre. Din diferite cărți, dar și din diversele date, pe care Sfântul Sinod le deține, se pare că Biserica dispune de aproximativ 750 de Instituții, care oferă ajutor oamenilor, anul trecut cheltuindu-se suma vizibilă și înregistrată de o sută de milioane de euro pentru lucrări de asistență socială și filantropie. Acțiunea trebuie să fie dezvoltă în zilele noastre, pentru a-i ajuta mai mult pe oameni.
Desigur, această lucrare filantropică trebuie văzută prin intermediul a două premise:
Prima: Biserica nu este Ministerul Protecției Sociale, nu acesta este primul și ultimul ei scop. Statul, așa-numit de drept, este autorizat să se intereseze de nevoile economice ale oamenilor și rău, că nu o fac cum trebuie. Oamenii nu vor milostenie, ci dreptate, vor locuri de muncă, ca să-și scoată pâinea cea de toate zilele prin sudoarea lor. Nu este posibil ca statul să-și decline responsabilitățile, lăsându-le pe seama altor organizații și Bisericii.
A doua: scopul fundamental al Bisericii este de susținere duhovnicească a oamenilor. Ați spus-o foarte bine în afirmația dumneavoastră: «Săracul nu are nevoie doar de mâncare». Hristos a zis: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.» (Matei 4,4). Astfel, Biserica trebuie să ofere hrană spirituală oamenilor, care flămânzesc și însetează de dreptatea lui Dumnezeu, de pacea lăuntrică, de libertatea duhovnicească, de descoperirea sensului în viață și de raportarea responsabilă la moarte. Acestea sunt așa-numitele întrebări existențiale, care îi preocupă pe oamenii de toate vârstele și anume ce este viața, ce este moartea, de ce și cum vom trăi, cum vom muri. Astăzi se dezvoltă filozofia existențială și psihologia existențială, pentru a întâmpina aceste întrebări. Însă, Biserica prin teologia, cultul și slujirea ei pastorală, poate ajuta în mod eficient în acestă problemă pe bogați și săraci, pe lucrători și șomeri, pe cei ce au sau nu situație materială bună. Întristarea și deznădejdea lovește peste tot și toate categoriile de oameni. Hristos a venit în lume, pentru a învinge moartea, diavolul și păcatul. Este mesajul propovăduit de Biserică și viața pe care ea o oferă oamenilor. Întrucât omul este alcătuit din suflet și trup, Biserica se intereseză de amândouă, însă, mai întâi de toate de chestiunea duhovnicească.
Noi, în orice caz, trebuie să învățăm să cerem statului ceea ce poate să ne dea, și Bisericii ceea ce poate să ne ofere și să nu confundăm competențele, adică să cerem statului ceea ce poate să ne dea Biserica, și Bisericii, ceea ce trebuie să primim de la stat.
Fără Dumnezeu, toate sunt permise
«Criza» valorilor morale, credeți că a contribuit în mod hotărâtor la problemele de tot feful, cu care grecul este invitat să se confrunte?
Desigur, că așa-numitele «valori morale» au provocat criza, pentru că o viață fără «valori morale» și principii sfârșește în dictoanele: «moartea ta este viața mea», «fără Dumnezeu, toate sunt permise». Atunci se produce o imoralitate, un oportunism, o depreciere a celorlalți și, în final, o alienare a noastră. Când omul devine prizonier al unei idei – imaginare și inumane – strecoară în viața lui sămânța distrugerii, așa cum a arătat Dostoievski în toate lucrările sale. Supraomul lui Nietzche, care printre altele era posedat de ideea că «Dumnezeu a murit» și de principiile dorinței necruțătoare de putere, a vieții fără moralitate, a indiferenței la durerea altora au condus la cel de-al doilea teribil război mondial și la baia nebună de sânge, vărsată asupra întregii umanități. Sub fiecare tragedie se ascunde o ideologie inumană, o «moralitate» feroce.
