Africa

Înaintea unui numeros auditoriu, în sala de conferinţe a Misiunii din Kananga, preotul Vasilios Muamba a povestit multe lucruri incredibile, dar autentice, petrecute în Congo!

Mărturiseşte Părintele Vasilios: ”În 1996 făceam o călătorie misionară în Dimbelenge, însoţit fiind de un copilandru, psalt la Centrul Misiunii din Kananga, şi de încă un altul care a dorit să vină cu noi. Când am ajuns, i-am găsit pe vechii credincioşi pe care îi botezasem anul trecut şi pe alţii care aşteptau să fie botezaţi acum. Ne-au pus la dispoziţie o casă unde să petrecem zilele cât urma să rămânem cu ei.

Printre cei care aşteptau botezul era şi un bărbat care mai înainte, prin vrăjitorie, trimitea fulgere asupra oamenilor şi deja omorâse până acum mulţi… Şeful tradiţional al satului îl pedepsise, interzicându-i să mai bea apă din râul regiunii, Mukamba. I-am botezat pe cei care aşteptau botezul, printre care şi pe acest fost vrăjitor.

Seara am frământat prescura şi am pregătit-o pentru Dumnezeiasca Liturghie din ziua următoare. Apoi ne-am dus toţi trei la culcare. Pe la ora 4 dimineaţa a început să sufle un vânt puternic care făcea să se clatine toată casa. M-am sculat din somn şi îi auzeam pe cei doi copii, însoţitorii mei, plângând şi strigând:

– Părinte, murim, veniţi să ne scăpaţi!

Îi auzeam pe copii, însă nu puteam să mă mişc şi să ajung în camera lor. Am înţeles că eram viu, pentru că îmi simţeam capul, însă tot trupul îmi era ca paralizat.

Aveam cu mine o cruce pe care pururea pomenitul părinte Hariton mi-a dat-o cândva în Tsikamva. Seara o pusesem pe masă. M-am gândit să o iau şi să fac rugăciune. Însă nu puteam să întind mâna. Copiii continuau să plângă, încă mai tare. Mi-am pus cu greutate mâna pe picior, mi-am făcut semnul crucii şi am înţeles că pot să mă mişc.

Am stat o vreme pe pat cu picioarele atârnate, dar vântul mă arunca dintr-un perete într-altul al camerei. Cu greutate, lovindu-mă încolo şi-ncoace, am ieşit din cameră, am trecut în verandă unde mi-am văzut motocicleta aruncată, răsturnată într-un colţ al verandei şi m-am îndreptat către camera copiilor.

Am intrat, i-am apucat de mână, hainele le erau rupte, erau aproape goi, vomitau şi aveau diaree. Era pe la ora 6 dimineaţa.

Aveam un paznic de noapte care locuia cu toată familia lui într-o casă aflată în aceeaşi curte cu locuinţa noastră. El auzise toate câte se întâmplau la noi, dar nu putea să se apropie ca să ne ajute. Am scos copiii afară şi le-am spus să rămână în verandă, iar eu am intrat din nou în casă.

Am început să îl chem pe paznic pe nume. La un moment dat a ajuns. ”Nu înţelegeai ce se petrecea în casă?”, l-am întrebat. ”Nu ţi-ai dat seama de ce s-a întâmplat aici toată dimineaţa?”.

”Am auzit tot”, mi-a spus, ”dar nu aveam vlagă în mine să vin la voi”.

L-am rugat să meargă să cheme nişte rude de-ale mele care locuiau în zonă şi pe credincioşi. Dimineaţă trebuia să săvârşesc Dumnezeiasca Liturghie. Au venit mulţi credincioşi şi unii dintre ei mi-au spus:

”Toate cele întâmplate în timpul nopţii au avut loc, pentru că ieri l-ai botezat pe conducătorul vrăjitorilor aruncători de fulgere. Foştii lui prieteni, ceilalţi vrăjitori, s-au gândit: «Îl vom ataca şi îl vom pune acum la încercare pe cel care l-a botezat pe acela care mai înainte era şeful nostru».

