Trăim într-o epocă în care omul modern fuge de orice amărăciune, de orice disconfort, de orice cruce. Dar sufletul său, hrănit cu dulcegării ieftine și plăceri de două parale, a ajuns mai bolnav ca oricând. Nu mai știe ce e iubirea, ce e răbdarea, ce e jertfa. În loc să caute adevărata libertate, se leagă cu lanțuri invizibile de consum, de egoism și de minciună.

Fericita Liubov, o tânără firavă din Riazan, a fost țintuită 15 ani la pat. Nu a urlat împotriva cerului, nu și-a scuipat părinții, nu a cerut „dreptul la fericire” ca lumea de azi. A învățat să citească și să se roage. Ea, care părea „inutilă” pentru societate, a devenit un izvor de putere.

Câți dintre noi, care ne plângem pentru cea mai mică zgârietură sau lipsă, ar fi în stare să îndure atâta, fără să clacheze?

Când Sfântul Nicolae i-a spus: „Scoală-te, Liuba, mergi și te nevoiește în nebunie pentru Hristos”, ea nu a protestat, nu a negociat, nu a cerut asigurări și garanții. A spus un „da” simplu și a intrat în rândul celor care s-au făcut nebuni pentru Dumnezeu, ca să rușineze înțelepciunea lumii acesteia (cf. 1 Cor. 1, 27).

Noi, în schimb, ne socotim prea deștepți ca să mai ascultăm de Biserică, de Evanghelie, de Hristos.

Fericita a stat trei ani zidită între sobă și perete, ca un stâlpnic, fără confort, fără Netflix, fără like-uri. Trei ani de liniște, de foc interior, de luptă nevăzută.

Și noi, care nu rezistăm trei minute fără telefon, ne credem liberi… Ea s-a închis într-un colț ca să se deschidă Cerul în inima ei. Noi ne închidem sufletul în deșertăciuni, ca să nu mai auzim glasul lui Dumnezeu.

Liubov mergea prin prăvălii și lua lucruri fără să plătească. Negustorii nu se supărau, știau că aduce binecuvântare. Astăzi, dacă cineva ar face așa ceva, l-am da pe mâna poliției. Dar întrebarea e: noi mai avem discernământ să recunoaștem sfințenia sau am devenit atât de orbi încât vedem doar încălcarea legii?

Ea decupa din hârtie cruci, sicrie, cununi, cai și prin ele arăta viitorul oamenilor. Nu pentru spectaculos, ci ca să trezească sufletele. Noi astăzi alergăm după horoscop, tarot și psihologi motivaționali, dar fugim de darurile autentice ale Duhului Sfânt.

Când glumeții o luau peste picior, ea răspundea cu blândețe. Noi, dacă cineva ne atinge orgoliul, explodăm. Ea a prorocit că „zidurile Ierihonului cad” înainte de revoluție. Noi vedem cum cad zidurile moralei, ale credinței, ale familiei, dar nu avem curajul să strigăm.

La moartea ei, în 1921, în plină foamete și ruină, s-a găsit în chip minunat pânză roz pentru sicriul ei. Dumnezeu a arătat că dragostea Lui nu se lasă îngropată. Și tot poporul a venit la înmormântarea ei, plângând. Câți dintre noi vor fi plânși astfel? Sau vom fi uitați ca niște consumatori anonimi, înghițiți de sistem?

Un ofițer bolnav, uitat de doctori, a fost vindecat când a ascultat porunca ei din vis: să pună gard la mormântul ei. Astăzi, lumea zice: „Nu mai credem în minuni.” Dar sufletul nostru bolnav de depresii, frici și dependențe nu se mai vindecă cu medicamente scumpe.

Avem nevoie de nebunii pentru Hristos, de rugăciunile lor, de exemplul lor.

Concluzie amară

Fericita Liubov a fost batjocorită, dar a rămas zâmbitoare. A fost săracă, dar a îmbogățit pe toți. A fost considerată nebună, dar a fost mai înțeleaptă decât toți.

Noi, cei de azi, ne considerăm „normali”, „liberi”, „moderni” – dar suntem bolnavi, goi și robi.

Medicamentul pe care ni-l dă Fericita Liubov e amar: rabdă, smerește-te, roagă-te, iubește fără interes, trăiește pentru Hristos. Dacă nu vrem să-l bem, atunci nu ne mai plângem că sufletul ni se stinge.

„Dragostea nu piere niciodată” (1 Cor. 13) – și numele ei era chiar Dragoste.

Lumea modernă are de ales: să bea acest medicament amar și să se vindece sau să refuze și să moară încet, frumos ambalată în iluzii.