De ce trebuie să depășim viteza sunetului?
Lidia Stăniloae
Îngerii cântă totdeauna pentru a celebra biruința asupra morții, a efemerului, a păcatului. Trebuie doar să ne dăm osteneala și să cântăm împreună cu ei.
Cu câtva timp în urmă, mediile care se ocupă cu difuzarea știrilor senzaționale au anunțat că un om a putut să se deplaseze, depășind viteza sunetului. El a reușit această performanță sărind cu parașuta din stratosferă, de la o mare înălțime și a ajuns cu bine pe pământul nostru primitor. Contrar așteptărilor, opinia publică totdeauna gata să exulte senzațiile tari, (pentru că, la urma urmei, de ce să se mai mândrească omul, dacă nu pentru asemenea dovezi ale atotputerniciei sale, care n-are nevoie de ajutor dumnezeiesc), deci contrar așteptărilor, atotputernica bursă a opiniei publice, care apreciază orice șoc, nu a reacționat cu destul entuziasm. S-au găsit destui care n-au fost cutremurați de fapta lui Felix Baumgarten, s-au întrebat ce căuta el în stratosferă și n-au tras concluzia că această experiență epocală va aduce schimbări fundamentale în bunul mers al universului. Ba chiar, s-a obiectat că nimic nu se va schimba nici de aici înainte.
Evident, austriacul temerar a fost destul de dezamăgit de această reacție și a spus un lucru care, cred, valorează chiar mai mult decât restul evenimentului. Într-un interviu, el a declarat: „Câteodată trebuie să privim de sus ca să vedem cât de mici suntem”. Ceea ce ne aduce în minte ceea ce spune Gabriel Garcia Marquez, care crede că trebuie să privim de sus numai ca să le ajutăm celor de jos să se ridice…
Iată câteva cuvinte demne de reținut: Vedem oare cât de mici suntem? Puși în anumite împrejurări, înțelegem că merită să luăm asupra noastră efortul de a ne înălța dincolo de circumstanțele curente, pentru a ne cunoaște adevăratele noastre dimensiuni, cu realele noastre posibilități? Înțelegem sensul acestei înălțări? Vrem să ajungem sus ca să ajutăm altora să se ridice? Oare? Ne vedem așa cum suntem și nu mângâindu-ne cu atotputernicia noastră efemeră, care crede că n-are nevoie de nimic, care se mulțumește cu convingerea că, în afară de noi, nimic nu există? Că nu ne trebuie ajutor și nici nu trebuie să cerem să ni se acorde?
Un cunoscut antrenor de fotbal, Berti Vogts, spunea deunăzi cu amărăciune: „Dacă dușmanii mei m-ar vedea umblând înfricoșat pe ape, ca odinioară pe Apostolul Petru, ar spune: «cum, ăsta n-a fost în stare să învețe să înoate?»” Și mi-am amintit icoana pe care o vedeam în copilărie în biserica de la Vlădeni și pe care n-o pot uita după atâția ani. Mă speriau apele negre învolburate în care Sfântul Apostol Petru se scufunda aproape în întregime, întinzând cu spaimă mâna spre Mântuitorul, de la care nădăjduia ajutor și care, cu bunătate și înțelegere, i-o prindea cu a Sa… Mi-a trebuit destul timp ca să pricep alegoria unei icoane modeste de sat.
Ce s-ar fi întâmplat dacă silueta albă, luminoasă ar fi lipsit din tablou? Cum rămânea cu gestul înspăimântat al apostolului? Ce se întâmplă în atâtea cazuri, când oamenii copleșiți de valurile negre nu văd, nu vor să vadă mâna care li se întinde, ajutorul care li se oferă? Nu cumva trăim într-o perioadă în care ne prefacem că nu vedem această mână? În care ne scufundăm și refuzăm să înțelegem că ea este singura posibilitate de a fi scoși la lumină din adâncurile ucigătoare? Când asistăm la pieirea semenilor noștri făcând haz de faptul că „ei nu știu să înoate?” Înțelegem oare că silueta albă cu gestul salvator, centrul fundamental al icoanei, e centrul existenței noastre? Și, fiindcă respingem s-o vedem, strădania noastră de a ne înălța e inutilă. Căci dacă nu ne dăm seama de micimea noastră, ne înșelăm crezând că ne înălțăm.
În copilărie aveam o carte, „Păcală și Tândală”, pe care o citeam râzând cu hohote. Păcală nu era un nătâng, până și un copil putea pricepe. El mima mai de grabă naivitatea și prostia, pentru a-i pedepsi pe cei lacomi, răi, necinstiți. În felul lui era un justițiar și un moralist, încercând, după puteri, să facă dreptate și să-i ajute pe cei necăjiți. Un Robin Hood care nu folosea arcul și săgeata, ci râsul și ironia, care nu se lăsa înșelat de minciunile măestre cu care se deformează și se strâmbă realitatea. Cu care se transformă existența într-o glumă proastă, în prefăcătoria care tinde să devină legea ei fundamentală. Când nu mai avem ce face cu corectitudinea, cu solicitudinea pentru ceilalți, cu sentimentul că trebuie să ne lăsăm guvernați de cinste și sinceritate. Când aruncăm bunătatea și dreptatea la coș și ne înveșmântăm în lăcomie, în apetitul de a înșela.
Păcală ar putea fi un personaj al zilelor noastre, când ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva Sursa şi continuare:doxologia.ro