Patriarhia a pornit recensămîntul ongiştilor cu sutană

Patriarhia a pornit recensămîntul ongiştilor cu sutană

SCRIE MONAHUL IUSTIN DOMNULUI CLAUDIU TÂRZIU:


Draga prietene,

Zilele astea m-am trezit cu o instiintare de la conducerea manastirii, cum ca in baza unei directive venita de la Patriarhie, toti vieţuitorii manastirilor din spatiul mioritic trebuie să declare daca fac parte din vreun ONG. Astfel, ca la vechea Securitate, desi nu ne mai duce nimeni la sectie, ni se inmaneaza niste foi in care declaram, citez, „pe propria raspundere”, daca facem sau nu parte din aceste, probabil, cred ei, structuri subversive.

Metoda, de la conceptie si pana la punerea in practica, este tipic comunista. Desi nu fac parte din nici o asemenea organizatie, trebuie sa-ti marturisesc profunda ingrijorare, nu pentru ca as avea ceva de ascuns, ci mai degraba pentru modul in care suntem tratati. Insasi formularea din aceasta, sa-i zicem eufemistic, declaratie, te pune pe ganduri. Astfel, inainte de „marturisirea” activitatii „de bandit” in fata „onoratelor instante bisericesti” declaratia se face nu altcumva, ci „pe propria raspundere”, de parca as putea fi pasibil cu vreun fel de pedeapsa, fie laica, fie bisericeasca, daca as face parte dintr-un ONG, ca membru asociat, fondator, voluntar si asa mai departe. Ca si cum onoratele instante de ancheta s-ar putea lasa induplecate de marturisirea mea, in timp ce, daca as ascunde aceasta implicare in sprijinul semenului, as putea suporta consecinte cel putin nebanuite, pentru ca nimeni nu poate banui ce mai inventeaza astia.

Stau si eu si ma intreb cu ce ii deranjeaza pe cei de la centru, daca unul sau altul este implicat in social, desigur implicare aparent incompatibila cu menirea monahului. Pentru ce trebuie sa inventariem de la gainile din cotet pana la cladiri, inclusiv aproximarea valorii acestora? Ceva nu miroase bine aici. Aceste intrebari sunt la origine, banale, „paranoia” vine pe parcurs.

Vazand lipsa de implicare a Bisericii in societate, neinformarea, mai mult, dezinformarea chiar, mai ales prin singura lumina care nu lumineaza, Lumina Patriarhiei, daca-mi permiti un rautacios joc de cuvinte rostit de un amic mai demult, vazand comunicatele laconice date din Deal atat in privinta cipurilor, cat si in privinta altor atacuri la adresa credintei, incepi sa-ti pui intrebari mai complexe, decat cele simple precum: ce este hartia pe care o semnez si unde ajunge?

In momentul de fata, dupa 20 de ani de asa zisa democratie, Romania zace inca in intuneric. Si, deci, in pacate. Ierarhia Bisericii alege sa schimbe (chiar daca motivat dogmatic) ordinea zilelor saptamanii, sa decida nu stiu ce alte schimbari, in timp ce adevaratele probleme apasa sufletul crestinului simplu, iar dezbinarea se adanceste de pe o zi pe alta. Ce face Patriarhia acum, e ca si cum un doctor da unui pacient schiop, cu dureri de ficat si stomac, cu tuse seaca si ochii injectati, o crema pentru acnee.

Adevaratele raspunsuri in societatea romaneasca, au venit si vin, firesc as putea spune, pentru o societate vie, de la omul simplu care activeaza intr-un ONG, ca e mai simplu de actionat asa. Insa, daca ne uitam bine, in spatele multora se afla duhovnici cu suflet viu, a caror ortodoxie nu este una de birou, ci una dupa duhul si trairea evanghelica. Si asta cred eu ca deranjeaza. Se doreste, iar aceste declaratii o dovedesc din plin, reducerea la tacere a vocilor din Biserica, acelea care deranjeaza. Se doreste ca Biserica sa nu se mai implice in „politica” (declaratie deja adoptata), ca aceia care ar trebui sa fie luminatorii orbilor sa nu-i mai calauzeasca pe acestia la lumina, ci sa-i conduca mai tare in intuneric. Avem de-a face cu un atac voalat la adresa dreptului la libera exprimare si asociere, sub pretextul ca nu este duhovnicesc. De parca tacerea si slugarnicia si-ar gasi fundament in Scriptura. Ceea ce vor mai marii nostri sa faca este sa ucida ultima farama de suflare in duh ortodox, care inseamna si actiune, nu numai marturisire. Pentru ca daca am arata numai pe dinafara a monahi, doar purtand haine decente si rostind cuvinte chibzuite, nu facem decat sa maimutarim un trai ingeresc pe care ni l-am asumat in intregime. Nu facem decat sa devenim niste maimutoi, care zambesc tamp cand li se vara in cetate un cal troian; sa ne transformam in yes-meni, sa secularizam unica si adevarata Biserica a lui Hristos.

Pentru ca daca vreun monah sau altul a ales sa se implica in vreun ONG, aceasta s-a facut tocmai pentru ca cei de la care trebuiau sa vina solutii s-au lasat asteptati, si ca tocmai Biserica, in loc sa ajute sa luminarea aproapelui, ii obtureaza vederea si mai tare. Astazi este 10 ianuarie 2011, data care apare si pe calendare, si pe ziare, si in mai multe locuri publice. Cine se face ca nu vede aceasta data, care cuprinde in sine si problemele curente, justificandu-se prin diverse argumente, canonice sau nu, dovedeste nu ca este citit sau intelept, ci ca este depasit de realitate, ca traieste intr-o lume paralela, captiv unor clisee si stereotipuri depsite si straine de duhul crestinesc.

Astazi, monahismul nu mai poate face abstractie de problemele zilei. In primul rand pentru ca il afecteaza direct, iar in al doilea pentru ca manastirile nu mai sunt asa izolate ca altadata, iar comunicarea se face astazi prin mijloace rapide. Nu putem face abstractie de aceasta, oricat ne-am dori. Fara doar si poate ca rostul unui monah este de-a deveni asemnea ingerilor, insa, daca vine cineva si ii cere sfatul, nu se poate sustrage motivand ascultarea sau canoanele. Asa, de pilda, putem gasi in traditia Bisericii, pustnici sau monahi care si-au parasit locul de rugaciune si linistea necesara contemplarii celor nevazute, pentru a se amesteca in forfota cetatii, in vremuri de prigoana. Or, astazi, nu avem de-a face cu o prigoana? Cand chipul lui Hristos, demnitatea umana, Biserica, valorile noastre sunt atacate subtil, noi sa ne facem ca nu le vedem? Si mai numim asta virtute? Am impresia ca este cineva care incearca sa ne vanda un alt set de valori, un set rasturnat si ipocrit.

Da, in Biserica, principiul fundamental care guverneaza toate este ascultarea, insa ascultarea merge pana la pacat si se face in numele lui Hristos. Ierarhii si mai marii de astazi ai Bisericii se comporta de parca ar fi stapani peste oameni, cand ei cei dintai ar trebui sa fie sluga tuturor. Asa spune Hristos! Or, cand s-a pus problema cipurilor, a homosexualitatii, a prostitutiei, a coruptiei, a plecarii din tara a unor oameni capabili, si asa mai departe, n-am vazut nici un ierarh sau sus-pus in fruntea miscarilor de protest. Sigur, nu implic faptul ca ar fi trebuit sa se asocieze asa, cu oricine, dar a lipsit orice luare de pozitie. In schimb, interzic altora sa marturiseasca, pe motiv ca „strica imaginea Bisericii”, ca se folosesc de titulaturi „ortodoxe” pentru a se legitima in fata societatii. De parca unii ar detine monopolul in ortodoxie, fiind botezati in alte cristelnite…

Este evident, desi imi dau seama ca vor fi voci care sa conteste, ca avem de-a face cu o stalcire mascata a invataturii de credinta si un nou pas puternic inspre transformarea ierarhiei intr-un soi de casta, impropriu invataturii lui Hristos, care atrage consecinte nedorite.

Eu voi completa aceasta cerere, care va trece pe sub nasul multor parinti si frati, insa deplin constient ca ajut la consolidarea increderii de sine a unor impostori, deghizati in clerici, indiferent de loc, statura, nume si asa mai departe. Si ma intreb cati dintre ei au completat la randu-le aceste cereri, daca fac sau nu parte din ONG-uri mai stilate, a se citi loji masonice.

„Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case” (Mt. 10, 7).
M-am gandit ca ar fi bine ca si altii sa afle.

Monahul Iustin

 



19 comentarii la „Patriarhia a pornit recensămîntul ongiştilor cu sutană”

  1. Stilismul vi se pare ca ia amploare sau nu ? Rusia e pe aproape , nu-i asa ? Sa ne gandim la filmuletul cu Patriarhul Nicodim si cei cu care vorbise la Moscova . Sa ne gandim un pic la ultimul caz de fuga in Grecia a unui staret roman . Mai credeti ca o asemenea masura este neparat securistica la modul rau ?

  2. @ancoratus

    mai ce de raspandaci!
    Ortodoxia nu se pazeste/intareste cu metode securistice si nici pe la adunaturile ecumenice frecventate cu asiduitate de partiarh ;nici prin balivernele ziarului Lumina sau „masuri manageriale”ca taxele aferente sustinerii unor asemenea aiureli.Mai cugeta si tu inainte de a vorbi daca vrei sa fii credibil.

  3. A te aduna ecumenic nu este un rau in sine . Apologetica nu se practica cu ursul prin padure . Nu poti apara mai bine ortodoxia izolandu-te . Dialogul este ceva firesc . Dar te rog sa observi ca bibliografia multor confrati ortodocsi se restrange la nr. 81 din PSB si Filocalia . Mult prea putin pt. un bun patrolog . Cu asemenea carente nu te astepta sa intelegi decat ceea ce au vrut politicienii bizantini dintr-o anumita perioada . Lucrurile sunt mult nuantate in momentul de fata . Nu mai exista lupta pe teritorii ( vezi de ex. crestinarea Bulgariei ) . Bataliile pt. portul Sicilia sau episcopia Tesaalonicului : o buna tema de reflectie din istoria disputei intre ortodocsi si catolici . Auzim nenumarate comentarii despre ce au facut cruciatii in Constantinopol . Mai putine lucruri auzim despre impartasanii ale bisericilor catolice varsate pe jos . Greseli sunt de ambele parti . Problemele asa zis dogmatice cauzatoare de mare schisma sunt doar o perdea de fum din manualele scolare bizantine . Nu te grabi sa ma cataloghezi drept papistas . Necunoasterea istoriei Bisericii te arunca in plasa ideologica a celei de-a treia Rome care numai interese sinodale nu are . Sa auzim de bine ! Doamne ajuta !

