Ontologia Crucii

Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) (Marcu 8, 34-38)

 

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Aşezarea acestei du­mi­­nici închinate Sfin­­­­tei Cruci la mij­­­lo­cul Postului Ma­­re are multiple semnificaţii. Dar pen­tru a înţelege aceste sem­ni­fi­ca­ţii ce derivă din cin­sti­­rea Sfin­tei Cruci trebuie plecat de la ceea ce putem numi on­tologia Cru­cii. Dacă creş­ti­nis­­mul este defi­nit, pe bună drep­tate, ca ontologia iu­birii, adi­că esenţa acestuia o re­prezintă iu­birea pentru că es­te comu­ni­u­­nea reală dintre Dum­nezeu-Iu­bire cu omul, a­tunci deschi­de­rea subiectului, a per­soanei, din­colo de sine spre ce­lălalt im­pli­­că dăruirea de si­ne, jertfa, re­nunţarea la sine pen­tru afir­ma­­rea celuilalt şi, în­tr-un fel, a­nularea de sine prin pre­zenţa ce­luilalt în sinea sa prin care a­ceas­ta este activată şi ex­peria­tă la reala ei dimensiu­ne. A­ceas­ta este şi experienţa iu­bi­­rii, chiar la nivel uman. Atunci când experiem în această re­la­ţie su­blima anulare a sinelui pen­tru a face loc în propriul si­ne ce­lui­lalt, celui iubit, „pierdem“ via­ţa noastră, dăruind-o pen­tru a o do­bândi. Dacă la ni­ve­lul persoa­nei umane această e­x­perienţă es­te una reală, a­tunci cu atât mai reală este a­ceas­tă dăruire de sine la ni­ve­lul relaţiilor intra­tri­­nitare, în o­­rizontul comuniunii dintre Dum­nezeu şi om. Acest adevăr es­te exprimat clar în E­van­ghe­lia Sfântului Ioan, ca­re arată că Dum­nezeu atât de mult a iubit pe om, încât a trimis pe Fiul Său pentru a experia iu­bi­­rea di­vină cu Dumnezeu cu chi­pul ca şi noi, în lumea noas­tră a oa­me­­nilor (Ioan 3, 16). Cu­vân­tul e­­tern al Tatălui prin ico­no­mia di­vină a binevoit să se fa­că om şi să atragă, să plaseze în or­di­nea iubirii divine omenita­tea. E­venimentul revelaţional u­nic, tran­sistoric al morţii şi În­vi­e­­rii lui Hristos, inima istoriei noas­tre, constituie, astfel, dina­mi­ca e­­clesială a îndumnezeirii o­mului prin luarea şi purtarea Cru­­­cii lui Hristos, de o manieră, sim­­bolică, sacramentală, mis­ti­că, existenţială. Acest parcurs es­­te posibil creştinului pentru că a­re ca model, prototip pe Hris­tos răs­tignit, mort şi în­vi­at, înălţ­a­rea Sa la Tatăl de-a dreap­ta Tro­nu­lui slavei confe­rind credincio­su­­lui prin iubirea Sa puterea de a plini această rân­duială mân­tu­i­toare, nu du­pă om, ci după Dum­nezeu, în lo­gica divinului.

Mai multe detalii în “Ziarul Lumina”.

Sursa: BASILICA.ro