Părintele Arhimandrit Epifanie Teodoropulos (1930 – 1989)

• Arhim. Epifanie Teodoropulos: De câte ori n-au rămas mincinoși medicii!.. Mai presus de medici există Dumnezeu!
• 25 DE ANI DE LA NAŞTEREA ÎN CER A PĂRINTELUI EPIFANIE TEODOROPULOS
• IMPORTANŢA CUVÂNULUI IARTĂ-MĂ (Pr. Epifanie Teodoropulos)
• Pr. Epifanie I. Teodoropulos: Naşterea de mulţi copii este mărturisire şi mucenicie
• Să luăm cununile noastre cu vrednicie!

Părintele Epifanie Teodoropulos este unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti ai secolului nostru, din Grecia. Fericitul Stareţ – numit din botez Eteoclis – s-a născut la data de 27 decembrie 1930, la Burnazi, în Mesinia, şi a fost primul născut al lui Ioan şi Gheorghia Teodoropulos. Şcoala pri­mară şi gimnaziul le-a făcut în Kalamata.

Încă din vârsta lui copilărească manifestă toate acele însuşiri care, mai târziu, au desemnat personalitatea sa: credinţa fierbinte în Dumnezeu, adânca evlavie, integri­tatea morală, harisme intelectuale, putere în cuvânt şi chemare pentru preoţie.

În anul 1949 a intrat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. Ca student s-a distins prin moralitatea sa, printr-un caracter drept, prin îndrăzneala cugetării, prin vastitatea cunoştinţelor şi prin capacitatea dialectică.

Încă din anii liceului părintele Epifanie s-a dăruit cu râvnă studiului Sfintei Scripturi şi al Purtătorilor-de-Dumnezeu Părinţi ai Bisericii. Acest studiu bogat nu l-a înarmat numai cu o educaţie teologică vrednică de invidiat. Mai întâi l-a influenţat în cultivarea lui duhovnicească şi a con­tribuitla formarea personalităţii lui preoţeşti, având spre aceasta ca temei pilda Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Păstori ai Bisericii. În această direcţie, cea mai importantă înrâurire au avut-o asupra sa atât tradiţia ascetică sănătoasă a locului său de naştere, cât şi legăturile lui – unele din acestea s-au realizat deja în anii lui de şcoală – cu mulţi clerici virtuoşi şi învăţaţi ai epocii noastre.

Ceea ce-l însufleţea pe Părintele Epifanie încă din fra­geda lui vârstă era să slujească Bisericii ca simplu preot; să rămână necunoscut, departe de vredniciile Bisericii şi de slavele lumeşti trecătoare. Asta, de altfel, a corespuns şi caracterului său intransigent şi convingerilor sale stator­nice, care se bazau în chip solid pe tradiţia biblică şi patris­tică pe „Sfintele Canoane”, pe cultul şi evlavia ascetică a Bisericii.

Începutul de temelie al Stareţului a fost dorinţa de a predica „Evanghelia în dar”, după exemplul Sfântului Apostol Pavel, să slujească Biserica fără cea mai mică răs­plătire materială. De aceea în toată viaţa sa a rămas fără subvenţie şi asigurare, economisindu-şi cele de trai – mai ales în primii ani ai slujirii sale preoţeşti – din corecturile publicaţiilor „Astir” ale Fraţilor Papadimitriu. Părintele Epifanie în toată viaţa sa şi-a aruncat grija sa „spre Domnul” (I Petru 5, 7) şi filosofia lui cea mai înalta – aşa cum o carac­teriza – era cererea liturgică: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”

În anul 1956 a fost hirotonit diacon de către pururea pome­nitul Mitropolit Ierotei al Etoliei şi Acarnaniei. În acelaşi an a editat şi prima sa carteavând antagonicul titlu „Sfânta Scriptură şi duhurile viclene”. Între anii 1956-1961, încă diacon fiind, şi-a petrecut cel mai mult timp în Kalamata, studiind mai ales pe Părinţii Bisericii.
În anul 1961 a fost hirotonit preot de fericitul Mitropolit Ambrozie al Elefteropolei, cu care a avut legături strânse.

Părintele Epifanie a preoţit timp de 28 de ani şi lucrarea căreia i s-a dăruit cu o dăruire minunată a fost Taina Sfintei Mărturisiri, în paraclisul „Sfinţilor Trei Ierarhi”. Avea o conştiinţa adâncă a faptului că anume chemarea pe care o are de la Dumnezeu este să slujească Biserica Sa ca preot spre pocăinţă. Şi lucrarea aceasta a făcut-o cu o râvnă dumnezeiască şi o rodire minunată. Mulţime de oameni au trecut pe sub epitrahilul lui lăsându–şi greutatea păcatelor lor, s-au uşurat duhovniceşte şi au fost călăuziţi la viaţa în Hristos. Mulţi dintre fiii lui duhovniceşti au devenit monahi în Sfântul Munte, în Cipru şi în alte mănăstiri ale ţării noastre, în timp ce unii şi-au ales drumul slujirii preoţeşti.

În paralel cu slujirea sa ca duhovnic şi povăţuitor duhovnicesc a milioane de suflete, Părintele Epifanie s-a ocupat şi cu scrisul. A publicat o mulţimede articole în diferite reviste bisericeşti şi a scris 22 de cărţi, din care multe s-au retipărit în mai multe ediţii.

Dragostea să pentru Biserică, râvna sa pentru păstrarea legilor date ei de Dumnezeu şi sprijinirea neşovăitoare pe sfintele canoane l-au împins de multe ori să iasă din umbră şi să–şi depună mărturia sa, prin care a apărat credinţa ortodoxă, viaţa evanghelică, rânduiala canonică, drepturile Bisericii. Studiile, articolele, opiniile, comentariile şi scriso­rile sale ce se referă la probleme bisericeşti arzătoare con­stituie monumente ale cuvântului bisericesc modern; ele sunt texte care emană o cunoştinţă teologică adâncă, un cuget apostolic, o morală patristică, o conştiinţă bise­ricească integră.  

Episcopi, egumeni, ieromonahi, preoţi de enorie, mo­nahi, mireni i s-au adresat cu încredere şi i-au cerut pare­rea în felurite şi, adeseori, subtile chestiuni. Iar râspun­surile ce le-a dat cu agerime şi bun simţ au impresionat şî au contribuit la depăşirea unor situaţii foarte dificile şi ladezlegarea problemelor, care la prima vedere păreau a fi cu neputinţă de dezlegat. 

Neîntrerupt i se propunea primirea rangului de episcop. S-a lepădat de el statornic, dorind să rămână în slujirea sa tăinuită şi să continue să slujeascăfără zgomot Biserica în modul în care el însuşi cugetă că se potriveşte convinge­rilor şi caracterului său.

În anul 1976 – la îndemnul şi cu sprijinul fiilor lui duhov­nicesti – a întemeiat Sihăstria Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu „Celei pline de Dar” de la Trizina, sub jurisdicţia bisericească a Sfintei Mitropolii de Ydra, Speton şi Eghina. Ridicarea clădirilor şi punerea temeliei vieţii duhovniceşti a Sihăstriei i-au constituit grija pe durata ultimilor ani ai vieţii fericitului Stareţ.

Părintele Epifanie de la început a avut un temperament bolnăvicios şi a întâmpinat adesea diferite probleme de sănătate. În anul 1982 s-a depistat că are cancer la stomac şi a fost operat. În anul 1988 i s-a făcut şi a doua operaţie, însă starea sa se agrava mereu. Dar robul cel credincios al lui Dumnezeu suferea durerile cu o răbdare minunată şi cu neîntreruptă doxologie a preasfinţitului nume al Domnului.

Văzând că ajunge la sfârşitul vieţii sale, liniştit şi paşnic a dat îndrumări pentru multe probleme ale sihăstriei şi a rânduit cele pentru moartea şi înmormântarea sa până la amănunte.

Părintele Epifanie a adormit în Domnul la 10 noiembrie 1989. Slujba de înmor­mântare i s-a făcut a doua zi în Biserica Maicii Domnului „Din peştera cea aurită” din Atena, iar trupul său a fost înmormântat la Sihăstria sa. Pe mormânt, după dorinţa sa, a fost gravat cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Hristos Iisus a venit în lume că să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.” (I Timotei 1, 15)

Părintele Epifanie Teodoropulos – scurte cuvinte de învăţătură

Trebuie să ne luptăm continuu împotriva păcatului.

Mai bine smerenie în multe păcate, decât mândrie în puţine.

Numai atunci putem afla nădejde în Dumnezeu, când deznădăjduim complet de noi înşine.

Diavolul ne îmbrânceşte spre păcat, dar ultimul „da” îi spunem noi.

Optsprezece ani a întins cursa diavolul că să arunce în păcat pe cineva. Vrăjmaşul nu se grăbeşte deloc.

Oamenii au multe slăbiciuni şi capricii. Că să-i în­dreptam pe toţi este cu neputinţă, nu rămâne, deci, altă soluţie decât să învăţăm să răbdăm şi să-i suferim pe toţi.

Destui oameni sunt nerecunoscători. Dacă aşteptăm răsplată, ne vom mâhni. Dacă însă nu aşteptăm, atunci vom fi liniştiţi.

Când ne nedreptăţesc oamenii, ne îndreptăţeşte Dumnezeu.

Înaintea gândurilor de judecată să punem în poziţie de luptă calităţile fraţilor.

Şi cel mai mare criminal are o coarda fină, pe care dacă o aflăm ca s-o atingem, va scoate o melodie.
Şi cel mai rău criminal îngenunchează înaintea virtuţii celuilalt.

Oamenii biruiesc prin două însuşiri: prin smerenie şi prin dragoste.

Pe oameni să-i primim aşa cum sunt şi nu cum am vrea să fie.

Omul şi-a făcut viaţa mai comodă. Dar mai fericită şi-a făcut-o?  

Durerea şi plăcerea sunt două stări care nu se ţin prea departe una de alta.

Vrei să faci pe cineva fericit? Limitează-i dorinţele. Vrei să-l faci nefericit? Măreşte-i dorinţele.

Sursa: crestinortodox.ro