(Video) Părintele Adrian Făgeţeanu – Despre vremurile din urmă
Mărturii, Universul Credinţei, 30 septembrie 2012
Părintele Adrian Făgețeanu a trecut la cele veșnice pe 27.09.2011, în spitalul „Dr. Marius Nasta” din București . Trupul neînsuflețit al părintelui a fost înmormântat sâmbătă, 01.10.2011, la ora 12.00, în cimitirul Mănăstirii Lainici. Veșnica lui pomenire!
ÎPS Andrei Andreicuț despre Părintele Adrian Făgețeanu
Eram preot în Turda. Un mijloc eficient de misiune, mai ales pentru acele vremuri, era pelerinajul. În cadrul unui pelerinaj am ajuns la Mănăstirea Surpatele. Nu bănuiam atunci că Părintele Adrian, duhovnicul mănăstirii, are în spate o viață zbuciumată de mărturisitor. Era blând și binevoitor, receptiv la necazurile oamenilor și dispus la a-i povățui pe cei tineri. Mai târziu l-am întâlnit la Mănăstirea Antim.
Abia acum, în vremuri de libertate, am ocazia să aflu câte ceva din trecutul său. Este impresionant, ca al multor altora, prin dârzenia și statornicia în credință ortodoxă. Generațiile noi, care n-au trăit în comunism nu-și dau seama ce înseamnă a-L mărturisi pe Hristos în acele vremuri.
Părintele Adrian, cu numele civil Alexandru Făgețeanu, s-a născut la 16 noiembrie 1912 în Deleni, lângă Cernăuți. Tatăl era preot. Studiile medii și le-a făcut la vestitul liceu „Aron Pumnul” din Cernăuți. Tot acolo va urma Facultatea de Drept între anii 1931-1937. Va face și teologia între anii 1943-1947, la Suceava. Stagiul în avocatură și l-a făcut la Fălticeni. A ocupat mai multe funcții, precum, de exemplu, cea de comisar la Fălticeni și Bacău.
A fost fascinat de mișcarea legionară, ca mulți intelectuali ai vremurilor lui, dar nu s-a înregimentat în aceasta. Alexandru Paleologu, care nici el n-a fost legionar, spune că „existase, la legionari, totuși, asumarea unui risc, un refuz al mediocrității și al unui anumit pragmatism de nivel inferior”. Doar așa se poate explica legătura unor oameni deosebiți cu legionarismul care, cum știm, a avut grave derapaje. În anul 1943 s-a călugărit la Mănăstirea Putna.
S-a stabilit în București prin 1947, înscriindu-se la Facultatea de Filozofie. Se apropie de Mănăstirea Antim și, implicit, de mișcarea „Rugul Aprins”. Îl cunoaște pe Părintele Sandu Tudor care îi spune „că pentru a continua împotriva concepției materialiste nu-și mai au rostul metodele folosite de mișcarea legionară pe plan organizatoric, iar singura posibilitate de a lupta împotriva concepțiilor materialiste este cea pe plan religios, iar în cadrul Bisericii cea mai bună pregătire pentru o astfel de lupta se face în monahism.”
În biblioteca Mănăstirii Antim îi va auzi conferentiind, după cum aflăm din dosarul de anchetă, pe Sandu Tudor, mitropolitul Tit Simedrea, părintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironeseu și alții. Va participa și la o retragere duhovnicească, organizată de Sandu Tudor la Govora, care va dura aproape o luna. Află de la Părintele Sandu Tudor că acesta are intenția de a întemeia un schit cu intelectuali preocupați de viața duhovnicească. Între 1950-1956 este închis, iar după eliberare, se stabilește la Mănăstirea Lainici.
Aflăm din dosarul anchetei că „învinuitul Făgețeanu Alexandru începând din 1956 și-a continuat activitatea contrarevoluționară împreună cu Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor, Mironescu Alexandru, Ghius Benedict și alții pe care îi cunoaște încă din anul 1947 și a luat parte la adunările subversive ce s-au ținut la Mironescu Alexandru acasă, unde au purtat discuții dușmănoase, preconizând schimbarea formei de guvernământ R.P.R.”
De fapt, aceste „adunări subversive” erau întrunirile mișcării „Rugului Aprins”, cu preocupări în principal duhovnicești. Sandu Tudor, mentorul mișcării, l-a îndemnat la un moment dat să se mute la Schitul Rarău, însă a rămas la Lainici. Prezența în București era însă destul de deasă. La interogatoriu a recunoscut, de exemplu, că în aprilie 1957 a „plecat la București la Institutul Teologic pentru a găsi materialul necesar întocmirii tezei de licență. Aici s-a întâlnit cu Plămădeală Leonida și Teodosie Cuciuc care erau la institut la studii”.
Întâlnirile, precum se vede, le avea tot cu persoane „periculoase”. O asemenea persoană era, de exemplu, și Ioan Stoianovici. Acestuia îi spune că „din principiile legionare se pot armoniza cu creștinismul credința în viața de apoi și ideile din legea muncii, precum și ajutorul reciproc”. Toate aceste prietenii vor fi capuri de acuzare pentru Părintele Adrian.
Tânărului Zamfiroiu Grigore, care avea cunoștințele teologice necesare, i-a dat sfatul să se preoțească. Motivele pentru care l-a îndemnat să se preoțească erau mai multe. Unul însă deranja rău stăpânirea: „că pe linia credinței, ca preot, să combată materialismul. Zamfiroiu Grigore a fost de acord să lupte împotriva comunismului…”
Și, în sfârșit, cea mai gravă învinuire i-au adus-o martorii Ziberman Schloim, Struminger Leiba, Stănescu Dumitru… cum că „a desfășurat activitate împotriva elementelor comuniste și progresiste…”
Pentru toate acestea, pe 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a ÎI-a Militară l-a condamnat pe Părintele Adrian Făgețeanu „la 20 (douăzeci) ani muncă silnică și 10 (zece) ani degradare civică… Se dispune confiscarea totală a averii personale… „
Dumnezeu l-a ținut în viață și, în 1964 la amnistierea deținuților politici, și-a reluat misiunea duhovnicească. A trecut prin mai multe parohii, apoi pe la Mănăstirea Viforâta și, în sfârșit, la Mănăstirea Antim. Aici l-am întâlnit după Revoluție.
Era căutat de credincioși. Mai ales de tinerii interesați de viața duhovnicească. Pe deasupra, cu multă pasiune, se framânta să ridice un așezământ în Eparhia Sloboziei și Călărașilor.
Acum, la venerabila-i vârstă, Părintele Adrian s-a retras la Schitul „Locurele”, aparținător Mănăstirii Lainici, așteptând plecarea la Stăpânul pe Care L-a slujit întreaga viață. Poate că l-a adus aici nostalgia după experiența duhovnicească din anii tinereții.
+ ÎPS Andrei Andreicuț