Ontologia Crucii
Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) (Marcu 8, 34-38)
Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
Aşezarea acestei duminici închinate Sfintei Cruci la mijlocul Postului Mare are multiple semnificaţii. Dar pentru a înţelege aceste semnificaţii ce derivă din cinstirea Sfintei Cruci trebuie plecat de la ceea ce putem numi ontologia Crucii. Dacă creştinismul este definit, pe bună dreptate, ca ontologia iubirii, adică esenţa acestuia o reprezintă iubirea pentru că este comuniunea reală dintre Dumnezeu-Iubire cu omul, atunci deschiderea subiectului, a persoanei, dincolo de sine spre celălalt implică dăruirea de sine, jertfa, renunţarea la sine pentru afirmarea celuilalt şi, într-un fel, anularea de sine prin prezenţa celuilalt în sinea sa prin care aceasta este activată şi experiată la reala ei dimensiune. Aceasta este şi experienţa iubirii, chiar la nivel uman. Atunci când experiem în această relaţie sublima anulare a sinelui pentru a face loc în propriul sine celuilalt, celui iubit, „pierdem“ viaţa noastră, dăruind-o pentru a o dobândi. Dacă la nivelul persoanei umane această experienţă este una reală, atunci cu atât mai reală este această dăruire de sine la nivelul relaţiilor intratrinitare, în orizontul comuniunii dintre Dumnezeu şi om. Acest adevăr este exprimat clar în Evanghelia Sfântului Ioan, care arată că Dumnezeu atât de mult a iubit pe om, încât a trimis pe Fiul Său pentru a experia iubirea divină cu Dumnezeu cu chipul ca şi noi, în lumea noastră a oamenilor (Ioan 3, 16). Cuvântul etern al Tatălui prin iconomia divină a binevoit să se facă om şi să atragă, să plaseze în ordinea iubirii divine omenitatea. Evenimentul revelaţional unic, transistoric al morţii şi Învierii lui Hristos, inima istoriei noastre, constituie, astfel, dinamica eclesială a îndumnezeirii omului prin luarea şi purtarea Crucii lui Hristos, de o manieră, simbolică, sacramentală, mistică, existenţială. Acest parcurs este posibil creştinului pentru că are ca model, prototip pe Hristos răstignit, mort şi înviat, înălţarea Sa la Tatăl de-a dreapta Tronului slavei conferind credinciosului prin iubirea Sa puterea de a plini această rânduială mântuitoare, nu după om, ci după Dumnezeu, în logica divinului.
Mai multe detalii în “Ziarul Lumina”.
Sursa: BASILICA.ro
Cine se izoleza de semenii sai pentru a se feri de rautatea lor ,nu-si va putea infrange nici chiar propria rautate si pace nu va avea . Iar cine va renunta la el insusi pentru semeni , acel va avea mereu bucurie , va avea sufletul impacat si nu va purta de grija decat de pacatele sale . Cu adevarat , acela fericit va fi inca din aceasta viata.