Cred, însă, că pentru noi creștinii, problemele de astăzi nu le constituie chestiunea valorilor morale, ci refuzul de a păzi poruncile lui Hristos, care se referă la simplitate, la sărăcia cea după Dumnezeu, la iubirea față de Dumnezeu și aproapele, la izbăvirea de mamona. În sfârșit, problema, care a rezultat și va rezulta mereu, este lipsa ascezei. În Biserică nu vorbim doar de moralitate – temei al deontologiei filosofice -, ci și de asceză. Dacă toți am învăța să ne limităm la cele necesare pentru viața noastră, dacă am învăța să facem ca viața noastră să depindă nu de ceea ce are, ci de ceea ce este, dacă am da importanță interiorului nostru și am desființa golul existențial din lăuntrul nostru, atunci am rezolva și toate celelalte probleme exterioare, care ne preocupă.
Astfel, îndepărtarea de principiile de bază ale tradiției noastre ne-a condus aici. Cel puțin să ne venim în fire, să ne pocăim, să ne schimbăm mintea, adică să ne întoarcem mintea la Dumnezeu și să repetăm rugăciunea Sfântului Grigorie Palama: «Luminează-mi întunericul».
Oamenii care vă vizitează, ce fel de probleme vă prezintă? Ce anume îi «chinuie» mai mult și ce îi sfătuiți să facă?
Biserica ca întotdeauna este singurul refugiu – «refugiu moral»- în momentele plăcute și neplăcute din viața noastră. Avem din copilărie relația noastră personală cu Biserica. Semănăm, cum spunea un aghiorit, cu niște copii mici care, jucându-se toată ziua afară cu pământ, se murdăresc, și atunci când se înserează și îi strigă mama lor, intră în casă să se liniștească, să se spele, să mănânce și să se odihnească. Aceasta este Biserica noastră, este îmbrățișarea părintească chiar și pentru copii ei cei mai neascultători, este familia și casa noastră părintească. Este mama noastră duhovnicească, care ne dă viață; ajunge numai să nu rupem cordonul ombilical, care ne unește. Când toți ne-au dezamăgit, ne-au rănit, ne-au supărat, Biserica ne încălzește și ne mângâie.
În aceste vremuri dificile mulți oameni vin la spovedanie în Sfintele Bisericii. Își deschid inimile și își spun durerea. Uneori plâng și protestează, ca niște copii răniți, care atunci când o întâlnesc pe mama lor, îi cad în brațe și plâng, ba chiar izbucnesc împotriva ei, ca și cum ea ar fi responsabilă pentru toate prin câte trec. Iar noi, ca o mamă răbdătoare, le adresăm cuvinte de înduplecare, pentru că omul îndurerat atunci vrea o mângâiere, un cuvânt tandru, o voce mângâietoare, ajutându-i, pe urmă, pe cât este posibil și în problemele lor sociale.
Desigur, pe oamenii din ziua de azi îi chinuie șomajul și lipsa celor necesare pentru a-și întreține familia. Însă, mai mult îi chinuie indiferența celorlalți, a celor ce au situație materială bună și nu gestionează corespunzător bunurile comune, pentru care răspund, ca și lipsa de interes față de verificarea situației financiare a țării. De ce guvernatorilor nu le pasă de economia țării, de ce nu sunt sinceri cu oamenii, de ce consimt să fie golite instituțiile de asigurări sociale ale țării? Cum este posibil ca statul să încaseze de la oameni taxe de 54 miliarde de euro, care în fond sunt rambursabili, și din aceștia să dea 47 miliarde de euro pentru dobânzile, pe care le datorează, așa încât noi să trăim numai cu 7 miliarde de euro? Cine este responsabil pentru acest dezastru? De ce au golit fondurile de asigurări? Cine se face responsabil de asta?