    1. MOTIVELE ŞI URMĂRILE DOGMATICE ALE SCHISMEI
      Pr. Prof. Doctor DUMITRU STĂNILOAE

      De unde înainte istoricii susţineau în general că schisma dela 1054 a avut cauze politice, azi încep să vadă lucrurile mai nuanţat, mai corespunzător cu realitatea, împletită de obicei din multe elemente. Chiar dacă se menţine ideea că la baza diferenţierii şi înstrăinării între creştinismul apusean şi cel răsăritean au stat mai mult cauze politice, azi se recunoaşte că în veacul XI, această diferenţiere şi înstrăinare căpătase şi un caracter dogmatic şi ritual, devenise o diferenţiere în concepţii, şi aceasta a jucat un rol important în declararea schismei dela 1054.
      Nu e mai puţin adevărat însă că elementul politic a avut şi el rolul lui la fel de important. Dar aci trebuesc făcute două precizări: a) elementul politic a fost factorul determinant în demersurile şi în comportarea Scaunului roman, şi b) elementul politic căpătase în preocupările Scaunului roman o culoare religioasă, se întemeia pe argumente religioase şi se folosea de argumente religioase.
      Patriarhul, dimpotrivă, îşi apără autonomia Bisericii sale, luptând cu arme religioase pentru o idee religioasă, faţă de coaliţia politică dintre papa şi împăratul bizantin, care voia să aservească Biserica din Răsărit Romei, pentru interese politice .
      Papalitatea, care devenise, datorită unor împrejurări deosebite în care se dezvoltase, o putere politică, urmărea scopuri politice, asemenea oricărei conduceri de stat. După ce-şi constituise, din ţinuturile din Italia, cucerite dela imperiul bizantin de Pipin cel Scurt şi dăruite Papei ca o răsplată pentru încoronarea lui ca rege al Francilor, un stat lumesc, papalitatea căuta să-l apere şi să-l extindă. Prin aceasta ajungea în conflicte cu alte state. Chiar Leon IX, sub care se produce schisma dela 1054, şi care e lăudat de istoricii catolici ca o «natură de porumbel» , s-a ocupat mai mult cu recrutări de soldaţi, cu pregătirea unor expediţii militare, cu comanda unor armate pe câmpul de luptă, pentru a-şi întări împotriva normanzilor şi bizantinilor, statul pontifical .
      Dar papii nu se mulţumeau numai cu puterea politică peste acest stat minuscul. Ei revendicau puterea politică mondială. Datorită unor împrejurări speciale, îşi putură subordona regi după regi, mai ales după ce izbutiră să convingă pe Carol cel Mare să primească coroana imperială din mâna lor. Astfel papalitatea deveni primul factor politic în Apus. Dar în veacul XI socotise sosit timpul să-şi extindă puterea şi în Răsărit.
      Situaţia era, prin urmare, cel puţin începând cu veacul XI, aceasta: papalitatea ca putere politică în asociere cu împăratul din Bizanţ, ca altă putere politică, sau prin mijlocirea acestuia, căuta să-şi subordoneze Biserica din Rasărit, pentru ca prin ea apoi să-şi consolideze definitiv dominaţia sa politică şi în Răsărit. Papa Leon IX spune deschis în epistola I către patriarhul Mihail Cerularie că împăratul are datoria să-l silească pe patriarh la supunere faţă de papa . Biserica din Răsărit, reprezentată prin Patriarhia din Constantinopol, departe de a urmări şi ea o politică proprie, sau o politică a imperiului bizantin în raporturile cu papalitatea,- fiind pusă singură în faţa coaliţiei politice bizantino-papale, îşi apăra, dimpotrivă, autonomia ei religioasă faţă de voinţa papalităţii de a o absorbi în imperiul său politic. Ea a apărat o poziţie religioasă, nu a militat pentru o cauză politică.
      Pe de altă parte, papalitatea prezenta pretenţiile sale politice ca o dogmă religioasă. De aceea patriarhul din Constantinopol, respingând aceste pretenţii, respingea o falsă dogmă, respingea tendinţa dogmatizării puterii lumeşti universale a papalităţii, voinţa înserării ei între dogmele credinţei . În acest sens schisma s-a născut dintr-o ciocnire dogmatică. Erau în luptă două concepţii diferite despre Biserică.
      Fiecare parte considera concepţia celeilalte ca eretică . Astfel lupta între ele avea un caracter în primul rând religios , deşi Roma îngloba şi forţa politică.
      Dar, precum se servea de forţa politică pentru a impune dominaţia sa asupra Bisericii din Răsărit, aşa se servea de riturile şi de învăţăturile sale noi, pentru a-şi consolida, prin impunerea lor, dominaţia politică în teritoriile cucerite dela bizantini. Astfel Patriarhia de Constantinopol se vedea silită să ia lupta cu riturile romane, tot pentru a se apăra de extinderea dominaţiei papale.
      Dar, să luăm lucrurile pe rând. Două demersuri au dus la conflictul bisericesc dela 1054 în care s-au manifestat cele două poziţii amintite şi care s-a soldat cu nefericita schismă.
      1.Primul demers a fost epistola arhiepiscopului Leon al Ohridei, scrisă, se pare, cu consimţământul lui Mihail Cerularie şi adresată arhiepiscopului Ioan de Trani şi prin el şi celorlalţi episcopi din Apus şi chiar papei( primăvara 1054), epistolă care a reaprins focul disputei între cele două părţi, cari de altfel nu mai comunicau de mult . În această epistolă Leon al Ohridei îndeamnă pe apuseni să se lase de mai multe rituri greşite şi anume de folosirea azimei la Euharistie, de serbarea sâmbetei, de mâncarea de animale spurcate şi sugrumate şi de nefolosirea cuvântului Aliluia în Postul Paştilor, anunţând că de se vor lăsa de acestea, le va semnala şi alte greşeli şi mai mari, în alte epistole .
      Ce i-a putut îndemna pe răsăriteni să întreprindă acest pas? Se pare că nu o simplă voinţă de ceartă, cu atât mai puţin năzuinţa de a readuce pe apuseni la ritul răsăritean, ci voinţa de a apăra comunităţile de rit bizantin din sudul Italiei, asupra cărora se exercitau presiunile Romei de a le asimila ritului ei . Pericolul era agravat pe de o parte de faptul că chiar în primăvara anului 1053, papa Leon IX făcea pregătiri militare pentru a-şi extinde statul pontifical din sudul Italiei prin eliberarea ţinuturilor revendicate de sub stăpânirea normanzilor şi de sub influenţa bizantină, pe de altă parte de faptul că Roma avea chiar în guvernatorul provinciilor bizantine, în ducele Argyros, un înfocat aderent al ritului roman, un aliat în planurile sale de latinizare .
      Epistola aceasta o găsi într-o vizită la Trani, Humbert, cardinalul secretar de stat al papei Leon IX, fost călugăr într-o mănăstire din dioceza Toul, al cărei episcop fusese papa Leon IX. Humbert era un adept înfocat al ideilor de reformă dela Cluny, carii năzuiau o ridicare a Bisericii prin întărirea puterii bisericeşti şi politice a papalităţii. Ajuns cardinal, el porni cu toată firea lui impetuoasă la realizarea acestor idei, fiind în această privinţă antecesorul şi dascălul viitorului papă Grigorie VII( Hildebrand) .
      Scrisoarea lui Leon al Ohridei, primită şi tradusă, se pare, în latineşte de Humbert, stârni din partea Romei o reacţiune furibundă, pe măsura temperamentului focos şi nemăsurat al lui Humbert. Se alcătuiră drept răspuns trei scrisori: a) Prima epistolă a lui Leon IX către patriarhul Mihail Cerularie, b) Dialogul lui Humbert, şi c) o colecţie de texte patristice în favoarea practicilor romane. Se pare că şi epistola lui Leon IX a fost scrisă tot de Humbert, întrucât trădează stilul şi ideile lui .
      Scrisoarea aceasta manifestă din plin caracterul politic al preocupărilor Scaunului roman. Pe când răspunsul la chestiunile religioase puse de epistola arhiepiscopului Ohridei, e lăsat să se dea în Dialogul de sub numele lui Humbert, aşa dar într-o scriere neoficială, epistola ca act papal oficial nu se ocupă cu asemenea lucruri secundare, ci cu ceea ce a constituit de atunci şi până azi problema esenţială a papalităţii: cu afirmarea puterii sale politice şi bisericeşti absolute.
      Dar, cum am menţionat, afirmându-şi suveranitatea sa politică, papa înţelege s-o îmbrace într-un nimb religios, pentru ca să fie cu atât mai uşor acceptată. Papa creează astfel o confuzie gravă între politic şi bisericesc. Pretenţiile de stăpânire peste toată Biserica sunt influenţate de o concepţie politică despre Biserică. Numai pentrucă Biserica e concepută ca stat, papa pretinde o putere universală asupra ei; şi nu numai de aceea consideră că sub puterea sa bisericească universală – ca sub un fel de imperiu superior – trebue să stea toate statele, ca nişte formaţiuni politice de rangul al doilea. Biserica a devenit în această concepţie, în care se vorbeşte atât despre putere, un stat bisericesc . Puterea politică e prezentată ca o dogmă de credinţă, puterea bisericească e concepută politic, pentrucă altfel nu s-ar fi putut naşte ideea unei stăpâniri peste toată Biserica.
      Întreg conţinutul primei epistole a lui Leon IX e brodat pe aceste confuzii. Ea afirmă în mod făţiş că vicarul lui Hristos pe pământ are o stăpânire pământească şi cerească , iar piesa de frunte în argumentarea acestei duble puteri e un pretins act emanat dela o autoritate politică, celebrul fals Donatio Constantini. Cu o stăruinţă neobosită, epistola afirmă că papii au primit dela împăratul Constantin cel Mare «putere împărătească» . «Înălţimea imperială a făcut tot ce a putut, când printr-o totală devoţiune tot ce a primit dela Dumnezeu I-a întors tot Lui prin slujitorii Lui» .
      De sigur, o putere spirituală care râvneşte şi o putere terestră, sau o aservire a acesteia, e o putere spirituală concepută întru totul după chipul celei terestre. La această mentalitate a ajuns papalitatea datorită faptului că papa rămânând, după mutarea reşedinţei imperiale la Constantinopol, autoritatea cea mai înaltă în Roma a preluat, pentru conştiinţa populaţiei, funcţiile imperiale. Dar setea ei vehementă de putere se mai datoreşte şi mentalităţilor seminţiilor germane, cari năvălind în Occident într-o stare puţin evoluată spiritual şi cu un exagerat cult al forţei, au imprimat papalităţii o şi mai accentuată tendinţă după putere. Nu e lipsit de semnificaţie faptul că afirmarea cea mai masivă a setei de putere a papalităţii se face printr-un papă german, iar ceva mai târziu prin papa Grigorie VII( Hildebrand), tot german. Spiritual german, de curând ieşit din starea de natură, nu putea înţelege atunci că viaţa creştină în Biserică se află pe un plan mai înalt decât acela în care se afirmă voinţa de putere, că ea e frăţie şi iubire în Duhul Sfânt, e sobornicitatea, lucru pe care îl înţelegeau răsăritenii cari aveau în urma lor o îndelungată evoluţie spirituală. Ei înţelegeau că puterea ierarhilor şi a preoţilor e de ordin duhovnicesc, e puterea iubirii şi a slujirii şi năzuinţa ei e să-i facă pe credincioşi să-şi dăruiască întreaga inimă şi minte lui Hristos. Când în loc de aceasta ei atrag atenţia credincioşilor spre ei, spre drepturile lor, cad într-o concepţie trupească despre putere şi împiedică pe credincioşi să devină, prin dragoste, după chipul lui Hristos. Concepţia papală despre putere este trupească, carnală .
      Toată confuzia ce se face în epistolă între politic şi bisericesc vine din această concepere a puterii bisericeşti după chipul puterii politice. Aşa se explică faptul curios că papa îşi întemeiază puterea peste cele patru Scaune patriarhale din Răsărit şi peste toate Bisericile şi sacerdoţii întregii lumi, pe puterea imperială ce i-ar fid at-o papei Silvestru, împăratul constantin .
      Pe baza acestei false donaţii, epistola afirmă mai departe că împăratul Constantin a predat papilor şi coroana sa şi sceptrul şi toate insignele imperiale, iar sfetnicilor papali demnităţi şi insigne de senatori şi de diferite funcţii imperiale, «ca cele cereşti să fie împodobite ca şi cele pământeşti, spre lauda lui Dumnezeu». Dar ca să se arate că nu e vorba numai de o decorare simbolică a «celor cereşti» după chipul celor pământeşti, ci de o învestire a lor cu putere politică pământească, papa continuă să citeze din pretinsa Donaţie pasagiul în care împăratul Constantin ar fi cedat papei cetatea Romei şi toate provinciile Italiei şi ale regiunilor occidentale( Romanam urbem et omnes Italiae seu occidentalium regionum provincias, loca et civitates), cu alte cuvinte întreg teritoriul din apus al imperiului, împăratul retrăgându-se în regiunile orientale. Căci nu se poate exercita puterea pământească, în teritoriile unde se află căpetenia puterii «cereşti». Se cuvine deci ca puterea «cerească» să preia peste aceste teritorii şi puterea pământească. Pe de altă parte, împăratul se declară subordonat papei chiar şi în exercitarea puterii peste jumătatea imperiului ce şi-a rezervat-o . Papa, ca locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ, deţine astfel toată puterea pământească, pe care o exercită peste o parte a lumii direct, peste o altă parte prin principii pământeşti.
      Dar puterea aceasta peste toată Biserica şi peste tot pământul, bisericească şi politică în acelaşi timp, a primit-o papa nu numai dela om, ci şi dela Iisus Hristos. E ceea ce spune papa în continuare, prezentând aşa dar puterea lui ca dogmă a credinţei, întemeiată pe porunca dumnezeiască.
      Şi după ce aduce diferite locuri din Sf. Scriptură şi din Sf. Părinţi pentru un pretins primat al lui Petru şi al Romei, trasează Biserica din Constantinopol ca pe o fiică lipsită de respectul cuvenit faţă de maica ei, care a sângerat atâta pentru ea, în apărarea credinţei şi în combaterea ereziilor, în vreme ce ea «stătea în cămară, în siguranţă, moleşită de plăceri şi de îndelungată odihnă» .
      Toate Bisericile pot greşi, singură Biserica Romei nu poate greşi. «Petru şi succesorii lui au libertate să judece în toată Biserica, …dar scaunul suprem nu se judecă de nimeni» . Căci «capul judecând toate simţurile, nu e judecat de niciun simţ, ca unul ce-şi este atot suficient prin judecata proprie» . Dacă Biserica din Constantinopol nu se supune capului Bisericii, adică Romei, nu mai e nici în trupul Bisericii, deci putrezeşte ca o frunză ruptă din arbore . Pentru papi încă de mai înainte unitatea Bisericii se menţinea prin ascultarea de ei, pe când pentru răsăriteni «unitatea Bisericii se exprima prin comuniunea căpeteniilor Bisericilor locale între ei, prin acordul tuturor Bisericilor asupra unui sinod local, care câştigă chiar prin aceasta o valoare universală» .
      La chestiunile ridicate în epistola lui Leon al Ohridei răspunde Dialogul lui Humbert . Răspunsul acesta, de zece ori mai lung ca epistola lui Leon al Osridei, e pe cât de violent, pe atâta de inconsistent în cea mai mare parte a lui. La reproşul lui Leon că prin folosirea azimelor, latinii au ceva comun cu evreii, Humbert răspunde că nu au nimic comun cu aceia, întrucât nu folosesc, ca ei, şapte zile azimă, nici nu au ospăţul mielului pascal ca aceia .
      Observăm că Humbert recurge la literă pentru a apăra practica latină a azimelor. Dar nu poate infirma reproşul că prin folosirea azimei, latinii au rămas mai aproape de evrei, sau, cum spune Leon al Ohridei, între evrei şi creştini. Căci pe de o parte, latinii nu folosesc şapte zile la rând azima, ca evreii, dar pe de alta o folosesc la fiecare Liturghie, în fiecare zi, deci chiar mai des ca evreii.
