PAROHIA – COMUNIUNE ÎN HRISTOS
*
Textul conferinţei susţinute de părintele Gheorghe D. Metallinos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie, Universitatea din Atena, Grecia, în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, miercuri, 7 noiembrie 2012.
În realitatea noastră bisericească, cea mai mică unitate, adică nucleul trupului bisericesc, esteparohia. Ea se prezintă ca adunare euharistică, în corelaţie, fireşte, cu Episcopia (Mitropolia), căreia aparţine în mod organic, precum şi ca Biserică sobornicească (întreaga Biserică) într-un anumit loc şi timp. Credinciosul trăieşte taina Bisericii în viaţa şi realitatea parohiei lui. În cadrul ei, el îşi duce lupta desăvârşirii duhovniceşti şi se sfinţeşte, se uneşte cu fraţii lui în Hristos, realizând continuu existenţa lui în Hristos, cu alte cuvinte, caracterul bisericesc al vieţii lui. Prin urmare, cuvântul despre parohie şi viaţa ei este, de fapt, şi un cuvânt despre Biserica însăşi şi prezenţa ei în lume.
1. Biserica, iar în consecinţă şi parohia, nu poate să existe fără Hristos cel Unul şi adevărat, după cum nici nu poate să se sprijine pe o anumită ideologie eretică, chiar dacă se numeşte creştină.Deoarece ea este neîntrerupt şi indisolubil legată de Persoana lui Dumnezeu Cuvântul, cu alte cuvinte, de Persoana Logosului lui Dumnezeu întrupat, adică a Mântuitorului Hristos. Biserica este Hristos însuşi (cap şi trup), nu ca un trup de creştini, ci ca trup al lui Hristos. Toţi credincioşii care participă la trupul lui Hristos, cler şi popor, sunt în interiorul trupului, niciodată dincolo de trup. De aceea, orice concept de supra-episcop (cum este, de pildă, papa) sau despotism nu poate să aparţină vieţii Bisericii.
O practică liturgică de la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii înfăţişează şi exprimă realitatea hristocentrică a comuniunii în Hristos. Este vorba despre potrivirea Sfintelor Daruri în Sfântul Potir după Dumnezeiasca Împărtăşanie. Slujitorul potriveşte, adică adună, în Sfântul Potir ceea ce exista înainte pe Sfântul Disc: restul Mielului-Hristos, părticica Născătoarei de Dumnezeu, cetele Sfinţilor şi ale Îngerilor, membrii vii şi morţi pomeniţi ai trupului lui Hristos, care au săvârşit împreună cu slujitorul Dumnezeiasca Liturghie şi tainaDumnezeieştii Euharistii, având în frunte pe episcop care, chiar şi absent trupeşte, reprezintă centrul văzut inteligibil al adunării. Centrul nevăzut este însuşi Hristos, Care în mod nevăzut este împreună cu noi (în mod nevăzut fiind împreună cu noi) şi menţine unitatea Bisericii locale. În interiorul Sfântului Potir, trupul individual al lui Hristos devine acum unul cu trupul Său de comuniune. Locala comuniune în Hristos a credincioşilor este acum realizată în Sfântul Potir, adică unită pe verticală cu Dumnezeu prin Hristos, dar şi pe orizontală, ca o unire în Hristos a tuturor membrilor trupului între ei. Nu există o mai deplină şi mai desăvârşită exprimare a instituţiei Bisericii [decât acest fapt], iar, în consecinţă, şi a parohiei.
2. Însă, cum este structurată viaţa parohiei, conform Tradiţiei noastre ortodoxe?Constituirea parohiei se face, dintru început, cu un singur şi unic scop: mântuirea membrilor ei, adică îndumnezeirea lor. Acest scop trebuie să rămână statornic şi neschimbat în toate veacurile, [căci în caz]contrar, nu se poate vorbi despre Biserică-parohie. Viaţa parohiei se dezvoltă ca şi comuniune în Hristos, atunci când sunt respectate premisele care au fost valabile la constituirea Bisericii apostolice după Cincizecime. Aceste premise le exprimă cunoscutele pericope de la Fapte 2: 42-47[1] şi 4: 32-37[2]. Sfinţii Apostoli, după cum citim în aceste pericope, şi toţi primii creştini stăruiau în învăţătura Apostolilor, în împărţirea bunurilor, în săvârşirea Dumnezeieştii Euharistii şiîn rugăciuni.Acestea reprezintă hotarele vieţii în Hristos, aşa cum sunt rânduite prin iluminarea Sfântului Duh. Viaţa primilor creştini avea, aşadar, următorul cadru: predica apostolică,adică învăţătura credinţei, întâmpinarea nevoilor material-vitale ale credincioşilor, taina Dumnezeieştii Euharistii, ca centru absolut al vieţii în Hristos, şi cultul, prin care este formată această viaţă şi este făurit modul vieţuirii în Hristos. Acest mod de vieţuire, însă, este posibil numai atunci când credincioşii izbutesc părăsirea lumii (lepădarea de ea) şiunirea lor cu Hristos, după cum mărturisim în slujba Sfintei Taine a Botezului. Biserica a rămas străină atât faţă de Iudaism, cât şi faţă de lumea neamurilor[3], [păstrând]o dimensiune de sine stătătoare şi independentă, fără nici o dependenţă, am spune în zilele noastre, faţă de sistemele ideologice şi social-politice ale oricărei epoci, care subjugă lumea, îndepărtându-o de Hristos şi de harul Său.
Viaţa în Hristos înseamnă oferirea întregii noastre vieţii lui Hristos, conform cuvântului cultului nostru: pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Toată viaţa noastră… să o dăm înseamnă să o dăm şi pe cea duhovnicească, dar şi pe cea material-trupească. În Biserică este primit întregul om (suflet şi trup), împreună cu toată viaţa lui. De aceea, nici nu sunt despărţite problemele duhovniceşti de cele materiale ale omului. Sfinţii Apostoli şi Părinţi ne fac cunoscută o politică… CONTINUARE și sursă