La un moment dat, pregătindu-mă de slujbă, am ieşit din spaţiul unde urma peste puţin timp să săvârşesc Dumnezeiasca Liturghie. Afară mă aşteptau nişte credincioşi şi unii săteni nebotezaţi, care mi-au spus:

”Părinte, au vrut să vă omoare, aşa cum au făcut şi cu ceilalţi, însă nu au reuşit. Credem şi noi acum că Dumnezeul vostru este puternic şi adevărat. Vă cerem, aşadar, să ne botezaţi şi pe noi”.

I-am botezat şi pe aceştia, iar şeful magilor aruncători de fulgere s-a întărit încă mai mult în credinţa că Dumnezeul nostru este Cel adevărat.

Apoi s-a încheiat călătoria şi m-am întors în Kananga. Pe când mă pregăteam pentru următoarea călătorie, episcopul mi-a dat o cruce, spunându-mi: ”Când ajungi acolo, să arunci crucea asta în râul din regiune şi să spui credincioşilor să înoate, ca să o găsească şi să ţi-o aducă înapoi”.

Am aruncat crucea. Mulţi credincioşi s-au aruncat în râu să o găsească, dar cel care a găsit-o şi mi-a adus-o a fost chiar fostul şef al vrăjitorilor aruncători de fulgere pe care îl botezasem data trecută!

De sărbătorile Paştelui, unii credincioşi din Dimbelenge, printre care şi şefularuncătorilor de fulgere, au venit să sărbătorească la Centrul Misiunii. L-am prezentat episcopului pe credinciosul care găsise crucea, iar episcopul i-a făcut un dar, nişte încălţări binecuvântate. Fostul mare vrăjitor avea obiceiul să umble desculţ, dar de-atunci a început să poarte pantofi. A început de asemenea să bea apă din râul care fusese interzis pentru el”.

† Mitropolitul Africii Centrale, Ignatie

Despina şi Anghelos

La mănăstirea Sfântului Nectarie, fetelor din orfelinat li s-au adăugat în urmă cu câteva luni şi alţi doi copii: Despina, în vârstă de 11 ani şi, în mod excepţional, un băieţel, Anghelos, în vârstă de 6 ani. Copiii aceştia îşi au şi ei povestea lor…

Surorile mănăstirii i-au găsit abandonaţi pe drumuri. I-au adus la mănăstire şi au anunţat poliţia, ca să îi găsească pe părinţii lor. În cele din urmă, au aflat că mama lor era o vrăjitoare. Îi omorâse pe ceilalţi frăţiori ai lor, iar pe aceştia îi iniţiase în ale vrăjitoriei şi apoi îi abandonase. Ar fi urmat ca ei să îşi câştige ”pâinea” în viaţă tot prin magie.

Cu binecuvântarea părintelui Meletios Mandelidis, conducătorul misiunii, cei doi copii au fost botezaţi. Şi de atunci au primit puterea şi luminarea de la Dumnezeu, ca să povestească monahiei Thecla ce vrăjitorii făceau ei şi câţi oameni au omorât astfel.

I-au spus că prin vrăjile lor ucideau oameni, le luau sângele, îl puneau într-un ac de cusut, ridicau acul deasupra lor şi aşa zburau nopţile la mulţi kilometri depărtare, ca să facă vrăji şi să omoare alţi oameni.

La întrebarea monahiei, dacă acum îi supără demonii, copiii i-au răspuns: ”Vin să ne ia. Ne trag, ca să ne ia de la gât crucea pe care o purtăm. Dar îndată ce ne facem semnul crucii, ei dispar. O dată, au continuat copiii, au venit vrăjitorii şi ne rugau ca să venim cu ei, dar nu puteau să ne ia lângă ei…”. De ce nu puteau, este lesne de înţeles, pentru că se temeau de Botez, de Cruce şi de aghiazma pe care copiii o beau în fiecare dimineaţă.

Aceşti copilaşi, mi-a spus sora Thecla, au un caracter puternic şi de aceea fac o nevoinţă aspră mâncând doar o dată în zi. În fiecare dimineaţă beau aghiazmă şi când se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, se împărtăşesc cu Preacuratele Taine.

Din cartea “Întâmplări adevărate cu vrăjitori” — Editura “Orthódoxos Kypséli”, Thessalonic.

Sursa şi continuarea: pemptousia.ro