      Faţă de afirmarea lui Leon al Ohridei că pâinea este un simbol mai adecvat pentru Trupul Domnului, întrucât prin aluat şi sare are o ridicare ce reprezintă mai bine Trupul viu şi plin de suflare şi producător de căldură al Domnului, precum şi ridicarea la cele cereşti a celor ce se împărtăşesc, pe când azima nu se deosebeşte de piatra neînsufleţită şi de lutul ars, lipit de pământ, Humbert recurge iarăşi la literă, atribuind lui Leon al Ohridei opinia că pâinea are prin ea însăşi suflet . Cardinalul papal susţine că Hristos n-a putut folosi la Cina cea de Taină pâine dospită, căci prin aceasta s-ar fi făcut vinovat de călcarea Legii, mâncând pâine când toţi iudeii mâncau azimă şi arhiereii iudeilor ar fi făcut caz de această călcare, în noaptea când L-au judecat. El nu ţine seama de evenimentele din ziua de vineri, şi în special de Ioan( 18, 28), care arată că iudeii n-au serbat ospăţul pascal în acel an, decât în seara de vineri. Deci Domnul Iisus Hristos la Cina cea de Taină de joi seara nu a putut întrebuinţa azimă.
      La observaţia lui Leon al Ohridei, că azima prin lipsa ei de gust şi prin mâncarea ei de către iudei odată pe an, cu ierburi amare, era un simbol al întristării şi al necazurilor, pe când pâinea euharistică e un prilej de bucurie, Humbert nu are ce să spună decât că până trăim pe pământ, bucuria ne e însoţită de geamătul pentru cele trecute şi de teama pentru cele viitoare . Iar faţă de afirmarea lui Leon că azima fără sare şi aluat e lut uscat, Humbert răspunde printr-o generalizare ne la locul ei, spunând că atunci tot ce e fără aluat e lut uscat, deci şi spiritele drepţilor şi cele patru elemente ale lumii văzute. Cine nu ştie însă că nu ţine de firea acestora să se facă elemente de consumat prin aluat, cum ţine de firea făinii? .
      Făcându-se că nu înţelege că pâinea ca simbol e mai adecvată pentru trupul de viaţă dătător al Domnului şi atribuind lui Leon opinia că pâinea prin sine e neînsufleţită, Humbert recurge totuşi şi el la simbolism, afirmând că făina, apa şi focul, din cari se constitue azima reprezintă Trupul, Sufletul şi Dumnezeirea lui Iisus Hristos . Dar dacă e vorba de a alege între cele două simboale: pâinea şi azima, mai adecvată e pâinea ca simbol al Trupului Domnului, întrucât închipuieşte mai bine viaţa( anima) ce o procură acesta, decât apa azimei, dat fiind că pâinea e tot aşa de esenţială vieţii naturale, pe cât de esenţial e vieţii duhovniceşti Trupul Domnului.
      Dar Humbert nu vrea numai să se apere, ci trece şi la atac. Pâinea întrebuinţată de răsăriteni, zice el, e mai supusă mucezirii, decât azima: ea e cumpărată de pe piaţă, nu e confecţionată de preot, în camera de lângă altar . El nu ştia probabil de metoda asigurării pâinii euharistice împotriva mucezirii, sau de pregătirea prescurilor prin femei cu viaţă curată.
      Humbert obiectează şi împotriva scoaterii agneţului şi a amestecării Trupului Domnului cu sângele Lui în Potir, înainte de împărtăşanie. «Hostia imaculată, zice el, simbolizează mai bine Trupul imaculat al Domnului şi integritatea pâinii, integritatea Bisericii, care devine Trupul Domnului prin participarea ei la Trupul Lui atotintegru» . Domnul, la Cina cea de Taină nici n-a scos o parte din pâine, nici n-a pus în potir pâinea binecuvântată, ci a dat Sf. Apostoli, în mod separat, pâinea întreagă şi frântă şi apoi le-a întins paharul» .
      Scoaterea agneţului şi tăierea lui în semnul crucii a permis în Răsărit dezvoltarea unui simbolism, care leagă strâns jertfa euharistică de Jertfa de pe Golgota şi mână gândul la Naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria, deci leagă Liturghia de întreaga viaţă a Mântuitorului, pa când în Apus, lipsind aceste acte, legătura între Liturghie şi viaţa Mântuitorului şi între jertfa euharistică şi Jertfa de pe Golgota a devenit mai laxă, împărtăşirea pierzându-şi tot mai mult sensul de moarte şi înviere cu Hristos, iar ţinerea despărţită a sângelui de trup a putut duce la privarea laicilor de împărtăşirea din potir. De altfel, împărtăşirea de Trup şi Sânge în mod separat, ca la Cina cea de Taină, a rămas şi în Răsărit până azi în uz pentru membrii ierarhiei, urmaşii Apostolilor, cari s-au împărtăşit în acest mod la Cina cea de Taină.
      Humbert născoceşte că răsăritenii îngroapă împărtăşania rămasă sau o varsă, pe când în Apus se împărtăşesc din hostiile consacrate a doua zi. Aşa s-a dezvoltat în Apus obiceiul de a înfăţişa, adeseori, înainte de Liturghie sau în timpul Liturghiei, înainte de prefacere, corpul Domnului, ceea ce constituie «cea mai mare absurditate în cultul catolic de azi», întrucât prin aceasta, Liturghia îşi pierde însemnătatea, nu se mai aşteaptă momentul prefacerii ca momentul venirii lui Hristos pe altar .
      Traducând, cu sau fără intenţie, afirmarea lui Leon al Ohridei că legea a fost scoasă din uz, cu: a fost blestemată( Hergenröther spune că Humbert a ajuns la această traducere, citind în loc de χαταργηυέντα, χαταρηυέντα, dar acest cuvânt nu există în limba greacă), Humbert face din aceasta un motiv de violente atacuri împotriva răsăritenilor şi un prilej de exagerată apărare a Legii mozaice în toate detaliile .
      Cu o logică aparentă, Humbert spune răsăritenilor: dacă voi ne cereţi să renunţăm la azime, pentrucă sunt mozaice, vă cerem şi noi să renunţaţi la pâinea dospită, pentrucă şi ea e mozaică, întrucât Moise a poruncit şi sacrificii de pâine( Lev. 11, 13; 23, 17); sau să schimbaţi vinul cu alt lichid, pentrucă şi el e în uz la ospăţul pascal al evreilor. Falsitatea logicei lui Humbert constă în faptul că nu observă că azima e ceva specific iudaic, mosaic, pe când pâinea şi vinul sunt universale . Humbert socoteşte că deosebirea între evrei şi creştini stă nu în schimbarea ceremoniilor lor, ci în umplerea lor cu un sens spiritual, care lipsea la evrei . Dar cu logica aceasta s-ar putea spune că creştinii trebue să păstreze şi tăierea împrejur şi jertfele de animale.
      Humbert îşi termină Dialogul blamând violent alte practici reale sau imaginare ale răsăritenilor, cum e căsătoria preoţilor, cari îşi mută mâinile dela îmbrăţişările femeii la Trupul Domnului şi invers, neîmpărtăşirea femeilor în timpul naşterii sau al menstruaţiei, nebotezarea copiilor înainte de opt zile dela naştere, socotirea abţinerii monahilor dela carne ca un păcat mai mic decât desfrânarea .
      2. Al doilea prilej care a dus la ciocnirea soldată prin schismă e constituit din demersurile ce se fac în 1053 şi 1054 din partea papei şi a împăratului din Bizanţ pentru restabilirea raporturilor între Biserica Romei şi cea de Răsărit, demersuri motivate strict politic.
      Se pare că epistola I-a a papei Leon către patriarhul Mihail Cerularie n-a mai apucat să fie trimisă la Constantinopol, întrucât la 18 iunie 1053, armata comandată de papa fu zdrobită de normanzi la Civitate şi papa însuşi fu luat prizonier, fapt care a provocat atât de partea împăratului cât şi de partea papei dorinţa de a se alia în faţa pericolului comun. Cu consimţământul papei, ducele Argyros, bătut şi el mai înainte la Siponto, trimise pe arhiepiscopul Ioan de Trani, cu scaunul pe teritoriul bizantin, la Constantinopol, pentru a pregăti o apropiere între cele două părţi. Aici fu bine primit atât de împărart cât şi de patriarh, care nu voiau să agraveze situaţia imperiului printr-o atitudine negativă faţă de planul unei alianţe între împărat şi Scaunul Romei. Fiecare trimite papei câte o scrisoare şi, la dorinţa împăratului, papa trimite la Constantinopol o delegaţie pentru a înlătura piedicile bisericeşti din calea unui acord. Din delegaţie fac parte cardinalul Humbert, arhiepiscopul Petru de Amalfi şi cancelarul Frideric, din casa princiară a Lotaringilor, viitorul papă Ştefan al IX-lea. Delegaţia pornind din Roma în ianuarie, sosi la Constantinopol probabil pe la începutul lui mai 1054. Ea aduse deodată cu vehementul Dialog al lui Humbert, care încă din toamna anului 1053 fusese răspândit printre grecii din sudul Italiei, o epistolă a papei către împărat şi o alta către patriarhul Cerularie( scrisă se pare tot de Humbert), din cari respiră acelaşi ton vehement şi arogant. Cum recunosc chiar istoricii catolici:« caracterului precumpănitor războinic, gata de luptă al delegaţiei, îi corespunde, într-un înalt grad, caracterul pieselor scrise, ale căror purtătoare este» .
      Chiar istoricii catolici consideră un mister inexplicabil trimiterea la Constantinopol a unor soli atât de războinici şi a unor scrieri atât de vehemente, după ce atât din partea împăratului, cât şi a patriarhului se manifestase dorinţa de pace. Scaunul Romei în loc să folosească acest prilej pentru a restabili armonia între Biserica din Apus şi cea din Răsărit, provoacă prin procedura sa o rupere totală între cele două Biserici . Explicaţia nu o poate da decât, pe de o parte, mândria nemăsurată ce copleşise până peste cap pe conducătorii Bisericii apusene şi gândul că acum a sosit momentul de a aduce sub o ascultare lipsită de echivoc atât imperiul cât şi Biserica din Răsărit, iar pe de alta faptul că patriarhul în epistola sa îşi exprimase dorinţa de împăcare, dar nu făcea concesii de ordin religios şi mai ales afirma independenţa sa bisericească, vorbind dela egal la egal papei .
      În epistola sa, extrem de violentă , papa tratează Biserica din Constantinopol de sus, ca pe o fiică. El reproşează lui Mihail Cerularie o «aroganţă diavolească», datorită căreia vrea să supună dominaţiei sale scaunele de Alexandria şi Antiohia şi foloseşte numele de patriarh ecumenic( a toată lumea). Apoi papa respinge cu indignare îndrăzneala patriarhului de a socoti că Biserica romană greşeşte săvârşind Euharistia cu azimă şi încearcă să-i arate pe scurt că adevărul e de partea acelei Biserici, anunţând că atât în acestea cât şi în altele va fi instruit mai pe larg de solii pe cari îi trimite şi cari duc cu ei şi alte scrieri . Solii erau trimişi aşa dar cu misiunea de a învăţa pe patriarh, nu de a trata cu el. Ceeace-l indigna mai ales pe papa şi considera el ca un semn de insuportabilă aroganţă, era tonul dela egal la egal folosit de patriarh, manifestat în afirmarea că dacă Biserica romană va înscrie în diptice numele lui, toate Bisericile lumii vor înscrie numele papei . Patriarhul înţelegea prin «Bisericile lumii», toate celelalte patriarhate din Răsărit, cari procedau solitar şi în faţa cărora stăteau Roma ca un singur patriarhat. Papa, obişnuit cu raporturile de subordonare, nu cu cele soborniceşti, credea că Patriarhul afirmă o dependenţă a acelor Biserici de Scaunul de Constantinopol şi socotea o jignire ideea ce i se părea că se desprinde de expresia patriarhului, anume că Biserica Romei n-are Biserici supuse, ci toate sunt celei de Constantinopol. Faţă de aceasta, papa afirmă că Biserica Romei este maica şi capul tuturor Bisericilor şi toate sunt supuse ei. O Biserică ce se află în disensiune cu Roma, nu e Biserică, ci conciliabul de eretici şi sinagogă a Satanei . Cu o astfel de Biserică, Roma nu poate avea pace, declară papa, indicând prin aceasta drept condiţie prealabilă pentru restabilirea legăturilor supunerea patrarhului de Constantinopol sub autoritatea Romei . Cine vrea să fie creştin, să înceteze de a jigni Biserica Romei. Căci în zadar cinsteşte pe Tatăl( Dumnezeu) cel ce necinsteşte pe soţia lui( Biserica Romei, adică pe papa) . Patriarhul să se corecteze de toate aceste greşeli, dacă vrea o restabilire a păcii cu Roma.
      Ca pe un fiu ce se întoarce umilit la maica sa, îl tratează papa pe împărat . Împăratul merită laudă pentru aceasta, căci cine nu cinsteşte pe papa, care este capul Bisericii, în zadar se socoteşte membru al Bisericii . Mergând direct la ţinta urmărită, de a-şi extinde puterea şi asupra imperiului de Răsărit, Leon al IX-lea declară că papa a împodobit şi capul împăratului din Constantinopol cu coroana imperială şi l-a impus respectului popoarelor, întrucât l-a înălţat pe înaintaşul lui, pe Constantin cel Mare «mai presus de toţi muritorii» . (Papa avansase: acum nu mai spunea că papalitatea a primit dela Constantin cel Mare puterea pământească, ci că ea i-a dăruit aceluia puterea). Precum Biserica din Constantinopol , aşa şi imperiul de Răsărit îşi datoreşte totul Romei. În baza obligaţiilor ce decurg de aci pentru împărat, el trebue să ajute pe papa împreună cu împăratul german, Heinrich al III-lea, ca «două braţe», să alunge pe normanzi din teritoriile Scaunului roman pe cari papa nu le râvneşte pentru alt motiv decât pentru datoria ce o are «de a veghia asupra tuturor Bisericilor» şi de a sări în ajutorul tuturor creştinilor asupriţi. În general, împăratul e dator să colaboreze cu papa, ca acesta să-şi recupereze privilegiile şi patrimoniul ce i-a fost cedat de Constantin cel Mare înaintaşul său pe tronul imperial . Papa nu uită să se plângă iarăşi de patriarh, invitându-l discret să-l aducă la ordine.
      E dar înţeles că o scrisoare ca cea trimisă patriarhului unită cu vehementul Dialog al lui Humbert , în loc să formeze premisele unor tratative fructuoase între delegaţii papali şi patriarhul Mihail Cerularie, au înveninat dela început atmosfera . Situaţia a fost agravată la culme prin comportarea delegaţilor la sosirea în Constantinopol. Venind la patriarh, şi-au luat o înfăţişare arogantă, nu au spus niciun cuvânt de salutare, nu au făcut niciun semn de înclinare, aşteptând să fie ei salutaţi. Cum aceasta nu s-a întâmplat, au predat rigid scrisorile şi au plecat fără niciun cuvânt .
      Împăratul a făcut totul pentru a-i satisface pe orgolioşii delegaţi. I-a găzduit în palatul imperial Pigi, şi era, din motive politice, hotărât să facă totul pentru a constrânge Biserica din imperiu să se supună Romei, după ce el personal făcu act de supunere.
      Patriarhului nu-i rămânea altceva de făcut decât sau să se supună forţei şi să renunţe la autonomia Bisericii de Răsărit şi la adevărul credinţei păstrat nealterat de ea, sau să adopte, cu orice risc, o atitudine negativă. Cum era firesc din partea unui arhipăstor fidel Bisericii păstorite, el a îmbrăţişat atitudinea din urmă. O înţelegere cu Roma, fără supunere necondiţionată, o înţelegere realizată prin tratative, el a văzut că nu era posibilă, pentrucă delegaţii au venit cu mandatul «să-i îndrepte» pe răsăriteni, nu să trateze cu ei. De aceea patriarhul a refuzat, după vizita de prezentare a delegaţilor, orice nouă întâlnire cu ei . Că delegaţii romani nu urmăreau o înţelegere, ci pretindeau o supunere necondiţionată şi recurgeau pentru aceasta la forţa imperială, că, deci, patriarhul avea dreptate să refuze, în asemenea condiţii, o întâlnire cu ei pentru a nu risca un conflict în public cu împăratul, s-a văzut din întâlnirea aranjată de împărat la 24 iunie între delegaţii romani şi Nichita Stethatul, care a fost numai un prilej pentru ca împăratul să poruncească lui Nichita să-şi ardă scrierea contra latinilor şi să accepte primatul papal.
      E greu de spus dacă la acea întâlnire a avut loc şi o discuţie propriu-zisă. Singurul izvor care descrie această întâlnire, Brevis et succinta commemoratio, a lui Humbert, nu spune nimic despre o discuţie, ba, dimpotrivă, din relatarea că Nichita a primit a doua zi în palatul Pigi dela soli «dezlegarea perfectă a întrebărilor sale»( Sequenti die… accipiens perfectam suarum propositionum solutionem), rezultă că Nichita trebuit să-şi ardă, în 24 iunie, scrierea sa despre azime şi să recunoască primatul papal înainte de a fi fost convins despre tezele romane în cursul vreunei discuţii. Referitor la întâlnirea dela 24 iunie, descrierea lui Humbert spune doar atât, că la «insistenţele» şi «sugestiile» nunţiilor( «insistentibus ipsis nuntiis Romanis», «ad suggestionem eorundem nuntiorum Romanorum»), împăratul a poruncit( jussit) ca Nichita să-şi ardă scrierea şi să anatemizeze pe cei ce nu recunosc primatul papal.
      Deci şedinţa a constat, după toate probabilităţile, într-o citire a tratatului lui Humbert despre Filioque( Rationes), mai mult pentru împărat, sau mai mult de formă, după care împăratul a poruncit lui Nichita să-şi ardă scrierea despre… azime, sabat şi celibatul preoţesc. Faptul că se arde o scriere cu alt cuprins decât al scrierii lui Humbert, arată că actul acesta n-a fost un rezultat direct al unei discuţii, ci un act independent, poruncit de împărat, care se supunea, la rândul său, «sugestiilor» nunţiilor. Apoi faptul că tratatul despre Duhul Sfânt al lui Humbert conţinea aberaţii ca aceea că grecii au şters din Simbolul Niceo-Constantinopolitan, Filioque, şi e găsit chiar de un catolic ca Jugie de un nivel extrem de inferior, arată că Nichita, care nu putea să nu observe asemenea aberaţie, nu şi-a ars scrierea pentrucă a fost convins în discuţie, ci pentrucă a fost constrâns. Chiar dacă s-ar presupune că s-a cititi şi replica lui Humbert la scrierea lui Nichita despre azime, totuşi, întrucât nu s-a citit şi scrierea lui Nichita, «discuţia» nu s-a purtat pe picior de egalitate şi în deplină libertate. Din spusa patriarhului că nunţii pretindeau că n-au venit să discute, ci să «îndrepte» , rezultă iarăşi că n-a urmat după citirea tratatelor latinilor nicio discuţie care să limpezească lucrurile, dimpotrivă trufia delegaţiei romane a făcut imposibilă o dezbatere la lumina zilei.
      M. Jugie recunoaşte făţiş faptul că nunţii au venit la Constantinopol «pentru a cere repararea insolenţelor lui Cerularie şi a amicilor săi contra Bisericii romane», şi plângându-se împăratului de această conduită a clerului bizantin insistară ca împăratul să silească pe patriarh să-şi ceară «scuze publice». Cardinalul Humbert înţelegea să vorbească patriarhului «ca un superior ofensat, ca un reprezentant oficial al papei». Împăratul neputând face pe patriarh să accepte o astfel de întrevedere în care să fie mustrat de nunţii, «a voit să dea legaţilor cel puţin o satisfacţie pe spatele monahului Nichita. Se conveni că el va compărea înaintea lor în prezenţa împăratului şi a curţii sale, contra practicilor Bisericii Bisericii romane. Şedinţa a avut loc la 24 iunie 1054. Monahul s-a executat după programul dinainte stabilit» .
      Nu cu metoda convingerii în discuţii contau nunţii, nici cu ideea unei înţelegeri libere între cele două părţi bisericeşti, ci cu metoda constrângerii din partea împăratului, determinat şi el de necesităţi politice. «Sugestia» aceasta i-o dă Humbert împăratului şi în încheierea scrierii sale despre Duhul Sfânt, citită, probabil, la întâlnirea dela 24 iunie în mănăstirea Studion, spunându-i că le-a scris acestea nu ca să se exerciteze numai el în credinţa cea dreaptă, ci ca să «tragă» la ea şi pe supuşii lui .
      M. Jugie găseşte normală postura aceasta de dascăli şi admonestatori pe care au adoptat-o legaţii romani în timpul şederii la Constantinopol. El ar fi executat, în felul acesta, un mandate categoric al papei . Dar în Răsărit nu exista conştiinţa dependenţei de papa, pe care legaţii o presupuseau existentă, în lipsa lor de cunoştinţe istorice.
      Era deci explicabil ca în asemenea condiţii patriarhul să refuze întâlnirile sau «discuţiile» cu nunţii. Pentrucă în asemenea întâlniri avea să se pună problema unor hotărâri în chestiuni de credinţă şi pentru a-şi întări poziţia faţă de presiunea exercitată de împărat, patriarhul declară, pe drept cuvânt, că nu poate angaja asemenea convorbiri cu un oarecare rezultat pozitiv, decât dacă sunt de faţă şi ceilalţi patriarhi ai Răsăritului .
      O polemică scrisă a purtat în timpul acesta cu latinii, Nichita Stethatul, stareţul mânăstirii Studion. Încă înainte de sosirea delegaţilor la Constantinopol şi predarea oficială a Dialogului lui Humbert către Patriarh, a fost înmânat, cu uşoare modificări, delegaţilor romani. El e cunoscut azi sub numele de Antidialog. Humbert infuriate că în loc ca bizantinii să facă mea culpa în faţa sa şi a însoţitorilor săi pentru scrierea lui Leon al Ohridei, răspund la scrierile lui, alcătuieşte cât stă la Constantinopol o replică, a cărei violenţă de limbaj nu au putut-o scuza nici cei mai rezoluţi admiratori ai lui . M. Jugie însuşi, deşi încearcă să minimalozeze tonul politicos şi plin de iubire duhovnicească al lui Nichita, caracterizând cele scrise de el împotriva unor abateri romane «impertinenţe spuse pe un ton candid», în «cuvinte de flatare la adresa romanilor», e constrâns totuşi să declare că Humbert, în replica sa, «a întrecut măsura» .
      Vom reda în continuare ideile Antidialogului lui Nichita , pe care a trebuit să şi-l ardă la 24 iunie în faţa lui Humbert, şi ale răspunsului lui Humbert. Dacă Leon al Ohridei afirmase că pâinea, având în aluat o putere care mişcă şi încălzeşte, reprezintă mai adecvat Trupul dătător de viaţă al Domnului, Nichita spune că prin împărtăşirea cu Trupul Domnului ne facem părtaşi chiar de firea dumnezeiască, der cine ar putea socoti «azima moartă», lipsită de mişcare, un antitip adecvat al firii dumnezeieşti? Azima este apoi ceva cu lipsă, pe când pâinea este complectă άρτιος= întreg, άρτος= pâine), e suficientă sie-şi, are în ea toată plinătatea. Observaţiile acestea le lasă Humbert fără răspuns.
      Reproducând afirmaţia lui Humbert din Dialog, că azima constituită din făină, apă şi foc, reprezintă mai bine Trupul, Sufletul şi pe Dumnezeu Cuvântul, din cari este Hristos, decât cele cinci elemente din care se constituie pâinea dospită( aluat, sare, apă, făină şi foc), Nichita spune că ea n-are bază scripturistică.
      Apostolul Ioan n-a spus că cei trei cari mărturisesc sânt: făina, apa şi focul, ci: duhul, apa şi sângele, iar aceştia trei una sunt, adică Trupul lui Hristos. «Aceasta s-a făcut vădită şi în timpul răstignirii Domnului, când apa şi sângele au curs din coasta neprihănită a Lui, find împuns trupul cu lancea. Iar duhul viu şi sfânt a rămas în Trupul Lui îndumnezeit, pe care mâncându-l noi în pâinea preschimbată şi prefăcută prin Duhul în Trupul lui Hristos, vieţuim în El, ca unii ce mâncăm Trupul Lui viu şi îndumnezeit. La fel bând Sângele Lui viu şi preacald, împreună cu apa ce-a curs din coasta Lui neîntinată, ne curăţim de tot păcatul şi ne umplem de duhul cel fierbinte» .
      O greşeală de tot mare găseşte însă Humbert în afirmarea că după Moartea Domnului a curs din coasta Lui sânge şi apă caldă şi a rămas în El duhul viu( sanctus et vivificus spiritus in deificata eius carna remansit). Dacă ar fi rămas în trupul Lui duhul «n-ar fi fost mort». Dar atunci nici n-a înviat. Şi după ce citează din Ioan( 19, 30), că Domnul «şi-a dat duhul» şi afirmă că sângele şi apa ce au curs din coasta Domnului la câteva ore după moarte, când I-a fost străpunsă coasta, n-au mai putut fi calde, Humbert se repede la Nichita cu expresia: «Amuţeşte, câine; muşcă-ţi, câine murdar, limba», declarând opinia de mai sus «doctrină purtătoare de ciumă şi sugestie diavolească» . Impulsivul Humbert s-a grăbit iarăşi. E o dogmă a credinţei că Dumnezeirea, deci şi Duhul dumnezeiesc, nu s-a despărţit nici de trupul, nici de sufletul Domnului cât timp sufletul şi trupul au fost despărţite. Iar căldura apei şi sângelui ce-a curs din coasta Domnului şi care ni se împărtăşeşte nouă, are un sens precumpănitor duhovnicesc. Humbert n-a sesizat acest înţeles. El se gândea la duhul omenesc din Hristos şi la căldura fizică. El blamează de aceea aspru uzul răsăritenilor de a turna apă caldă în sânge, neînţelegând că prin apa caldă se simbolizează căldura duhovnicească a trupului Domnului. În afară de aceasta, în Răsărit s-a accentuat totdeauna paradoxul că noi ne împărtăşim de trupul cel jertfit şi în acelaşi timp înviat al Domnului. După o discuţie asupra locului dela I Cor. 5, 2-8 şi a datei serbării Cinei de Taină, Nichita trecând la chestiunea sâmbetei, întreabă pe Latini de unde au luat obiceiul să postească sâmbetele din Postul Paştilor, când în cartea 5-a a Constituţiunilor apostolice, cap. 19 şi în cartea 7-a, cap. 24, se rânduieşte să se postească numai miercurea şi vinerea, iar sâmbăta numai în ajunul Paştilor pentru faptul că Domnul a fost atunci în mormânt, în celelalte nu. Dimpotrivă, în celelalte sâmbete, creştinii trebue să se bucure, pentrucă în ea a terminat Dumnezeu creaţiunea, iar nu să se întristeze. Acelaşi lucru îl spune şi can. 6 apostolic, iar can. 55 al sinodului trulan cere apriat Bisericii din Roma să părăsească postul sâmbetei.
      Humbert declară că Biserica romană nu admite decât primele 50 canoane apostolice şi nu recunoaşte autoritatea sinodului trulan. Şi întreabă: dacă Domnul a stat în mormânt sâmbăta, de ce se posteşte numai Sâmbăta Paştilor şi nu toate sâmbetele de peste an, cum se postesc toate miercurile pentru trădarea Domnului şi toate vinerile pentru răstignirea Lui şi toate duminicile pentru învierea Lui, în câte una din aceste zile .
      Practica Răsăritenilor exprimă un spirit pe care Humbert nu-l poate sesiza: Biserica nu poate renunţa la bucuria pentru creaţiunea lumii, ea are o atitudine pozitivă faţă de lume. Dumnezeu mântuind lumea prin întrupare, răstignire şi înviere n-a abrogat creaţiunea, nu a renegat fapta sa de Creator, ci dimpotrivă a întărit-o, restaurându-o. Deaceea dumineca revarsă şi asupra sâmbetei din lumina ei. În Apus s-a dezvoltat ideea că mântuirea n-a avut sensul de refacere a creaţiunii( catolicism), ba chiar n-a avut această putere( protestantism), sau învirea Domnului n-are nici o relevanţă( neo-protestanţi), s-a rupt legătura între duminecă şi sâmbătă.
      Pe de altă parte e un fapt că Domnul a stat sâmbătă cu trupul în mormânt, ceea ce era o urmare a păcatului nostru şi aşadar un motiv de întristare. Biserica neputând renunţa la nici una din cele două atitudini, le-a unit bipolar, întristându-se în sâmbăta Paştilor, dar bucurându-se în celelalte. N-a ieşit simplist din tensiune, renunţând la bucuria pentru lume şi păstrând numai întristarea pentru mormântul Domnului, cum a făcut Apusul catolic. După Părinţii răsăriteni, chiar petrecerea Domnului în mormânt cu trupul nu mai e un motiv de întristare exclusivă, căci moartea e deja învinsă. În clipa în care a murit, Domnul a şi biruit moartea: «cu moartea pe moarte a călcat». El e numai cu trupul în mormânt, cu sufletul e în iad ca un biruitor al iadului, nu ca un suferitor. El e cel dintâi care a intrat prin moarte la viaţă, nu la moarte. De sigur, moartea va fi deplin învinsă a treia zi când va învia şi trupul. Dar de pe acum e în mare parte învinsă pentru ochii credinţei, aşa cum şi drepţii înving în Hristos moartea încă în clipa morţii. Sâmbăta nu mai înseamnă moarte, ci trecere spre înviere. De aceea Biserica Ortodoxă posteşte o singură sâmbătă pe an, cea din ajunul Paştilor.
      De altfel, în toată discuţia era vorba despre sâmbetele din postul Paştilor. Iar pe acestea le posteau şi răsăritenii, dar nu cu reţinere totală dela orice mâncare, până la orele trei după amiazi, ca miercurile şi vinerile. Pe de altă parte, nici Latinii nu posteau altfel în ele, dat fiind că ei făceau Liturghie plină şi în ele, deci nu se înfrânau dela orice mâncare până după vecernie, încât în esenţă şi unii şi alţii le posteau la fel. Dar la Latini postul acesta era un lucru care se remarca, pentrucă nici vinerile nu le mai posteau atât de riguros, mâncând lapte şi brânză.
      La Răsăriteni sâmbăta se socotea ca o zi de bucurie şi de nepostire, prin faptul că în ea se săvârşeşte Liturghie plină ca şi dumineca şi deci la ore timpurii, prin urmare se şi mânca mai timpuriu, după primirea Sf. Împărtăşanii, pe când în celelalte zile ale Postului Mare nu se săvârşea decât Liturghia celor mai înainte sfinţite, la ceasul vecerniei şi deci cei ce se împărtăşeau, mâncau numai după aceea.
      Latinii socoteau, din acest punct de vedere, toate zilele săptămânii la fel, făcând «anaphora deplină la fiecare Liturghie». Deci mâncau în toate zilele de timpuriu. Acesta e al treilea reproş ce li-l face Nichita Stethatul , în locul reproşului făcut de Leon al Ohridei că mănâncă animale spurcate şi înăbuşite. El le opune can. 69, apostolic, care spune: «Dacă vreun episcop sau preot, sau diacon, sau anagnost, sau psalt nu posteşte în Sf. Patruzecime miercurea şi vinerea, să se caterisească». «Deci, zice Nichita, săvârşindu-se Liturghia deplină la ceasul al treilea al zilei , când s-a legiuit să se aducă jertfa( αναφέρεσθαι τήν θυσίαν) cum mai păziţi postul până la ceasul al nouălea , dezlegându-l pe el în vremea Liturghiei?». Nichita înţelege aci, prin post, înfrânarea totală dela mâncare. Prin săvârşirea Liturghiei cu anaforă dimineaţa la nouă, cum e rânduit, acest post nu-l puteau ţine clericii, căci trebuiau să se împărtăşească, iar după împărtăşanie să-şi cureţe cel puţin gura cu puţin vin şi anafură.
      Răsăritenii au găsit în Liturghia celor mai înainte sfinţite, care nu trebue să se facă dimineaţa la nouă, ci după masă la 3 mijlocul de a menţine şi postul până târziu şi de a se şi împărtăşi, de a uni duhul ascetic, manifestat şi în prelungirea postului până la ore târzii din zi, ba au ajuns şi la obiceiul de a se săvârşi, de către acelaşi preot, mai multe misse pe zi, de a nu mai considera pregătirea prin post ca o condiţie riguroasă a împărtăşirii. Ei au pierdut sensul ascetic al unirii cu Domnul, adică idea că ne unim cu Domnul cel jertfit, deci trebue să aducem şi noi un duh de jertfă, ca prin împărtăşirea cu El, să sporim în acest duh şi mai mult, căci de aceea ne stă Domnul mereu la dispoziţie în starea de jertfă: ca să ne atragă şi pe noi în această stare, singura prin care dobândim, ca şi El, învierea. În Apus s-a dezvoltat avântul sentimental al unei uniri cât mai dese cu Domnul pur şi simplu, nu cu Domnul în stare de jertfă, deci nu pregătiţi în duh de jertfă, nu «înfăţişând trupurile noastre ca o jertfă vie» Domnului( Rom. 12, 1)., pentru a ne însuşi duhul Lui de jertfă. Liturghia celor mai înainte sfinţite se explică din postul cu mult mai aspru, din postul total, până la orele trei după amiază, pe care îl ţin răsăritenii, cel puţin prin monahii lor. Şi tot acest post aspru al celorlalte zile de peste săptămână în Postul Paştilor explică necesitatea puţinei uşurări pe care o aduce sâmbăta prin Liturghia de la ora nouă dimineaţa, care prin aceasta poate fi plină. Asceza cea mai aspră şi bucuria de creaţia lui Dumnezeu sunt împăcate astfel într-o unitate bipolară, arătând că asceza nu înseamnă negaţia creaţiunii, ci restabilirea ei.
      Deosebirea semnalată de Nichita reprezenta deci începutul unei diferenţieri în duh, nu o simplă chestiune ritualistă. Practica răsăriteană e practica creştinismului vechi. Nichita menţionează can. 51 şi 49 al sinodului din Laodiceea, care opreşte «să se ofere pâinea în Patruzecime, afară numai de sâmbătă şi duminică»; apoi can. 52 al sinodului trulan, care porunceşte ca «în toate zilele Sf. Patruzecimi, afară de sâmbăta, duminica şi Sf. Buna Vestire, să se facă Liturghia celor mai înainte sfinţite». Apoi Nichita descrie rânduiala Liturghiei celor mai înainte sfinţite, dela trei de după amiază( χατά τόν τής ενάτης ώρας χαιρόν), la sfârşitul căreia «unindu-ne ne împărtăşim şi aşa mulţumind ne depărtăm de adunare şi cei ce voim ne împărtăşim la o masă comună cu legume, seminţe şi apă caldă; dar sunt şi unii care rămân numai cu darul binecuvâmtării( anafură) toată săptămâna» .
