Cu siguranţă nu tăgăduim adevărul, dacă spunem că ceea ce, ca stare lăuntrică comună – mai intensă în acest moment – domneşte în sufletele noastre este o vie aşteptare a Postului celui Mare. Există înaintea noastră o întreagă perioadă plină de provocări duhovniceşti şi prilejuri a căror fructificare a devenit o nevoie a sufletului nostru. Cu toţii înţelegem cât de mare nevoie avem să urcăm puţin către cele de sus, ca viaţa noastră să se schimbe cumva, să se preschimbe şi să se lase pătrunsă de harul lui Dumnezeu într-un chip simţit şi cu adevărat roditor. Există în sufletul fiecăruia dintre noi instalat dorul şi aşteptarea dumnezeiască şi sfântă pentru ceva mai înalt, pentru ceva… altceva, pentru ceva mai duhovnicesc şi mai esenţial în viaţa noastră. Ne aflăm, aşadar, chiar înaintea porţilor acestei binecuvântate perioade care este şi cea mai frumoasă a anului liturgic, cea mai cucernică, mai bogată în prilejuri şi şanse duhovniceşti. Deja atmosfera ei liturgică a devenit mai cu zdrobire a inimii chiar şi în cele exterioare: iluminarea bisericii scade, culorile veşmintelor sunt mai întunecate şi astfel fiecare dintre noi se adună mai mult întru sine. Se schimbă şi caracterul slujbelor: cunoscutele Dumnezeieşti Liturghii zilnice au dat locul liturghiilor excepţionale ale Darurilor Mai-înainte Sfinţite, în fiecare miercuri şi vineri. În plus, există Vecerniile Cucernice, Imnul Acatist, Pavecerniţele Mari, Canonul cel Mare, caracterul particular al fiecărei dintre aceste sărbători care ne stau înainte ş.a.m.d. Şi toate acestea au în comun postul aspru, care alcătuieşte pecetea identităţii acestei perioade. Cum, aşadar, am putea, acum, să ajutăm puţin sufletul nostru, care este rigid şi închis, să-l facem cumva să se deschidă, să devină mai flexibil şi mai agil în cele duhovniceşti şi să poată pune în practică ceea ce are doar ca vis, ca dor şi aşteptare, ca să uşureze intrarea harului şi a binecuvântării lui Dumnezeu şi să se vădească şi oarecare rod în viaţa noastră? Multe s-ar putea spune. Să ne oprim însă în seara aceasta asupra a patru însuşiri de căpătâi, care reies din această Duminică a Lăsatului Sec de Brânză şi care transpar din conţinutul troparelor pe care le-am auzit azi dimineaţă şi în această seară la Vecernia Iertării.

Primul aspect este lupta. Sufletul nostru are nevoie de hotărâre pentru luptă, de ieşire din lejeritate şi facil, de un efort mai viu, de nevoinţă. Se cuvine omului să facă tot ce poate, ceva mai mult decât ceea ce crede el că poate. Să îşi încordeze puterile dincolo de limitele sale cunoscute. Să fie în stare să îşi propună ca ţintă tocmai ce are nevoie sufletul său. Spunea dimineaţă un tropar al Laudelor: ”Stadionul virtuţilor s-a deschis”. Se referă la un stadion al virtuţilor şi al luptelor care deja s-a deschis şi îndeamnă pe oricine doreşte să intre în el fără amânări: ”cei ce vroiţi intraţi, ca să vă nevoiţi”. Şi mai jos se spune ”să ne luptăm împotrivă”, care exprimă cugetul luptător cu care trebuie să răspundem la atacurile pe care le primim, ca să putem, aşa cum se spune mai departe, într-armaţi cu armele virtuţilor, să înaintăm cu biruinţă în această luptă.

Echipamentul de luptă al acestor zile are drept platoşă rugăciunea, drept coif, milostenia şi drept sabie, postul. Imnograful foloseşte limbajul de război, fapt care nu se datorează unei circumstanţe filologice oarecare sau unui artificiu stilistic, ci faptului că urmăreşte să descrie cugetul luptător la care este chemat fiecare credincios ca să se arunce la lupta cea duhovnicească din stadionul Postului Mare. Este foarte important ca în fiecare zi, în fiecare clipă să poată fiecare dintre noi să se pună în faţa lui Dumnezeu şi să se mărturisească Lui, bine discernând în adâncul sufletului său scăderile, neputinţele, patimile împotriva cărora va trebui să se lupte. Spunea, iarăşi, un tropar că bun este postul ”de mâncăruri”, dar ”adevăratul post este înstrăinarea de răutăţi”, lucru care înseamnă că, în paralel cu lupta postului, trebuie să ducem şi o luptă mai adevărată, cu patimile noastre. Şi cu toţii avem patimi! Patimi ascunse, pe care nu vrem să le mărturisim nici măcar nouă înşine, patimi şi slăbiciuni care ne chinuiesc sufletul şi care îl ţin legat, interzicându-i să se elibereze şi să zboare mai sus de lumea în care se află.

Aşadar, primul lucru la care cheamă Biserica este să ne identificăm slăbiciunile, scăderile, şi prin împreună-lucrarea şi ajutorul duhovnicilor noştri, în momentele noastre de linişte sufletească, să îşi dibuiască fiecare propria patimă – nu pe aceea a aproapelui său, de care însuşi acesta doreşte să se elibereze –, ci propria noastră slăbiciune, propria noastră lucrare, propriul nostru păcat, acel păcat care refuză să se mărturisească chiar şi propriului nostru sine. Aşadar, mare este prilejul pe care ni-l oferă postul. Prin post, Biserica ne introduce într-o luptă împotriva firii noastre, pentru că, de pildă, cu toţii avem pronirea spre lăcomie, avem cu toţii furii lăuntrice care se exprimă prin trupul nostru. Foarte adânc înfipte, care în fapt prind în cursă voinţa, o paralizează şi înăbuşă libertatea noastră. Acesta este motivul pentru care postul este atât de bine înrădăcinat în viaţa, în tradiţia şi experienţa Bisericii noastre. Iată, aşadar, un bun prilej de a începe lupta acestei perioade pornind de la post, de la ceva care este poate exterior, dar în acelaşi timp atât de important.

Al doilea aspect asupra căruia trebuie să ne oprim îl putem prelua de la cuvântul care defineşte Vecernia Iertării, anume iertarea. Ceea ce Biserica cere de la noi este o dublă iertare: iertare de la fraţi şi de la Dumnezeu. Ce înseamnă ”iertare” [gr. sygchórisi]? ”Iertare” înseamnă să deschidem uşa sufletului nostru, ca să fie găzduit în spaţiul acestuia semenul nostru, vecinul nostru, ruda noastră, femeia sau bărbatul nostru, copiii noştri, fraţii noştri, semenii noştri – cel care este în preajma noastră şi care, eventual, ne provoacă o problemă oarecare în relaţia cu el. Este atât de greu de multe ori să avem nobleţea de a cere noi înşine iertare! Fie vom avea curajul să primim cererea de iertare de la altul şi ştergem astfel ceea ce ne desparte, ceea ce ne amărăşte, ceea ce ne face nu doar să nu îl simţim pe aproapele nostru ca frate, dar nici să îl simţim ca semen al nostru. ”Syn-chóresi”, acest ”syn-” înseamnă ”împreună”.  Sursa şi continuarea: Pemptousia.ro