Aceasta și multe altele spun. Noi, în orice caz, încercăm să redresăm oamenii sufletește și duhovnicește, încercăm să le dăm un sens vieții, să îi facem să conștientizeze că nevoile lor de bază sunt, mai ales, duhovnicești, că pe acestea le caută de fapt, chiar dacă nu-și dau seama. Desigur, facem tot ce putem, pentru a le alina durerea cauzată de sărăcia economică. Încercăm să organizăm enoriile și societățile filantropice creștine, ca să ajutăm. Îi sfătuiesc pe familiști să gătească câteva porții de mâncare în plus, pentru a le veni în ajutor celor nevoiași. Este și asta ceva!
Este Triodul un prilej…pentru creștin să pună un început în viața lui?
E bine că faceți referire la perioada Triodului, o perioadă prin excelență duhovnicească, o perioadă de pocăință, de rugăciune, de meditație asupra multor lucruri.
Odată cu începerea Triodului, se deschide o perioadă, care ajunge pănă la Paști și de acolo până la sărbătoarea Tuturor Sfinților. Avem posibilitatea să vedem întreaga istorie universală, care începe de la facerea omului, cădera lui, Întruparea lui Hristos, Răstignirea și Învierea, Pogorârea Duhului Sfânt și sfințirea-îndumnezeirea omului. Aceasta este, de fapt, istoria bisericească, care ne arată cum putem participa la Sinaxarul Bisericii, prăznuind și noi personal sărbătoarea Tuturor Sfinților.
Această istorie universală și bisericească trebuie să devină și istoria noastră personală, care se derulează în spațiul inimii, cu căderi și ridicări, cu crucificări și tăgăduiri, cu patimi și vindecarea lor, cu trădare și iubirea față de Mire, cu coborâre la iad și ridicarea din mormânt a deznădejdii, cu deznădăjduirea și bucuria arătării lui Hristos cel Înviat, cu așteptarea și venirea Duhului Sfânt și cu multe altele.
Acestea sunt prăznuirile noastre, adică este încercarea de a scoate măștile ipocriziei pentru a dobândi simplitatea cea după Dumnezeu, și de a participa la Taina Crucii și a Învierii lui Hristos.
Cum comentați ceea ce a spus de curând Mitropolitul Pireului Serafim despre masonerie și evrei?
Nu comentez niciodată opiniile altor Ierarhi, cu atât mai puțin opiniile Înalt Preasfințitului Mitropolit Serafim al Pireului, care, în general, se remarcă prin spiritul de mărturisire, sinceritate și spontaneitate.
În orice caz, îmi dați motiv să vă spun ce cred eu despre faptul că mulți, chiar și unele organizații bisericești, fac distincție între religie și Biserică.
Religia se bazează pe magie, superstiție și misticism. De obicei, oamenii care fac parte dintr-o religie cred într-un Dumnezeu imaginar, inexistent, închipuit, pentru că credința într-un Dumnezeu care nu există este ateistă. O asemenea credință denaturează universul intelectual și mental al sufletului, creează ură, dușmănii, rivalități și declanșează fundamentalismul, fanatismul. Este vorba de o denaturare sufletescă, trupească și socială.
Dimpotrivă, Biserica este o comunitate, care crede și se închină unui Dumnezeu viu, existent, în interiorul căreia oamenii dobândesc simțul existenței Lui, prin curățirea inimii, luminarea minții și îndumnezeire. Biserica este trupul lui Hristos. Această comunitate întru Hristos este familia, care păstrează legături reale cu Dumnezeu și cu omul, este spital duhovnicesc, care vindecă omul bolnav duhovnicește.
În Biserica Ortodoxă se învață și se trăiește experiența Proorocilor, a Apostolilor și a Părinților, și lupta jertfelnică a martirilor și a asceților. Desigur, Părinții Apostolici și Părinții secolului al IV-lea au formulat revelația lui Hristos prin intermediul gândirii evreiești și grecești, salvând ceea ce au întâlnit mai bun la aceste culturi. Astfel, creștinismul a apărut în istorie ca al «treilea neam», deci nu conține nici gândire evreiască, nici grecească, ci ceva nou. Prin urmare, Biserica Ortodoxă este supranațională și este împotriva oricărui filetism, condamnat ca erezie de Sinodul din Constantinopol în 1872.
Toți cei care au trecut prin vâltoare religiilor și a sectelor dezastruase, și toți cei care trăiesc efectiv în Biserica ca familie, comunitate și spital, înțeleg diferența dintre religie și Biserică. Nimeni nu o poate explica cu argumente logice. Sunt valabile cuvintele: «Vino și vezi», «gustați și vedeți că bun este Domnul», «căutați și veți afla».
Trebuie, însă, să accentuez că, atunci când diferite forțe politice, economice sau naționaliste exploatează religiile, apar probleme și mai mari, oamenii și societățile sunt chinuiți mai mult. La fel se întâmplă când așa-numitele «formațiuni politice creștin-democrate sau socialiste» exploatează efectiv cuvintele revoluționare ale lui Hristos și fac ideologie creștină în scopuri politice, secătuind adevărul lui Hristos.
Prin urmare, respectăm religiile și cultele lor, chiar dacă nu suntem de acord cu ele, dar negăm «-ismele» sub formele lor variate și primejdioase, care exploatează politic, social și economic sentimentele religioase ale oamenilor, impunându-le multe și diverse dictaturi.
De multe ori ne întreabă lumea, dacă mai există astăzi personalități ca Părinții Paisie și Porfirie?
Din fericire, am cunoscut într-adevăr pe luminații Părinți Paisie și Porfirie, și alte chipuri patristice contemporane, care ne-au arătat ce este Biserica și cum se descoperă Dumnezeu prin Biserică prietenilor Săi. Mulți dintre noi au simțit de aproape iubirea lui Dumnezeu. Acești bătrâni au mângâiat mii de oameni, liniștind în multe situații și pe copii cei mai neascultători ai lui Dumnezeu. Trebuie, însă, să ne arătăm vrednici de aceste daruri.
În orice caz, atâta timp cât există Dumnezeu și Biserica, există și astfel de chipuri sfinte. Așa cum am spus mai înainte, Sfinții sunt urmașii Bisericii, care au au participat la Crucea și Învierea lui Hristos, la Pogorârea Duhului Sfânt, dând mărturie de viața cea nouă, pe care Dumnezeu a adus-o în lume.
Vai, dacă nu ar exista astăzi astfel de chipuri! E ca și cum am considera că Biserica a încetat să mai existe sau că este neroditoare și nu naște. Adevărul este că, atunci când vor înceta să mai existe Sfinți, va fi a Doua Venire a lui Hristos.
În Sfântul Munte există și astăzi mulți monahi binecuvântați, care slăvesc pe Dumnezeu și sunt slăviți de El. Sfântul Munte continuă să fie o mare lumină, pe care atunci când o văd, cei care nu au o vedere duhovnicească, orbesc și cred că greșesc monahii care locuiesc acolo. Dar, nu numai în Sfântul Munte, ci și în mănăstiri și în enorii există fii binecuvântați ai lui Dumnezeu și ai Bisericii, care îi luminează pe toți care înțeleg și au nevoie.
Problema este că noi nu-i vedem pe Sfinți, nu îi simțim, nu le mirosim prezența, pentru că nu avem căutări înalte, nu avem simț duhovnicesc pentru a-i recunoaște și dibui. Se aplică în acest caz cuvântul lui Hristos: «Că oricine cere, ia; cel ce caută, află; și celui care bate i se va deschide» (Matei 7,8). Oricine caută cu adevărat pe Dumnezeu și pe Sfinți, sigur îi va întâlni sau poate chiar înșiși Sfinții contemporani în viața vor merge să-i întâmpine și să-i umple de dumnezeieștile daruri. Acesta este Dumnezeul nostru. Vine tainic, Îi place să anuleze toate planificările raționale, Își arată puternic, inopinat și surprinzător iubirea față de toți care suferă și Îl caută. Îi îmbată cumpătat pe cei care caută «vin bun», «vin tare».
Ὀρθόδοξος Τύπος, 4. 3. 2011, nr. 1870, p. 1,7
Traducere: Oana Paraipan