      Humbert declară că tradiţia Bisericii romane nu cunoaşte o astfel de Liturghie fără anaforă( prefacere), dimpotrivă Missalele papei Grigorie cel Mare au pentru fiecare zi din Patruzecime oficiul deplin al unei misse speciale. El nu consideră că prin împărtăşanie se întrerupe postul ; de aceea se poate primi împărtăşania la orice oră din zi şi chiar ar fi ideal ca omul să se refacă la orice ceas din zi, exclusive cu Sfânta Împărtăşanie; numai pentru neputinţele trupului, Părinţii au rânduit numai anumite ore pentru acest sacrament . Dar deşi ceasul al treilea( 9 dimineaţa) şi al nouălea( 3 după amiază) sunt cele mai potrivite pentru Liturghie, primul, pentrucă atunci s-a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli, al doilea pentrucă atunci şi-a dat Domnul duhul pe Cruce, binecuvântând lumea, totuşi se poate face la orice oră cere trebuinţa, şi anume totdeauna Liturghia deplină . La orice Liturghie trebue să fie cele trei acte: binecuvântarea, frângerea şi distribuirea.
      Dar dacă «pofta trupului murmură» şi cere o mâncare, deosebită de împărtăşanie, cum zice Humbert însuşi, deci dacă trebue să i se dea mâncare, dar e necesară şi înfrânarea mai îndelungată a trupului prin post, nu e mai înţelept să fie supus la această înfrânare înainte de împărtăşanie, decât după aceea, cum fac latinii? Prin aceasta se împlineşte şi condiţia pregătirii, dar şi psihologic omul stă într-o tensiune până la împărtăşanie, care este momentul culminant al vieţii duhovniceşti. De altfel Domnul, cu care se împărtăşeşte credinciosul, e nu numai Domnul în stare de jertfă, ci şi Domnul cel înviat, încât împărtăşania e şi prilej de bucurie, care se exprimă şi într-o împărtăşire trupească de mâncare, punându-se în contact starea creştinului până la împărtăşanie cu cea de după aceea, cum nu se obişnueşte în catolicism.
      În ce priveşte afirmarea lui Humbert, că Domnul n-a lăsat pâine binecuvântată pentru a o împărţi în altă zi Ucenicilor, deci Liturghia celor mai înainte sfinţite, n-are bază scripturistică, e de observat că Domnul nu-i mai putea împărtăşi pe Ucenici în zilele următoare, fiind prins şi răstignit; pe de altă parte şi latinii rezervă hostii binecuvântate, pentru a împărtăşi pe credincioşi în afara Liturghiei, ceea ce este un «horrendum liturgic» , şi chiar a le înălţa în diferite momente ale Liturghiei înainte de sfinţire, ceea ce «face în esenţă întreaga prefacere iluzorie» . Răsăritenii, cu ajutorul Liturghiei celor mai înainte sfinţite, au accentuat ideea că chiar în zilele în cari nu se poate face Liturghie deplină, împărtăşirea totuşi trebue să se facă la sfârşitul unei Liturghii, iar agneţul sfinţit la o Liturghie anterioară, fie pentru o Liturghie a celor mai înainte sfinţite, fie pentru bolnavi şi în principiu exclusiv pentru ei -, nu se arată credincioşilor în cadrul altei Liturghii depline, ci rămâne ascuns, pentru a sublinie ideea că deabia în cursul acestei Liturghii va veni Domnul pe altar, prin sfinţire.
      Deoarece Humbert reproşase răsăritenilor, la finea Dialogului, căsătoria preoţilor, Nichita, abordând această temă, ca a patra, întreabă pe latini: «Cine v-a arătat vouă să împiedicaţi sau să desfiinţaţi nunta preoţilor?» Şi citează: Constituţiile Apostolice, cartea III-a, cap. 17, can. 15 apostolic şi 13 trulan, care opresc pe clericul căsătorit înainte de a se hirotoni să-şi părăsească soţia sau să evite legătura cu ea după hirotonie, sub pretext de evlavie .
      Obişnuita lipsă de tact şi de măsură a lui Humbert atinge culmea în respingerea acestui reproş. El taxează căsătoria preoţilor drept Nicolaitism. «Examinând acum modul cum aperi mai degrabă adulterul preoţilor decât căsătoria lor, socotim că începătorul acestei erezii, abominabilul deacon Nicolae, a ieşit chiar din iad». «Tu vreai să faci – îi spune lui Nichita – Biserica sinagogă a Satanei şi loc de prostituţie… O, abominabile cinic, cum nu roşeşti să vomitezi atâta crimă?».
      Lipsa de tact a lui Humbert cât a stat în Constantinopol, l-a dus şi la reînnoirea disputei despre purcederea Sf. Duh, care se ivies pe vremea lui Fotie, dar pe care acum Răsăritenii n-o mai pomeneau . Se pare că el amintise împăratului de ea, probabil cu intenţia de a convinge pe împărat să-i silească pe Răsăriteni să admită şi în această problemă învăţătura apuseană. Împăratul îi ceru un memoriu în chestiune. Îndată ce fu terminat, împăratul se duse cu legaţii în mănăstirea Studion, în 24 iunie, unde după citirea acestui memoriu şi poate şi a răspunsului la Antidialog, sili pe Nichita, stareţul mănăstirii, să-şi ardă Antidialogul şi să recunoască, după spusa lui Humbert, primatul Romei.
      Humbert a greşit însă enorm, cerând împăratului această intervenţie. Ea apărea clerului şi credincioşilor din Constantinopol ca o insuportabilă forţare a notei, cu atât mai mult, cu cât memoriul lui Humbert despre Duhul Sfânt cuprindea, cum recunoaşte şi M. Jugie, erori atât de elementare, încât nimeni nu putea fi convins de el.
      Scrierea aceasta a lui Humbert, intitulată «Rationes de Spiritus Sancti processione a Patre et Filio», a fost editată de Dr. A. Michel . Adresându-se direct împăratului, Humbert declară că nu va grăi dela sine, ci va da numai cuvinte de-ale dascălilor. Dar locurile ce le dă sunt aproape toate din occidentali şi mai vechi dintre aceştia e Augustin. Mai întâi dă un citat din Augustin, în care acesta spune că «Spiritul Sfânt purcede din amândoi» ( din Tatăl şi Fiul), sau «din fiecare» ( de utroque procedit) . Humbert dă pentru aceasta cuvintele Mântuitorului, că Duhul «dela Tatăl purcede» ( Io. 15, 26) şi că El «din al Meu va lua şi va vesti vouă» ( Io. 16, 14). «Dar ce înseamnă a lua din al Său, dacă nu a purcede dela El ca şi dela Tatăl?». Tot pentru purcederea Duhului dela Fiul dă Humbert şi cuvintele: «A suflat asupra lor şi a spus: luaţi Duh Sfânt» ( Io. 20, 22) . Dar în ce priveşte primul loc, Răsăritenii ştiau că Duhul «va lua» dela Tatăl ceea ce va «vesti», deci învăţătura, nu fiinţa sa, iar în ceea ce priveşte locul al doilea ei ştiau că după înviere imediat Domnul n-a dat însăşi persoana Sf. Duh, ci numai un dar. Humbert adduce faţă de aceasta tot un cuvânt din Fericitul Augustin, prelucrat de Alcuin, în care afirmă că acelaşi Duh a fost dat şi după înviere şi la Cincizecime , numai cât la Cincizecime s-a manifestat prin altă lucrare; în acest sens se spune în Evanghelia lui Ioan( 7, 39), că Duhul nu era încă în lume, pentrucă Iisus încă nu fusese preamărit . Dar prin aceasta, Apusul reduce importanţa întrupării Fiului lui Dumnezeu, a morţii şi Învierii Lui, pentru trimiterea Duhului în lume. Dintre Părinţii răsăriteni, Humbert menţionează doar pe Sf. Atanasie, dar cu simbolul atanasian, care nu e al lui, pe Chiril din Ierusalim, pe care îl confundă cu Chiril din Alexandria şi de care spune că a participat la sinodul I ecumenic dela Niceea şi pe Sf. Ioan Gură de Aur, cu o expresie dintr-o operă îndoielnică . O ignoranţă totală. În afară de Augustin, Humbert invocă doar pe Isidor şi Alcuin, scriitori apuseni mai noui.
      Textele date de Humbert suferă, în afară de aceea, de o contrazicere vădită. Unele din ele( cel puţin Chiril, din Papa Leon al IX-lea) prezintă pe Sfântul Duh ca provenind din Tatăl prin Fiul, cum provine lacul din izvor prin râu , altele dau să se înţeleagă că iese din Tatăl şi Fiul ca dintr-o unitate, ca dintr-un principiu( textul din Fericitul Augustin, de trinitate, 15, 26, şi 47: Spiritus Sanctus de Patre principaliter et ipso sine intervallo temporis dante, communiter de utroque procedit .
      Ortodocşii au suprins atât greşeala primei părţi a alternativei, cât şi a celei de a doua. În primul caz Duhul Sfânt nu mai purcede propriu zis din Tatăl, ci din Fiul, în al doilea Duhul purcezând din ceea ce constituie unitatea Tatălui şi a Fiului, purcede din fiinţa lor, dar atunci purcede şi din sine, şi dacă peste tot o persoană divină purcede din fiinţe divine, trebue ca şi celelalte să provină din fiinţă. În felul acesta persoana e un derivat al fiinţei, nu mai e o realitate primordială. La temelia tuturor e fiinţa, substanţa. Religia se transformă dintr-un raport între persoana umană şi persoana divină, într-o filozofie în care omul cugetă asupra unei substanţe.
      Poate tot înainte de 24 iunie 1054 sau poate numai după 24 iunie şi-a scris şi Nichita Stethatul Sinteza despre purcederea Duhului Sfânt. Cunoaşte însă tratatul lui Humbert, întrucât se referă la unele din ideile din el. Deşi reia multe din argumentele lui Fotie, ea e mult superioară tratatului lui Humbert, precum se va vedea chiar şi numai din cele câteva idei ce le vom semnala.
      Urmând lui Fotie, Nichita, după ce aminteşte de cuvântul Mântuitorului, că Duhul «dela Tatăl purcede» ( Ioan, 15. 25), atrage atenţia asupra botezului Domnului, când Sf. Ioan Botezătorul L-a văzut pe Duhul pogorând în chip de porumb de sus, adică dela Tatăl, şi odihnind asupra lui Iisus( Mt. 3, 16; Lc. 3, 21), «ca să învăţăm deodată atât ieşirea Duhului dela Tatăl cât şi rămânerea şi odihna în Fiul» ; apoi asupra locului dela Iacob I, 19: «tot darul desăvârşit de sus este, coborând dela Părintele luminilor». Tot darul desăvârşit este Duhul Sfânt, iar Părintele Luminilor este Părintele Fiului şi al Sfântului Duh. Căci monada este principiul dyadei, nu dyada principiul monadei . Latinii însă, spunând că Duhul purcede şi din Fiul, derivă pe unul din doi şi în loc de monarhie( de un unic principiu), introduc în Treime dyarhia( două principii) . Învăţătura Părinţilor păstrează neştirbită atât unitatea fiinţei cât şi trinitatea persoanelor în Dumnezeu, când socotesc însuşirile fiinţei comune celor trei persoane, iar însuşirile personale incomunicabile dela o persoană la alta, când socotesc deci pe Tatăl unicul principiu în Treime. Aceste însuşiri incomunicabile sunt: a Tatălui a naşte pe Fiul şi a purcede pe Duhul; a Fiului a se naşte din Tatăl; a Duhului a purcede din Tatăl. Latinii, nepăzind această lege, se fac vinovaţi de sabelianism, confundând persoanele, întrucât împart însuşirea Tatălui de a fi singurul principiu al Duhului între Tatăl şi Fiul, nelăsând nici pe Tatăl să fie unicul Tată şi deplin Tată, nici pe Fiul numai Fiu şi întreg Fiu. Iar pe Duhul îl socotesc de o fire mai mică decât cea dumnezeească pe de o parte pentrucă provenind din două principii e compus, nu mai are firea simplă a dumnezeirii, pe de alta pentrucă El nu are comun cu Tatăl şi cu Fiul nici a naşte, nici a purcede. Iar dacă susţin totuşi că e de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, sau introduc o pătrime în Dumnezeu: Tatăl, Fiul, unitatea Tatăl-Fiul, care purcede pe Duhul, Duhul Sfânt; sau admit că şi Duhul sau naşte sau purcede pe un altul, şi aşa la infinit .
      La explicaţia obişnuită a Latinilor că ei nu socotesc pe Tatăl şi pe Fiul două principii în purcederea Duhului, ci unul, potrivit cuvintelor Mântuitorului: «Eu şi Tatăl una suntem» ( Io, 10, 30), Nichita răspunde că această unitate e de fiinţă şi după fiinţă şi Duhul e una cu Tatăl şi cu Fiul, dar ca persoane nu sunt una. Deci dacă Duhul purcede din Tatăl şi din Fiul nu ca din cei ce sunt deosebiţi, ci ca din cei ce sunt una, atunci El purcede şi din sine, căci în ceea ce Tatăl şi Fiul sunt una, şi Duhul e una cu ei. În acest caz şi Fiul se naşte din Duhul, iar Tatăl se naşte şi purcede din Fiul şi din Duhul .
      Catolicii stau până azi sub apăsarea acestui reproş, neizbutind să-l invalideze, dimpotrivă confirmândi-l prin explicaţiile ce le dau. Aşa, A. Michel respingând reproşul lui Nichita că latinii admit în dumnezeire două principii, zice: «Şi totuşi latinii prezentaseră dela Augustin tot mereu pe Tatăl şi pe Fiul ca un singur principiu al Duhului, deoarece ei nu-l purced, întrucât sunt deosebiţi, ci întrucât sunt uniţi într-o fiinţă şi într-o putere comună» . Dar «fiinţa şi puterea cea comună» a Tatălui şi a Fiului nu e fiinţa şi puterea comună a celor trei persoane. Prin aceasta catolicii se fac vinovaţi de două greşeli: a) derivă pe Duhul din fiinţă, nu din persoană, căci ceea ce-i comun la două persoane nu e persoană şi b) admit, pe lângă fiinţa Treimii şi o fiinţă a doimii Tatăl-Fiul. Ei ar vrea să scape de aceste vini, afirmând că unitatea Tatăl-Fiul nu e nici fiinţa curată, nici persoanele curate.
      A. Michel, faţă de dilema în care expune Nichita pe Latini: sau Tatăl şi Fiul purced pe Duhul ca persoane şi atunci Duhul e compus, sau îl purced ca fiinţă comună şi atunci Duhul provine din sine, spune: «Nici persoanele curate, nici natura curată nu trebue cugetate ca pricinuitoare, întrucât nu există nici persoane fără substanţă, nici substanţă impersonală, şi persoanele şi natura participă la orice. Persoana este principium quod, fiinţa principium quo. De aceea nu poate natura singură să se producă pe sine ca spirit» . Însă prin această explicaţie catolicii nu izbutesc să scape de dificultate, dimpotrivă recunosc că Tatăl şi Fiul activează împreună, dar fără Duhul Sfânt, fiinţa cea comună, sau posedă într-o anumită privinţă numai ei doi fiinţa divină în comun; deci exclud pe Duhul dela activarea sau posedarea acestei fiinţe comune .
      Nichita contestă apoi că ceea ce a suflat Mântuitorul asupra ucenicilor este însăşi persoana Sf. Duh, susţinând că e un dar duhovnicesc . În Apus, încă de pe atunci, în afară de persoana Sf. Duh, nu se mai cunoştea şi o energie sau un har necreat, izvorâtor din fiinţa dumnezeească şi numit uneori tot duh. Dar aceasta i-a dus pe Latini încă de pe atunci să spună că Duhul Sfânt ca persoană s-a comunicat oamenilor înainte de Cincizecime, prin orice dăruire, ceea ce anula importanţa înomenirii, a jertfii şi a învierii Domnului.
      Am redat în rezumat ideile acestei scrisori, pentrucă ea ne arată ce gândeau Răsăritenii în problema purcederii Sf. Duh în acel timp. Ele au contribuit la sporirea furiei delegaţilor romani, deşi de Nichita personal ei vorbesc bine în actul excomunicare, spunând că după 24 iunie a devenit prietenul lor. Singurul motiv dat de ei pentru actul de excomunicare e faptul că patriarhul a evitat tot timpul o întâlnire cu ei . Ei veniseră la Constantinopol cu convingerea că patriarhul şi clerul răsăritean vor face îndată act de supunere şi vor accepta fără murmur învăţăturile date de ei. De aceea indignaţi de obstinaţia patriarhului( obstinatione illius conquesti) şi de refuzul lui de a se înfăţişa înaintea lor pentru a le asculta învăţăturile şi a face mea culpa, au depus, la 16 iulie, la ora 9, când clerul se pregătea de Liturghie, pe altarul Sfintei Sofii, actul de excomunicare şi ieşind îndată şi-au scuturat picioarele, proclamând: Domnul să vadă şi să judece. M. Jugie socoteşte actul acesta un «gest teatral» şi semnalează caracterul «imaginar» al «ereziilor şi crimelor» ce se reproşează în el Răsăritenilor. Astfel despre reproşul de simonie, Jugie observă că nu era indicat să se facă tocmai când Biserica romană «încerca să se cureţe de această lepră»; faţă de învinuirea că grecii botează din nou pe latini, observă că acestea erau cazuri rare şi abusive faţă de reproşul că grecii socotesc legea mozaică blestemată, observă că el a exagerat( noi am observat că el s-a născut din neştiinţa de greacă a lui Humbert); reproşul că grecii au eliminat din Simbol expresia Filioque, denotă o ignoranţă de tot crasă . Neadevărate sunt acuzele că grecii castrează pe străini şi-i fac episcopi, că nu botează copiii înainte de opt zile şi nu împărtăşesc pe femei în timpul menstruaţiei sau al naşterii, chiar dacă mor. Iar acuza că grecii nu primesc în comuniune pe latini, pentrucă îşi tund părul şi-şi rad barba, nu e confirmată de nici una din scrierile polemice ale grecilor din acei ani . În sfârşit ne ferim să calificăm categorisirea căsătoriei preoţeşti ca

  4. @Ancoratus

    tu nu esti papistas tu esti apologetul ECUMENISMULUI si raspandacul aluia ciobotea din deal si tot cu el osa imparatsesti aceeasi soarta daca nu iti vii in fire.
    Vorba multa saracia omului,dracii sunt mai buni teologi ca tine si nu-i baga nimeni dntre oamenii lui Dumnezeu in seama,asa si pe cei ca tine.

  5. @Ancoratus
    zici: „Problemele asa zis dogmatice cauzatoare de mare schisma sunt doar o perdea de fum din manualele scolare bizantine”. Sper să te edifice Părintele Stăniloae cum stau lucrurile… Citeşte mai sus. Va urma.

  6. În sfârşit ne ferim să calificăm categorisirea căsătoriei preoţeşti ca nicolaitism. Toate aceste acuze, nouă la număr, din cari se constitue actul de excomunicare, sunt pur şi simplu nişte minciuni. Singur reproşul că grecii îi numesc pe latini azimiţi este adevărat. Astfel un act cu urmări atât de nefericite este ţesut aproape în întregime de născociri pătimaşe. Ignoranţa grandilocventă a legaţilor o trădează şi întrebuinţarea cuvântului Maranatha cu sens de bluestem, când el înseamnă: «Vino Doamne!» Ei s-au lăsat furaţi de sonoritatea misterioasă a cuvântului, apropiată de cea a lui Anathema.
    Dacă mândria şi violenţa legaţilor ar fi fost mai moderate, poate gestul acesta ar mai fi putut fi reparat. Răsăritenii le-au oferit prilej în aceeaşi clipă şi un altul în zilele următoare.
    Slujitorii bisericii, aflători în altar, văzând hârtia lăsată pe Sf. Masă, au luat-o şi i-au poftit s-o ia înapoi . La refuzul acestora, hârtia a căzut pe jos şi a început să treacă din mână în mână. Gestul slujitorilor bisericii oferise posibilitatea unei răzgândiri legaţilor. Patriarhul s-ar fi bucurat să se distrugă actul acesta fără să ajungă la vederea lui . Dar întrucât prin refuzul lor de a-l reprimi, cunoaşterea actului devenise publică, patriarhul trebuind să se sesizeze, a încredinţat pe trei apuseni să i-l traducă. Traducerea este ireproşabilă, cum recunoaşte Jugie , deşi Humbert declară în raportul său că patriarhul a falsificat actul de excomunicare .
    Legaţii însă, luându-şi a doua zi rămas bun dela împăratul, pe care îl declară «ortodox», în contrast cu toţi cei ce se vor împărtăşi «din mâna grecească» şi care i-a încărcat cu «daruri împărăteşti», plecară a treia zi, dis de dimineaţă( în 18 iulie, cum spun ei, deşi se pare că au plecat chiar a doua zi).
    Între timp, primind traducerea actului de excomunicare, patriarhul comunică conţinutul lui, împăratului. Mai mult pentru a se da o satisfacţie poporului, între care începuse să se facă cunoscut conţinutul hârtiei, patriarhul ceru împăratului să-i aducă pe delegaţi înapoi, pentru a da socoteală în faţa unui sinod de acuzaţiile lor. Era al doilea prilej ce li se oferea acelora să revină asupra gestului lor necugetat. Într-o asemenea întâlnire, pe care patriarhul n-o mai refuza, ci o dorea, căci actul de excomunicare, plin de afirmaţii fanteziste, nu mai permitea legaţilor un rol de procurori, aceştia ar fi putut cunoaşte, într-o discuţie liberă, adevărul într-o serie de chestiuni şi poate că ar fi revenit asupra actului scris de ei. Că patriarhul cu asemenea gânduri bune îi chema la un sinod, se vede din cuvintele lui: «Cel mai bin ear fi fost arsă hârtia impioasă ş nici să nu ajungă la vederea noastră. Dar cum aceasta nu s-a făcut atunci pentru faptul că ea a fost pusă în văzul ipodiaconilor şi a altor oarecari şi cum am socotit neraţional lucru să ne răzbunăm pe cei ce au hulit astfel împotriva noastră, mai bine zis a tuturor ortodocşilor, în marea biserică a lui Dumnezeu, ca să nu dăm prilej de sminteală celor din Roma… de mai multe ori i-am îndemnat după aşezarea acelei hârtii, să vină în faţa noastră, ca să renunţe la unele din ea, dar mai ales la alterarea Simbolului» .
    Împăratul la rândul său, a trimis după legaţi, fie cu gândul că la întrevederea consimţită acum de patriarh, asistând şi el, fie( sau deodată) cu speranţa că traducerea prezentată de patriarh se va dovedi falsificată. În nici un caz nu i-a rechemat cu gândul de a-i expune la vreo umilire, sau pericol. De aceea la întoarcerea legaţilor, pe de o parte îşi procură depe textul rămas la ei o altă traducere, pe de alta stărui pe lângă patriarh ca şedinţele sinodului la care vor participa nunţii să aibe loc în prezenţa sa. Dar patriarhul neacceptând o întrevedere în felul şi cu scopul dorit de împărat, iar legaţii nevoind să accepte prilejul unei întrevederi liberi în care să trebuiască eventual să renunţe măcar la unele neadevăruri din hârtie, ci stăruind în rolul de învăţători ai Răsăritenilor , pe de alta constatând că injuriile Latinilor cuprinse în traducerea prezentată de patriarh se cuprind şi în originalul legaţilor, i-a expediat în secret pentru a nu expune pe cei investiţi cu «oficiul de ambasadori» . Pentru a da totuşi o satisfacţie poporului, i-a predat patriarhului, bătuţi, pe tâlmacii nunţilor, ca pe unii cari i-ar fi influenţat pe aceia; de asemenea a închis pe ginerele şi pe fiul Argyros, socotit de patriarh drept inspiratorul nunţiilor .
    Sinodul endemic, întrunit miercuri în 20 iulie, anatematiză actul de excomunicare, pe cei ce l-au alcătuit şi au consimţit cu el, iar duminecă îl anatematiză din nou şi ceti totodată, în faţa poporului Edictul sinodal( ενμείωμα). Este de menţionat că în acest Edict nu se răspunde cu o anatemă la adresa papei, ci se contează cu presupunerea că nunţii n-au lucrat în numele papei, ci sub influenţa lui Argyros. Anunţând însă învinuirile din actul legaţilor, că preoţii răsăriteni poartă barbă, că se căsătoresc, că Biserica din Răsărit a falsificat Sinodul, Edictul sinodal apără căsătoria preoţilor cu mai multe canoane, iar purcederea Sf. Duh numai de la Tatăl cu cuvintele Mântuitorului( Io. 15, 26), cu considerentul că însuşirile personale sunt incomunicabile şi cu acela că dacă Sf. Duh se deosebeşte de Tatăl prin mai multe însuşiri personale decât Fiul, e mai departe de fiinţa Tatălui decât Fiul, ceea ce înseamnă o reînnoire a ereziei lui Macedonie . E un act moderat, care se menţine mai mult în apărare şi nu vizează Biserica apuseană în conducătorul ei ierarhic, cu atât mai puţin o identifică cu toate ereziile, cum face actul legaţilor.
    S-a spus că papii n-au confirmat niciodată actul acesta al legaţilor săi. Aceasta e drept. Dar trist e că nici nu l-au desaprobat, deşi ar fi putut sau ar putea cel puţin astăzi să o facă. Ei şi-au însuşit însă până azi persistenţa legaţilor săi dela 1054, cari n-au voit cu nici un chip să-şi revoce această condamnare bazată pe născociri.
    O judecată comparativă asupra scrierilor polemice răsăritene şi apusene care au dus la schismă şi asupra actelor cari au desbinat formal lumea creştină, nu se poate să nu constate că pe când răsăritenii s-au comportat cu moderaţie, rămânând tot timpul la discutarea obiectivă a unor diferenţe principale de caracter pur religios, comportarea Apusenilor este agresivă, orgolioasă, lipsită de orice bună cuviinţă în termeni şi inventând pe seama Răsăritenilor tot felul de erori fictive.
    Dar trebue să recunoaştem că odată desbinarea produsă, încep să se înmulţească şi în scrierile Răsăritenilor reproşurile făcute Latinilor pentru chestiuni de mai mică importanţă.
    Încă în epistola II-a către patriarhul Petru al Antiohiei( toamna anului 1054), patriarhul Mihail Cerularie înşiră o serie de noi abateri ale Apusenilor. Pe lângă punctele reproşate înainte, el reproşează acum în plus faptul că preoţii lor se rad, că monahii lor mănâncă untură, că uniformizează prima săptămână din Post cu cea a brânzii şi cea dinainte de ea, că mănâncă carne miercurea, iar vinerea brânză şi ouă, în schimb sâmbăta postesc toată ziua, că doi fraţi iau două surori, că episcopii poartă inele, ca unii c ear fi căsătoriţi, zic, cu bisericile, că ies la război mânjindu-şi mâinile cu sânge, ucigând şi fiind ucişi, că săvârşesc botezul cu o singură scufundare şi umplu gurile pruncilor cu sare, că nu socotesc între sfinţi pe Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur ş.a. .

    Biserica era de acum desbinată. Cele două părţi se priveau ca străine. Cea din Apus se uita la cea din Răsărit cu un orgoliu ce sporea pe măsură ce creştea puterea şi influenţa ei politică şi pe măsură ce creştinătatea răsăriteană era supusă unor încercări tot mai grele; în acelaşi timp, cea din Răsărit se uita cu amărăciune mereu sporită la cea din Apus, atât pentru depărtarea ei necontenită de fondul creştinismului genuin, cât şi pentru lipsa de frăţietate cu care în loc să o ajute în situaţia ei de suferinţă, îi pricinuia şi ea alte dureri, îi aplica alte lovituri( prin cruciate, prin răpirea silnică a unor mari mase de credincioşi etc.).
    Noi nu vom semnala aci decât unele aspecte ale ştirbirii creştinismului primar pe plan doctrinar.
    Setea papilor după putere a crescut necontenit prin despărţirea creştinătăţii apusene de Biserica răsăriteană, în care setea lor după puterea absolută întâmpina o rezistenţă categorică. Rămânând numai cu acea parte a creştinătăţii, care îi recunoştea ca şefi supremi, ei şi-au putut aroga din ce în ce mai multe drepturi. Câteva secole puterea lor s-a putut întinde şi asupra domeniului politic, deşi această situaţie i-a dus la o mulţime de ciocniri şi de războaie cu diferite state. Grigorie VII proclamă făţiş principiul că papa este princeps super regna mundi, de aceea poate, după bunul plac să impună şi să depună principi, ca şi să deslege pe supuşi de datoriile faţă de ei. Ideea monarhiei universale a papalităţii a realizat-o în fapt papa Inocenţie al III-lea. «Statele unite» ale Europei şi ale Asiei Mici, cucerite de cruciaţi, stăteau sub domnia lui. După acest papă, precum pe cer sunt doi luminători, soarele şi luna, dar luna îşi primeşte lumina dela soare, aşa pe pământ sunt două puteri: cea papală şi cea regală, dar cea regală îşi primeşte strălucirea dela cea papală. Toţi stăpânitorii pământului îşi au puterea dela papă. El e instituit de Dumnezeu iudex vivorum et mortuorum.
    Bonifaciu al VIII-lea afirmă că în mâna papei stă concentrată plenitudinea puterii spirituale şi lumeşti. Ambele săbii, spirituală şi materială, sunt în puterea Bisericii, dar pe când prima o mânuieşte papa, a doua o mânuieşte regale, însă spre folosul Bisericii. Căci Biserica instituie şi judecă puterea temporală( Bula Unam Sanctam).
    Cum era şi firesc, pietatea populară n-a putut tolera această decădere a conducerii bisericeşti într-o instituţie politică, cu o nelimitată sete de putere lumească. Răbufnind în tot felul de secte, până la urmă ea a dat naştere protestantismului, rupând în două creştinătatea apuseană. Pentru a doua oară setea de putere lumească a papalităţii a fărâmiţat creştinătatea.
    Statele, la rândul lor, s-au scuturat treptat de sub jugul dominaţiei papale, deşi papalitatea a continuat indirect să stărue a influenţa viaţa politică a statelor, prin presiuni asupra conştiinţei cetăţenilor catolici din diferite ţări, prin intrigile iezuiţilor la curţile domnitoare.
    Puterea directă fiindu-i limitată însă la sfera Bisericii, papalitatea a căutat să se compenseze de această restrângere, transformând tot mai mult Biserica într-o organizaţie statală şi absorbind nu numai toată puterea, ci şi toată esenţa divină a Bisericii în persoana papei. «Cu cât au naufragiat mai mult idealurile anterioare de putere lumească, cu atât a desvoltat Roma mai hotărât absolutismul bisericesc. Viaţa religioasă bisericească a suferit în catolicismul post tridentin o strictă centralizare, faţă de care au rămas mult înapoi cele mai puternice tendinţe centralizatoare ale papilor medievali. Punctual final al acestei desvoltări a fost dogmatizarea infailibilităţii papale, prin care de facto sinodul ecumenic a devenit superfluu. Proclamarea dogmei Imaculatei concepţii de către Pius al IX-lea a fost exemplificarea unei hotărâri dogmatice ex cathedra. Hotărârile conciliului din Vatican înseamnă încoronarea dogmatică a sistemului papal şi totodată anularea vechiului sistem creştin episcopal» . Biserica este văduvită şi de cunoaşterea adevărului; ei nu i se mai recunoaşte nici măcar capacitatea unei evidenţe ulterioare şi deci a unei consimţiri. Nu se mai crede în cuvântul Mântuitorului despre o călăuzire a ei de Duhul Sfânt la tot adevărul, prin lucrarea Lui în inimile mădularelor cari o constituiesc(( Ioan, 16, 13). «Papa a înlocuit întrg trupul Bisericii într-o desăvârşită cunoaştere a adevărului; criteriul adevărului nu mai e Duhul Sfânt, sălăşluit în toată Biserica, ci glasul episcopului, care şade pe scaunul lui Petru… Toată Biserica, în felul acesta, se rezumă, se concentrază în papa… Şi astfel teoria papală privează de fundament principial şi de conţinut lăuntric şi episcopal şi Biserica însăşi, prefăcând Biserica din organism viu, frăţesc, călăuzit de Duhul dumnezeiesc, într-o adunare de supuşi fără de glas, într-un întreg organizat juridic…, într-un stat guvernat despotic, într-un stat bisericesc» . Golirea Bisericii de conţinutul ei divin, desbrăcarea ei de caracterul de trup tainic al Domnului, scoaterea Domnului din cei pentru cari a venit în lume tocmai ca să se unească cu ei şi să nu mai fie depărtat de ei, absorbirea întregii ei puteri de către papa, este cea mai gravă dintre consecinţele setii de putere a papilor, manifestată fără frâu după desbinarea dela 1054.
    Dar această consecinţă e solidară cu multe altele. Golită de prezenţa Duhului Sfânt, Biserica rămâne cu o graţie creată, pe care autoritatea bisericească, dependentă în întregime de papa, să o poată distribui după bunul plac. Întreaga viaţă în graţie, fie cea de pe pământ, fie cea din cer, e concepută ca viaţă într-un domeniu supranatural, dar creat, nu ca viaţă în Dumnezeu, ca să apară cu atât mai acceptabilă stăpânirea papei asupra ei( iudex vivorum et mortuorum). Papa e astfel stăpânul acestei ordini intermediare între Dumnezeu şi creaţiune, a acestei lumi dela mijloc.
    Pentru şi o mai solidă întemeiere a puterii papei de a dispune de graţia şi de soarta celor vii şi celor morţi, s-a construit, edificiul doctrinar alcătuit din teoria meritelor, a meritelor prisositoare ale lui Hristos şi ale sfinţilor, a tezaurului în care se depozitează aceste merite, a pedepselor temporale ale păcatelor care nu se iartă în taina pocăinţei, a purgatoriului în care suportă aceste pedepse sufletele care au plecat cu ele şi a posibilităţii de a scăpa de aceste pedepse prin indulgenţe, prin care papa acoperă lipsurile celor în deficit de merite din tezaurul ce-i stă la dispoziţie. Era necesară teoria imposibilă a meritelor ce întrec fericirea ce o poate da unui om Dumnezeu şi teoria la fel de imposibilă că meritele pot fi detaşate de om ca nişte proprietăţi oarecare, apoi teoria unor pedepse pe care nu le iartă Dumnezeu în taina pocăinţei pentru jertfa lui Hristos, ca papa să poată aduna un tezaur de merite şi să poată dispune de ele, în favoarea celor vii şi celor morţi, deşi papa foloseşte în indulgenţe, în esenţă aceleaşi merite ale lui Hristos, cari n-au puterea să şteargă toate păcatele în taina pocăinţei. Ideea graţiei create ca esenţă a fericirii veşnice, a uşurat conceperea acelei fericiri, ca ceva limitat, ce poate fi întrecut de meritele omului, pe când pentru ortodocşi cari fericirea în Dumnezeu însuşi, gândul că ea e depăşită de merite e o nemăsurată semeţie.
    Edificiul acestor teorii suprimă apoi comuniunea personală directă dintre mădularele Trupului Domnului şi prin aceasta însuşi caracterul spiritualist-organic al Bisericii, papa devenind singurul intermediar între aceste mădulare, mai bine zis nu între ele însele, ci între meritele excedentare de sine stătătoare ale unora şi deficitul dela rubrica altora. Locul comuniunii personale, ca iradiatoare de forţă pentru toate persoanele aflate în comuniune, l-a luat o contabilitate a meritelor deplasate în abstract dela contul unor persoane în contul altora, Dumnezeu mulţumindu-se cu nişte echivalări de merite şi păcate în sine neinteresându-l propriu zis creşterea lor în comuniune, adică în dragoste. În legătură aceasta stă stabilirea puterii rugăciunii Bisericii. Mădularele din Biserică nu-şi mai pot da un ajutor prea important prin rugăciune, credincioşii mai sporiţi nu pot ajuta în modul direct al rugăciunii pe fraţii lor, căci orice spor al lor e depozitat la dispoziţia papei. Rugăciunea Bisericii însăşi slăbeşte în eficienţă. Se observă aceasta în neputinţa Bisericii de a mai ajuta prin rugăciunile ei sau chiar prin jertfa euharistică pe cei adormiţi. Soarta celor din iad e definitiv pecetluită, drepţii sunt de pe acum la fericirea culminantă, ce din purgatoriu, sau ies automat de acolo după împlinirea stagiului de pătimire, sau primesc o scurtare efectivă a acestui stagiu prin indulgenţe. Astfel nu există propriu zis o categorie de morţi pentru cari rugăciunile să fie cu adevărat necesare. Legătura directă între Biserica luptătoare şi cei adormiţi s-a rupt, o legătură eficientă cu unii din ei a rămas rezervată papei . Iar unde se rupe legătura cu morţii, se rupe legătura cu trecutul şi viitorul.
    Insul nu mai găseşte un sprijin în ambianţa şi rugăciunea comunităţii, un sprijin în cei mai buni ai trecutului şi o nădejde în cei din viitor. El nu mai e crescut într-o obligaţie faţă de ei. Individualismul a început să fie promovat în catolicism, pentru ca insul izolat de semenii săi şi de Dumnezeu să fie avizat cât mai mult la intervenţia papei pentru a obţine mântuirea. Individualismul protestant şi individualismul occidental modern e pe de o parte o urmare a individualismului catolic, pe de alta un protest împotriva atârnării individului de papa, cu afirmarea atârnării lui exclusive de Dumnezeu( protestantism), sau a sprijinirii în sine însuşi(individualismul occidental modern).
    Slăbirea unităţii omului cu Dumnezeu a dus în catolicism la conceperea naturii umane ca o realitate suficientă sieşi, la o slăbire a unităţii dintre ea şi graţie. Natura umană lipsită de graţie nu suferă o slăbire, ci se conservă în deplinătatea ei( natura pura). Despărţirea de Dumnezeu sau păcatul nu are nicio urmare asupra naturii umane, ci înseamnă numai o retragere a etajului suprapus al darurilor graţiei. De aceea primirea graţiei prin Hristos nu reface natura, pentrucă nu are nimic de refăcut. Astfel Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat, nu a primit moartea, n-a înviat, nu s-a înălţat la cer ca om, pentru a ridica din păcat, stricăciune şi moarte, pârga firii noastre şi pentru a lucra prin ea, din apropiere de noi, El însuşi asupra noastră, ci exclusiv pentru a înlătura supărarea Tatălui Ceresc, prin satisfacţia adusă în locul nostru, şi pentru a dobândio graţie pe care punându-o la dispoziţia autorităţii bisericeşti, El se retrage din opera mântuirii personale a oamenilor. El a dobândit, prin moartea Sa benevolă, în mod jurdic echivalentul iertării noastre sub forma graţiei, care nu e efluviul propriu şi necontenit al persoanei Sale în comuniune cu mădularele Sale.
    S-ar putea spune că întregul conţinut doctrinar şi practic al creştinismului apusean s-a modificat printr-un proces de conformare cu tendinţa papilorde a asorbi în ei toată puterea spirituală a Bisericii.
    Nu e greu de aflat o legătură nici între Filioque şi această faţă schimbată a creştinismului catolic. Dacă Sf. Duh purcede din Tatăl şi Fiul, întrucât sunt una, El e mai mic decât Ei şi atunci omenitatea Fiului umplută de Sf. Duh nu e ridicată la o îndumnezeire deplină, deci nici omenitatea celor ce stau în legătură cu Hristos. Duhul Sfânt peste tot nu mai are în catolicism rolul mare în desăvârşirea oamenilor, cum îl are în Ortodoxie . Aceasta îngăduie catolicismul să considere pe papa singur înzestrat cu darul cunoaşterii lui Dumnezeu şi solidar cu dogma infailibilităţii papei, în baza căreia credincioşii cunosc pe Dumnezeu din comunicările din exterior, cari şi ele au un character de definiţii formulate şi însuşite raţional, pe baza analogiei sau a presupunerilor, cum se întâmplă în general cu cunoaşterea unor lucruri distanţate, deduse. Din neparticiparea trupului tainic al comunităţii bisericeşti la trăirea şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi din confuzia politicului şi bisericescului, – s-a născut în evul mediu inchiziţia şi arderea pe rug a celor ce afirmau o iluminare personală din trăirea lui Dumnezeu.
    În pornirea de a se depărta de Biserica răsăriteană, de a-şi da o fizionomie cât mai proprie, catolicismul s-a rupt tot mai mult, prin spiritul, prin dogmele sale noi, prin cultul său, de Biserica cea una a primelor veacuri, modificând până la desfigurare faţa genuină a creştinismului. De aceea, purtată de tendinţa unei continue schimbări, în iluzia de a se adapta mereu lumii mişcată – am zice – de o frenezie eretică, Biserica apuseană n-a trăit şi nu trăieşte despărţirea de Biserica păstrătoare a creştinismului primar, ca pe un fapt dureros. În schimb, Biserica Ortodoxă, cunoscând din poziţia adevărului în care persistă, amploarea mereu crescândă a ieşirii din adevăr a creştinătăţii apusene, a trăit şi trăieşte despărţirea creştinismului dela 1054 ca pe o tragedie , ca o mamă care, spre deosebire de fiul plecat, trăieşte cu toată intensitatea conştiinţei şi de aceea, cu toată durerea, înstrăinarea fiului ei. Dar ea nădăjduieşte că după cheltuirea întregii «părţi de avere» cu care a plecat fiul din casa părintească, acela neputând suporta mizeria spirituală a stării sale, se va întoarce.
    NB: NOTELE DE SUBSOL LE GASESTI IN REVISTA „ORTODOXIA” A PATRIARHIEI ROMÂNE DIN 1954.

  7. „NOTELE DE SUBSOL LE GASESTI IN REVISTA “ORTODOXIA” A PATRIARHIEI ROMÂNE DIN 1954.”

    Ar tb. sa iti dea de gandit faptul ca anul 1954 inseamna deja comunism . Comunismul stim ca era impotriva catolicismului din principiu . Capitalism vs comunism . Nici un mare ierarh ortodox nu a facut puscarie in comunism . Interesant nu-i asa ?

    In privinta mesajelor mai lungi sa stii ca as putea sa scriu si eu la fel de mult . N-am sa o fac pt. ca imi dau seama ca nu poti obiectiv . Nu cred sa fi avut si alte resurse la indemana decat cele anti-catolice . Se vede din sursele mentionate . Noi romanii nu putem depasi stadiul Staniloae . Sau Guetee .

    Totusi am sa incerc cateva puncte care pot lega un dialog civiliat :

    Nu azima sau painea dospita conteaza . Ci faptul prefacerii . In plus Iisus era evreu . Cand a instituit Euharistia a folosit azime . Ori daca ne-a lasat porunca sa facem asa cum a facut El pana cand va reveni …nu vad ce este gresit . Daca intelegi dupa litera va conta ce fel de element este : dospit sau nedospit . Insa daca esti un om duhovnicesc iti vei da seama ca Euharistia este ceva mult mai adanc . Schmemann e de ajuns de citit pt. a ne da seama ca disputa azima-paine dospita este una falsa . Este pur si simplu o chestiune culturala .

    Patriarhul Cerularie a inchis toate bisericile din Constantinopol sub pretext ca celebrau Sf.Euharistie cu azima . Mai mult , a expulzat toti calugarii latini din Constantinopol . Cardinalul Humbert scrie un libel in care a rosteste anatema asupra patriarhului Cerularie . Pe 16 iulie 1054 acest libel este depus pe altarul Sf.Sofia in prezenta multimii ce asista la slujba . Imparatul Constantin IX Monomahul a incercat in zadar sa impace lucrurile . Cerularie la randu-i convoaca un Sinod in care ii excomunica pe delegatii papali declarand ca excomunicarea sa cada pe capul celor ce au rostit-o . In acest Sinod Cerularie publica acuzele aduse latinilor si ruptura este definitiva . Sub urmasii impartului Cerularie devine din ce in ce mai agresiv motiv pt. ca sub Isaac I Comnen il scoate din scaun . Imparatul scoate din scaun un patriarh si asta nu e politica in viziunea Pr.Staniloae . Dar in fine . Cerularie moare in exil in 1059 .

    Evident ca aceasta anatema nu mai este de actualitate . Ea ridicandu-se in 1965 sub Patriarhul Athenagora .

    Ca sa nu ne mai jucam cu vorbe ar tb. sa intelegeti f. clar ca BO recunoaste Tainele catolice ca fiind valide . Speculatiile tuturor copiilor nu ma intereseaza . Biserica a hotarat . Eu ca simplu credincios iau act . Nu exista nici un temei pt. invalidarea tainelor BC . Un astfel de temei este imposibil .Se respecta toate cele 3 calitati ale unei Taine valide . Astfel ca discutii incoerente nu ma intereseaza . Dati-mi o singura fraza din Pr.Staniloae in care se spune explicit ca tainele catolice sunt nevalide sau ca BC este eretica . Caci teolegumenele teologilor sunt surse de filozofie pana la adanci batraneti . Si nu de ieri de azi . Noua ne place sa vedem Sf.Parinti orientali . Pe cei latini nu-i citim . Uite un exemplu : daca citai macar o sursa catolica in textul tau deveneai credibil . Dar asa nu faci decat sa preiei eternele clisee din blogosfera . Imi pare rau . De aceea si spuneam ca multi se opresc la PSB 81 . Nu e totul . Pacat ca Pr.Staniloae nu a putut traduce mai mult . Dar sa-l idolatrizam e deja mult . Spre exemplu ce parare ai de Zizioulas ? Banuiesc ca e inconvenabil . Dar asta arata cat de partinitori putem fi uneori . Preferam sa dam citate din perioada de restriste a ortodoxiei : sec. 14-20 . Curat anti-catolice . Altii au viziuni luminoase ne-manipulate de zaieti .

  8. @ancoratus

    mai jalnice ancoratus in dealul pierzarii si toti din legiunea lui ciobotea oricat ati fi de numerosi si cu tot sprijinul dracesc al vostru nu uitati mai biete creaturi ca Biserica Lui Hristos nici portile iadului nu o vor birui;acelea care sunt larg deschise pentru voi.
    Cu unii ca tine este pierdere de vreme sa discuti dar orice ati face voi NU VETI BIRUI :”Si iarasi de veti putea iarasi VETI FI BIRUITI caci CU NOI este Dumnezeu”.
    Locul tau este la spam pe orice blog ortodox;aici este prea generos Aetos ca te lasa sa-ti arunci ratacirile si o face inutil caci pe unii ca tine nu va vindeca adevarul.

  9. @ancoratus: 1)BAŢI CÂMPII. ORTODOXIA N-A ÎNCETAT SĂ EXISTE ÎN PERIOADA COMUNISTĂ ŞI PE UNUL CA STĂNILOAE NU-L POTI SOCOTI COMUNIST, CI MĂRTURISITOR, CA UNUL CE A FACUT PUŞCĂRIE PENTRU MĂRTURISIREA CREDINŢEI ORTODOXE.
    2) E UN NON-SENS CE SPUI, TE CONTRAZICI, CRED CĂ NICI TU NU TE INTELEGI… RESURSELE NU SUNT ANTI-CATOLICE, CI UN ŞIR DE DOVEZI ŞI DE DOCUMENTE ISTORICE.” Noi romanii nu putem depasi stadiul Staniloae . Sau Guetee .” DECI TE RESEMNEZI SAU NU ESTI ROMÂN?
    3) ” Cand a instituit Euharistia a folosit azime…” CITEŞTE NOUL TESTAMENT ÎN GREACA VECHE ŞI MAI VORBIM… DACĂ NU ŞTII GREACĂ VECHE, CERE DE LA PF O BURSĂ LA TESALONIC
    SAU ATENA…
    4) „Schmemann” ARE AUTORITATE SCRIPTURISTICĂ, DE TRADIŢIE, E VREUN SINOD SAU VREUN „INFAILIBIL” PAPĂ? SAU ÎL IDOLATRIZEZI PE EL ŞI PE ZIZIOULAS, CARE-TI CONVIN?
    5) FARISEULE ORB, STRECORI ŢÂNŢARUL ŞI ÎNGHIŢI CĂMILA CÂND ADUCI ASTFEL DE ACUZAŢII PĂRINTELUI STĂNILOAE? CE-AI FĂCUT TU PENTRU BOR – DECÂT SĂ SCUIPI ASUPRA ECUMENICITĂŢII ORTODOXIEI – CA SĂ-L JUDECI PE STĂNILOAE.
    6)ZICI: „Evident ca aceasta anatema nu mai este de actualitate . Ea ridicandu-se in 1965 sub Patriarhul Athenagora”. ŞI DACĂ NU MAI E DE ACTUALITATE DC NU EXISTĂ INTERCOMUNIUNE SACRAMENTALĂ?!!?? DECI E CLAR CĂ E DE ACTUALITATE.
    7) AŞA ZICI TU. BISERICA ORTODOXĂ MĂRTURISEŞTE CONTRARUL. „Sfântul Marcu Evghenicul s-a comportat cu nobleţe, dar mai târziu, când şi-a dat seama de mijloacele necurate la care se pretau pentru a-şi atinge scopul, de presiunile, falsurile, şantajele, constrângerile şi vicleniile latinilor, a devenit un mărturisitor al credinţei. Poziţia sa a fost de la un capăt la altul romană, deoarece adevăraţii romei sunt împăraţi ai spiritului, sunt aristocraţi ai duhului, pot să dialogheze cu luciditate şi cumpătare, linişte şi nobleţe. Când însă este vorba de îndepărtarea de la adevărul revelat şi când văd mijloace necurate ale celorlalţi pentru atingerea scopului, atunci devin mărturisitori ai credinţei. Pentru că Hristos nu-şi doreşte doar căutători, ci şi mărturisitori.
    Sfântul Marcu Evghenicul avea o bună cunoaştere a realităţii. Adică, el ştia că noi i-am tăiat pe latini din Trupul Bisericii, deoarece latinii au căzut în erezia Filioque. O expune un text al său care este destul de sugestiv. Scrie Sfântul Marcu:
    „Aşadar, ei ne-au dat pricină de schismă, proclamând pe faţă adaosul la Crez, pe care îl grăiau mai înainte pe ascuns. Şi noi ne-am despărţit primii de ei, ba mai degrabă i-am despărţit şi i-am tăiat de la trupul comun al Bisericii. Spune-mi, de ce i-am despărţit? Oare fiindcă ţin dreapta credinţă sau pentru că au dat la iveală în chip drept adaosul la Crez? Cine ar spune aceasta, fără numai dacă este foarte zdruncinat la creier? Nu, ci pentru că gândesc lucruri absurde şi rău-credincioase şi fiindcă au făcut adaosul fără temei. Aşadar, i-am lepădat ca pe nişte eretici, şi de aceea ne-am despărţit de ei… atunci sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat”.
    Din acest text putem să extragem câteva adevăruri:
    Întâi, că latinii au scornit erezia Filioque, pe care mai înainte o credeau în ascuns, o spuneau printre dinţi.
    Al doilea, noi ortodocşii ne-am despărţit de bună voie de latini, care e acelaşi lucru cu faptul că i-am tăiat de la Trupul comun al Bisericii, ca pe unii ce cugetă dogme rău-cinstitoare şi pentru că au adăugat cuvântul „Filioque” în Simbolul de Credinţă în chip nelegiuit.
    Al treilea, latinii prin adaosul Filioque sunt eretici şi ca pe nişte eretici i-am tăiat din Biserică. Toţi cei care susţin că latinii cred corect şi exprimă corect dogma despre Filioque, aceştia sunt „puternic zdruncinaţi la creier”. Adică au suferit o comoţie cerebrală.
    Prin urmare, conform învăţăturii Părinţilor Bisericii, precum o exprimă Sfântul Marcu Evghenicul, latinii (catolicii) sunt eretici, despărţiţi de Biserică şi, fireşte, sunt în afara Bisericii şi nu au taine.” (MITROPOLITUL IEROTHEOS VLAHOS, CARE NU E UN COPIL AŞA CUM INSINUEZI DESPRE CEI CARE MĂRTURISESC ADEVĂRUL).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: