Parintele Mihai Valica: SCRISOARE CATRE CEI IESITI DIN BISERICA

Scrisoare către cei ieşiţi  din Biserică

 

Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro

Dragă Părinte Nichita Paşcan şi dragi măicuţe şi surori ieşite din Biserica lui Hristos,

Motivaţia scrisorii

Vă scriu din proprie iniţiativă, cu întârziere, ce-i drept, după ce am citit, întâmplător, aşa zisa Mărturisire de credinţă a părintelui Nichita Paşcan[1] şi întrucât multe din părerile personale ale părintelui Nichita le întâlnesc şi printre unii creştini sau chiar clerici, conştiinţa mea de preot şi teolog mă obligă să aduc mărturia mea teologică în acest caz.

Consideraţii generale

A sta indiferent faţă de problemele Bisericii înseamnă că indiferenţa a pus  stăpânire pe fiinţa noastră, care  poate induce sau adânci o criză creştină de identitate personală, eclesială sau comunitară. Însă a interveni, depăşindu-ţi, fără discernământ, atribuţiile, înseamnă a pune unitatea Bisericii şi pe tine însuţi în pericol de moarte.

Acest lucru l-a făcut cu multă râvnă părintele Nichita, întrucât neliniştea personală şi insomniile sale teologale le-a prelungit fără discernământ şi fără dragoste creştină suficientă, fără deplină cunoştinţă teologică şi fără pricepere şi în spaţiul eclesial, periclitând astfel şi mântuirea păstoriţilor săi.

Ecumenismul himer şi haotic propus de neortodocşi şi acceptat pe alocuri de unii ortodocşi naivi sau vicleni trebuie respins fără echivoc, aşa cum ne poruncesc canoanele, însă a respinge dialogul teologic cu ereticii sau necreştinii este egal cu o abandonare a misiunii noastre de a propovădui Evanghelia lui Hristos. Noi nu trebuie să negociem cu aceştia adevărul, ci să vestim profetic: aşa grăieşte Domnul. În  acest context Ortodoxia trebuie să fie steaua polară după care se ghidează corabia mântuirii,  adică Biserica. Ea trebuie să fie o mărturie vie pentru tot cosmosul şi să arate calea spre Hristos.

Păcatele celor ce au făcut ecumenism liturgic babilonic nu pot întina sfinţenia Bisericii, deoarece aceştia chiar în momentul ritualului luciferic s-au desprins din Trupul Tainic al lui Hristos cu  aceeaşi viteză cu care Lucifer  a căzut din cer, cu toţi îngerii lui [2].

După părerea mea, atitudinea părintelui Nichita este o lepădare de credinţă şi nicidecum o mărturisire, întrucât premizele eclesiologice de la care pleacă, precum şi concluziile trase, sunt total false, cu toate că sunt şi observaţii pastoral-eclesiale pertinente, cum ar fi cele referitoare la ecumenismul fără graniţe.

Ştim că a fost un slujitor cu multă râvnă preoţească, conştiinciozitate liturgică, iubit de fiii lui duhovniceşti, respectat şi cu multă dreptate, însă în momentul ieşirii din Biserică, pe toate acestea le-a pierdut, deoarece spune Iezechil:Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta” (33, 18).

Fiinţa, imaginea şi scopul Bisericii

Noi voi da un răspuns punctual acelei lepădări, ci voi prezenta pe scurt câteva puncte ale eclesiologiei ortodoxe. Cred că nu este nevoie de a face o demonstratio, în sensul argumentelor  teologico-canonice despre Biserică, ci în cazul de faţă este vorba doar de o afirmatio practică privind fiinţa Bisericii, după modelul Sf. Părinţi, şi doresc să subliniez care ar  trebui să fie atitudinea unui creştin (laic sau  cleric) faţă de Biserică şi lume în contextul actual.

Scopul fundamental al Bisericii este acela al îndumnezeirii omului, deci al ipostasului uman prin harul lui Iisus Hristos, sub ascultarea episcopului, aflat în recunoaştere reciprocă şi în comuniune harică şi euharistică cu episcopii unui teritoriu canonic local, care are succesiune apostolică.

Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire, atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie:

„…corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni necuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie…care îşi dă până şi lâna ei[3].

Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, şi nicidecum să-i asmută, sau să se răzvrătească sau să se revolte împotriva lor, sau să părăsească Corabia pe motiv că nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor este să-i transforme în fiinţe eclesiale hristice, prin  consecvenţă şi statornicie în adevărul cel veşnic (Iisus) şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu:

„Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. (Apoc. 14, 12).

În acest context scrie, tot Sf. Ioan Gura de Aur, că

„trebuie să fie prea mare primejdia din afara corăbiei, ca să poţi suporta putoarea din interiorul corăbiei apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu  vor să piară: să intre în corabia protectoare! Toţi cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduţi fără nădejde… capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu[4].

Cine are o astfel de credinţă despre Biserică nu o va părăsi niciodată.

Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care

„este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămâne fidelă[5], spune mai departe Sf. Ioan Gură de Aur.

Această imagine o repetă până în zilele noastre mulţi teologi, atunci când afirmă că Biserica nu a suportat şi nu suportă nicio schismă, deoarece Trupul lui Hristos nu poate fi rupt, ci doar a îndepărtat şi îndepărtează cu durere mădularele care nu lucrează sinergic cu Trupul [6].

Biserica în context naţional spre eshaton

  • Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos” [7], care include Naţiunea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare” [8].

  • Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată [9].
  • Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.
  • Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.
  • Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii [10].

O întrebare: Pentru care neam sau ţară pregăteşte calea părintele Nichita cu măicuţele în Grecia, dacă ne referim la versetul din 2 Cronici, 7, 14?

Şi se va smeri poporul Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara”.

Clericii şi credincioşii îşi păstrează demnitatea şi chemarea slujitoare de creştini doar dacă au rămas în Biserica Ortodoxă şi luptă constant din interior împotriva răului de tot felul şi nu se lasă reeducaţi de Piteştiul modern al zilelor noastre şi nici derutaţi de diversiunile vicleanului diavol, întrucât „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui[11].

Propuneri, soluţii şi rugăminţi

  1. Rog pe părintele Nichita şi pe cele 29 de măicuţe şi surori să se întoarcă la Biserica lui Hristos şi în ţara noastră, la locul lor de metanie;
  2. Dragii mei nu vă chem la compromis sau la o tăcere vinovată, ci înapoi la asumarea crucii, la jertfă și responsabilitate hristică în Biserica noastră ortodoxă română.
  3. Am mijlocit printr-o cunoştinţă la Preasfinţitul Sebastin să vă reprimească în eparhia sa şi să vă repună în cinstea pe care aţi avut-o. A fost de acord. Deci Biserica nu vă leapădă, ci vă reprimește cu multă nerăbdare și dragoste. PS Sebastian aşteaptă doar, să îi trimiteţi o scrisoare în acest sens şi să se bucure împreună cu voi toţi, de Naşterea Domnului. Preasfinţitul consideră aceasta ca fiind cel mai frumos şi deosebit dar de Crăciun, care ar putea fi în istoria unei eparhii sau chiar Patriarhii. V-a iertat şi de când aţi plecat nu a încetat să se roage pentru voi.

  4. Îi rog pe toţi care pot să facă cunoscută această scrisoare pentru a ajunge în timp util la destinatarii ei, deoarece nu cunosc adresa lor.

Concluzii şi îndemnuri

Din această întâmplare nefericită putem trage multe concluzii. În primul rând vedem cum cad cei aleşi şi aceasta ar trebui să ne îngrijoreze şi să ne facă pe toţi mai atenţi şi mai vigilenţi.

Apoi să vedem că răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei depline, a dragostei, a prea bunei păreri despre noi sau vrednicia noastră, precum şi lipsa răbdării sau a luptei noastre şi a jertfei noastre până la sânge [12], până la martiraj.

Dacă nu mai putem fi răbdători unul cu altul, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar mai mult ca oricând să rămânem în Biserică şi să urmăm îndemnulSfântului Apostol Pavel, care ne spune:

„ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor” [13],

să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

Ştim din istoria Bisericii, că nu prudenţa, nu compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al unora, au salvat Biserica în perioadele grele, ci Însuşi Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu şi ca veşnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor, pentru curajul, răbdarea, sângele, prigoana şi jertfele martirilor ucişi în temniţele comuniste, precum şi pentru persecuţiile de tot felul, îndurate în  rândul clericilor, a creştinilor şi a oamenilor verticali în faţa răului. Nu fuga este soluţia, ci lupta şi răbdarea până la sânge.

Creştineşte, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovaţi. Ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos [14]. Nimeni nu are voie să îi despartă cu forţa pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină [15], ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei, de supuşii celui rău, la sfârşitul veacuri­lor [16].

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane  şansa de a deveni grâu, îi ia şansa de a se transforma din lup în oaie, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui [17].

__________________________________________________________________

[1] Vezi: http://www.razbointrucuvant.ro/files/ScrisoareaP.NicihitaPascanu-cu%20semnaturile/

[2] Isaia, 14, 12-15.

[3] Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 140; Vezi şi Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, ed. Anestis, Bucureşti, 2008, pp. 131-132.

[4] Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Oradea, 2002, pp. 120-127.

[5] Ibidem, p. 126.

[6] Vezi pe larg Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale, Sibiu, 1999, pp. 186-187.

[7] Vezi I Corinteni 12, 12‑14.

[8] Evrei 13, 14.

[9] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales pp. 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul vo­lumului are înteme­ierea în I Corinteni 15, 22‑23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea nea­murilor”).

[10] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu și dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, București 2007, pp. 165-166.

[11] Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.

[12] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.

[13] 1 Corinteni 4, 12-13.

[14] Matei 6, 14-15. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

[15] Matei 13, 24‑30, 36‑43.

[16] Matei 25, 31.

[17] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.


2 comentarii la „Parintele Mihai Valica: SCRISOARE CATRE CEI IESITI DIN BISERICA”

  1. Va grabiti in a judeca fapta Parintelui Nikita, insa Biserica este mai mult decat intelegeti voi, iar cu tot respectul pt Parintele Valica, si dansul se pripeste a grai din carti tanar fiind, gresala frecventa in care cad multi din cei necercati. Ortodoxie nu este doar in Romania, acest lucru il spunea raspicat Parintele Dionisie de la Colciu, care ca multi alti di acea vreme, fara a fi zeloti si fara urma de extremism asa cum considerati azi, au ales Sfantul Munte tocmai pt a parasi noul stil impus silniceste.
    Uimitor (oare) este faptul ca sunteti orbiti sustinand sus si tare aceste cuvinte tuturor celor ce nu gandesc ca voi, “a sfasiat Biserica, a parasit Biserica, etc”, dar daca este ceva bun pe care va grabiti sa-l recunoasteti Parintelui Nikita, au Domnul nu vede inaitea voastra? si puternic este Domnul sa il aduca inapoi daca a gresit pe acela. Prin ceea ce faceti intretineti duhul baiguielii si dezbinarii in sufletele oamenilor si ar trebui sa fiti mai prudenti in afirmatii si pareri aici, pt ca oricat de indraznet si just esti (pare a fi ca esti) in gandirea teologica fara “cusur”, se va cere socoteala mai mult decat impatrita de cele ce graiesti. Si fiti mai cu rusine ca asa ii sta bine unui crestin…

  2. Stimate Gabi

    Referitor la comenatriul Dv ca Ortodoxia nu este numai in Romania, este o afirmatie corecta, deoarece stim, ca Biserica este una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca, indiferent de natie sau locatie. Nu natia iti da demnitatea de ortodox, ci adevarul in Hristos si in comuniune cu episcopul local, aflat in comuniunea dragostei cu ceilalti membri ai Sf. Sinod, care au succesiune apostolica.
    Va scapa insa un detaliu extrem de important, referitor la parintele Nichita. Cu toate ca Ortodoxia acopera pe fiecare neam care-i adera, daca ai iesit din Biserica, in maniera parintelui Nichita, ai iesit si din Ortodoxia greceasca unde s-a dus, deci din toata Ortodoxia. El a plecat la un alt razvratit,rupt de comuniunea cu fratii lui ortodocsi din Grecia. Daca s-ar fi dus la Athos, cum spuneti ca a facut parintele Dionisie, ar fi ramas in Ortodoxie, intrucat Athosul se afla in comuniune eclesiala cu celelate Biserici, insa unde s-a afundat parintele Nichita cu maicutele, nu este in comuniune decat cu ei insisi in ratacire, neascultare si cu iadul direct.
    Sa ne rugam sa-i scoata Dumnezeu de acolo. Eu am pus deja credincisii mei, sa faca Psaltirea si alte rugaciuni pentru parintele Nichita si maicutele impreuna pierzatoare cu el.

    Pr. Mihai Valica

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: