Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) : DUMNEZEU CERE LA MĂSURA FIECĂRUIA. Mai mult decât a face ceva, lui Dumnezeu Îi place SĂ VREI! Să încerci! Vrea să te găsească în această ostenealăĂ

 Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) : DUMNEZEU CERE LA MĂSURA FIECĂRUIA. Mai mult decât a face ceva, lui Dumnezeu Îi place SĂ VREI! Să încerci! Vrea să te găsească în această osteneală

pr. Ciprian Negreanu in biserica2

“Lui Dumnezeu ii place dacă tu ai încercat de şapte ori până atunci, să mai încerci de o sută de ori până seara. Şi, de o sută de ori căzând, de o sută de ori Dumnezeu te va ridica. Şi de o sută de ori Dumnezeu va primi aceste căderi ale tale ca pe nişte cununi, până la urmă, ca pe nişte lupte ale tale cu tine însuţi. Şi minunea cea mare este că, atunci când omul nu se lasă, nu deznădăjduieşte şi tot încearcă, Dumnezeu îl ajută să biruiască…”

SĂ FACEM CEEA CE PUTEM PENTRU A NE LUCRA MÂNTUIREA, SĂ NU NE CĂUTAM SCUZE PENTRU NE-LUCRARE!

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin!

În această duminică, penultima înainte de Crăciun, se aminteşte întotdeauna de această pildă pe care o avem în Evanghelia de la Luca, cap. 14, dar o mai avem şi în Evanghelia de la Matei, în cap. 22. În Evanghelia de la Matei, această pildă este ultima dintr-un cuvânt aspru al Mântuitorului, aspru pentru iudei, pentru farisei, pentru cărturari, cuvânt care a pornit de la discuţia dintre El şi farisei în Templu, când fariseii şi mai-marii preoţilor I-au spus: Cine Ţi-a dat Ţie această putere? De unde ai Tu puterea să faci aceste lucruri? – adică să spui cuvânt în Templu, să răstorni mesele şi scaunele cărturarilor şi fariseilor, că ale lor erau, de fapt, pentru că profitul era al lor, deşi erau scaunele şi mesele schimbătorilor de bani şi ale vânzătorilor de porumbei. Cine Ţi-a dat Ţie puterea aceasta să învii morţi, să faci minuni? Asta întrebau, de fapt: Cine eşti Tu? Şi Mântuitorul le spune: Vă voi răspunde dacă şi voi Îmi spuneţi ceva. Şi ei au zis: Da, spune. Iar El a spus: Sfântul Ioan Botezătorul, botezul lui a fost de la Dumnezeu sau a fost de la oameni? Şi ei s-au gândit în mintea lor: Dacă zicem că botezul lui a fost de la Dumnezeu, el ne va zice: De ce n-aţi crezut în el și de ce nu l-aţi urmat și de ce nu v-aţi botezat?Iar dacă zicem că de la oameni – erau sute de oameni acolo care priveau în pridvorul Templului, un pridvor imens, construit în 66 de ani-, iar mulţimea o să sară pe ei şi o să-i omoare. De frica mulţimii, pentru că lumea ştia şi credea că Ioan Botezătorul este omul lui Dumnezeu, n-au avut îndrăzneala să zică cum că nu era de la Dumnezeu botezul lui Ioan. Și atunci au zis: Nu ştim. Şi El a zis: Nici Eu nu vă zic cu ce putere fac aceasta.

Ca să arate duplicitatea şi ipocrizia lor, şi a noastră, peste veacuri, a început un şir de pilde pe care le spune: pilda talanţilor, a lucrătorilor la vie, toate începute cu pilda celor doi fii, în care un om avea doi fii. Şi, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea. Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus. Mergând la al doilea, i-a zis tot aşa; acesta, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi căindu-se, s-a dus şi a lucrat.Cine a ascultat de tatăl său? Cel ce a zis că nu se va duce, dar până la urmă s-a dus. Şi le zice: aşa vor intra desfrânatele şi vameşii în Împărăţia Cerurilor, iar voi nu veţi intra. Le zice pe faţă: Voi, care aveţi cărţile, care le aveţi pe toate şi care în vorbă ziceţi: “Doamne, noi cu Tine suntem, noi facem ca Tine!…”, voi nu veţi intra, iar ei, care pe faţă ar părea că stau împotriva Legii lui Dumnezeu, desfrânatele, şi păcătoşii, şi vameşii, acestora le va părea rău, şi se vor întoarce, și vor crede.

Şi de aici începe acest şir de pilde în care vorbeşte în toate despre ipocrizia fariseilor şi a cărturarilor, despre mândria, despre lenevia lor – până la urmă a iudeilor, nu numai a fariseilor şi a cărturarilor -, dar vorbeşte şi despre noi, toate lucrurile acestea sunt şi pentru noi!Atunci, acela era poporul lui Dumnezeu; acum, noi suntem poporul lui Dumnezeu, creştinii. Despre noi vorbeşte peste veacuri şi ne vădeşte anumite păcate care ne pândesc şi care ne-ar putea trage spre iad, spre îndepărtarea de Dumnezeu. Că iadul înseamnă neputinţa de a-L mai vedea pe Dumnezeu, de a-L mai cunoaşte pe Dumnezeu, de a-L mai dori şi iubi pe Dumnezeu.

Şi ultima pildă pe care o spune Dumnezeu este aceasta, a chemării la cină, la Cina cea mare. Aşa se numeşte la Luca, iar la Matei este chemarea la nunta fiului de împărat. Este aceeaşi pildă cu două mici nuanţe diferite: una este nuntă, cealaltă – cină. Amândouă păstrează aceeaşi idee clară. Pildele au o urcare clară. Pornesc de la nunta fiului care este chemat să facă treabă: Du-te şi lucrează în via mea – adică în viaţa asta să lucrăm poruncile lui Dumnezeu, să facem ceea ce ne-a zis Dumnezeu -, e urmată de pilda lucrătorilor la vie. Deci munca, osteneala, trece prin alte câteva pilde, cum e cea a talanţilor – deci e necesar să ne înmulțim talanţii -, şi sfârşeşte cu o seară, cu o cină, o nuntă – care întotdeauna se făcea seara. (Acum au apărut cele de zi, dar ele întotdeauna se făceau seara sau noaptea). Si, chiar dacă se vorbeşte de nuntă sau de cină, ele vorbesc, de fapt, de un sfârșit: sfârșitul vieţii, al timpului, de momentul întâlnirii cu Dumnezeu la nunta cea mare la care suntem chemaţi, la nunta Fiului lui Dumnezeu, la care suntem chemaţi încă de la botez – noi fiind parte a nunţii nu numai ca invitaţi, ci ca miri şi mirese. Mirele cu noi Se leagă, cu noi Îşi leagă viaţa Sa, cu Biserica, cu noi, cei care compunem Biserica, cu fiecare suflet în parte. Şi, de fapt, [la] nunta aceea cu atât mai dureros pare refuzul celor care găsesc motive să nu vină, încât în subsidiar se înţelege că ei nu sunt invitaţidoar aşa, ca să participe şi ei la bucuria Stăpânului, nu sunt chemaţi doar aşa, printre invitaţi, ci ei sunt chiar mirii, sunt miresele, adică sunt aleşi la loc de mare cinste. Și ei găsesc, mai degrabă, altceva mai bun de făcut decât să se înfăţişeze şi să vină la nunta, la care numai a fi chemat e cinste mare, darămite a fi şi mireasă împodobită şi curată şi frumoasă şi fecioară, cum Mirele ne face.

Dar cu atât mai dureros e atunci când, ca la o nuntă când mireasa fuge și nu vine sau altceva, se aude din neam în neam o aşa întâmplare. Ţin minte şi acum, bunicii îmi spuneam de nu-ştiu-câte neamuri în urmă când fiica unui boier a fugit cu un lăutar. Era ruşinea ruşinilor şi se ştia asta din neam în neam. Cu atât mai mult nevenirea în seara nunţii.

Apar două cuvinte: poftiţi şi chemaţi. Prima dată sunt poftiţi, li se spune dinainte că vor fi poftiţi,iar noi înţelegem, botezul este logodna. Chiar aşa se şi numeşte, logodirea duhului: Fă ca aceasta să fie lui logodirea duhului – adică i se dă inelul. Urmează nunta. Nunta este în Împărăţia Cerurilor. Noi, în perioada aceasta de la botez la moarte, suntem în logodnă cu Hristos. Şi ştiţi cum perioada aceasta a logodnei e o perioadă de încercare, încă nu guşti din bucuria nunţii, că nu e nunta încă, nu sunteţi căsătoriţi, dar sunteţi deja promişi unul altuia şi nu poţi să te mai uiţi în jur şi să te gândeşti că poate n-ai ales bine. Şi se pune inelul ca semn al logodnei, iar în ziua nunţii se împlineşte această logodnă. Şi la botez ni se spune că e ologodire a duhului.

Iar în Împărăţie va fi plinirea acestui inel de logodnă pe care l-am primit la botez, a acestei legături sufleteşti pe care am primit-o acolo, și suntem chemaţi la marea nuntă a Fiului de Împărat cu noi – asta e dureros, cu noi este! Iar a pierde acest scop absolut al vieţii, a ne găsi alte scopuri… [fraza neterminata]. Aşa cum, într-o logodnă care durează câteva luni, dacă mirele umblă după alte fete, să zicem, sau îşi pierde cu totul interesul pentru logodnică, nici n-o mai sună, nici nu-i mai vorbeşte, e dureros, nu?; si nu se mai poate face nuntă. Că, dacă n-o mai suni pe logodnică vreo trei luni şi apoi apari şi tu la nuntă, n-o să păţeşti ca în Evanghelia de la Matei, când a venit cel fără haină de nuntă şi Stăpânul îi zice: Prietene, unde-ţi este haina de nuntă? Și este acolo un cuvânt în greceşte destul de greu de tradus care arată starea celui care nu are haina de nuntă, cuvântul înseamnă că n-a putut răspunde nimic, ca şi cum ar fi avut o botniţă la gură. În româneşte ar fi: ca şi cum şi-ar fi înghiţit limba. Stăpânul ceruse să fie chemaţi toţi, de pe uliţe, din intersecţii, de peste tot, să se umple casa şi au venit toţi. Şi printre cei chemaţi a venit și unul fără haină de nuntă. Şi zice:Prietene, unde-ţi este haina de nuntă? Iar acela tăcea de parcă şi-ar fi înghiţit limba, în sensul că n-avea niciun motiv, nicio explicaţie! Aşa cum un logodnic, după trei luni în care n-a sunat-o pe logodnică, nu l-a interesat, a petrecut în beţii, vine şi el la nuntă să o ia pe viitoarea lui soţie, cred c-or să-l întâmpine toţi şi or să-i zică: prietene – are acelaşi înţeles ironic şi puţin rece, pe care-l are şi în pilda lucrătorilor tocmiţi la vie care sunt chemaţi unul la ceasul întâi, altul la ceasul al treilea, până la ceasul al unsprezecelea. Iar cel de la ceasul întâi a văzut că primeşte plata la fel, a zis: Dar nu se poate, eu am muncit mai mult, eu am dus zăduful zilei, mie mi-a fost greu! Cum să dai la toţi la fel? Şi stăpânul îi zice: prietene, n-a fost vorba aşa între noi? N-ai fost mulţumit pe cât ne-am tocmit? Nu cumva ochiul tău a devenit rău pentru că eu sunt bun? Aici prietene are acelaşi înţeles ironic, un fel de “Amice…!” Ştiţi că amiculnu este prietenul căruia să-i spui toate, e amicul de afaceri, de pahar, un colaborator… Acesta e cuvântul pe care-l foloseşte stăpânul faţă de cel fără haină de nuntă: “Amice…, tu ce cauţi pe aici, tu, care zici că eşti de partea mea, dar nu eşti pregătit deloc de nuntă?

Şi ziceam că sunt două cuvinte: poftiţi şi chemaţi. Prima dată li se spune dinainte celor care urmau să vină că sunt invitaţi, să fie pregătiţi, adică logodna – sunteţi chemaţi să vă uniţi cu Hristos, pregătiţi-vă, că va veni vremea poftirii. Şi ei trebuiau să fie pregătiţi, erau chemaţi deja, pregătiţi de momentul în care trebuiau să fie poftiţi, dar toţi găsesc motive ridicole! “Iartă-mă, am cumpărat un pământ şi mă duc să-l văd…“. Cum zicea înaltul Bartolomeu: păi cum te duci să vezi un pământ după ce l-ai cumpărat? Te duci să-l vezi după? Cine face aşa ceva? Nu te duci de zece ori înainte şi-l evaluezi şi-l măsori, cu topograf şi cu tot felul şi după aia îl cumperi?Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc” – o minciună. Păi ce, atunci îi încerci? Cumperi o maşină şi după aceea o încerci?Mântuitorul spune special aceste motive ale lor, care sunt cusute cu aţă albă, pentru că nu sunt motive [reale], ci sunt nişte minciuni. Al treilea spune: “Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni” – păi cum, dar tocmai că trebuie s-o scoţi la nuntă şi pe ea! Ce fac tinerii după ce se căsătoresc? Merg la toate nunţile şi la toate petrecerile la care sunt chemaţi, ies şi ei împreună, arată tuturor că sunt împreună. Era un motiv ăsta? Nu era un motiv deloc. Deci se vedea clar ca aceşti oameni nu erau pregătiţi pentru nuntă. Fuseseră chemaţi, dar la momentul poftirii ei, de fapt, nu voiau şi găseau tot felul de motive de a spune nu – dar nişte motive atât de dureroase pentru stăpân, pentru că se vedea în spatele lor minciuna, se vedea ipocrizia, se vedea că pe ei nu-i interesează relaţia cu Mirele, nu-i interesează de stăpân, ei îşi văd de treaba lor, de viaţa lor.

Dar să ştiţi că aceste cuvinte, chemaţi şi poftiţi, sunt și pentru cei de la drumuri şi de la garduri. Că ar părea că cei care au fost chemaţi ulterior, săracii şi neputincioşii şi orbii şi şchiopii, ar fi aşa, de umplutură, însă, zic Părinţii, faptul că pe cel fără de haină de nuntă l-a întrebat:prietene, ce-i cu tine aici fără haină de nuntă? [asta] dovedeşte că şi aceşti oameni au avut un interval de pregătire. Adică, zice Sf. Ieronim, au fost şi ei chemaţi şi s-au dus şi ei să se pregătească puţin, au încercat cum au putut şi au venit. Deci a fost şi pentru ei un interval între chemare şi poftire, nu a fost vreo nedreptate. Adică, dacă cei trei de la început, care au găsit tot felul de motive, cu pământul, şi boii, şi soţia, preînchipuiau poporul iudeu, ai zice că e o nedreptate că aceştia au avut timp, iar aceştia, ciungi, orbi, şchiopi, nespălaţi, nu contează, toţi au putut să intre la nuntă şi primeau tot, iar ceilalţi nu au fost siliţi, ci au fost lăsaţi în păcatele lor, în urâciunea vieţii lor. Dar nu e nicio nedreptate, ci se ascunde în spatele cuvintelor Mântuitorului ideea că şi pentru aceştia, ciungi, şchiopi, orbi, Dumnezeu a lăsat un timp să-şi ia şi ei o haină de nuntă. Şi ziceau Părinţii că acestora, cu siguranță, li s-a cerut la măsura lor, dar măcar era haina lor cea mai bună. Iar dacă ei ar fi fost nepăsători şi ar fi mers şi ar fi băut sau cine ştie ce-ar fi făcut până la momentul venirii lor la nuntă şi veneau tot în hainele alea murdare de afară, păţeau cum a păţit acesta, căruia i s-a zis: Amice, puteai, totuşi, să mergi în casa ta, aşa cum era ea, să te duci să-ţi cureţi haina cum puteai…

Dumnezeu cere la măsura fiecăruia. Adică aceştia puteau mai puţin, n-aveau avuţiile celorlalţi, n-aveau posibilitatea să se pregătească de nuntă ca ceilalţi, aveau mult mai puţin, hainele lor de nuntă cu siguranţă erau mult mai sărăcăcioase, mai urâte, dar Dumnezeu nu-i dă afară şi nu-i socoteşte nevrednici de nuntă, că ei s-au pregătit la măsura lor. Dumnezeu cere la măsura noastră.

Pregătise Dumnezeu această pildă cu pilda talanţilor, pe care o spusese înainte, şi în careunuia i s-au dat cinci talanţi, altuia trei, altuia unul şi fiecăruia i s-a cerut să muncească la măsura lui, adică nu i s-a cerut celui care a primit un talant să dea cinci talanţi. Deci nu i s-a cerut săracului să aibă haine de nuntă exact ca ale bogatului, ci i s-a cerut la măsura lui. Dar măsura aia i se cere, totuşi, omului. Adică din ce poţi tu, dă. Aşa cum un filosof [ateu, existentialist] spunea:

Nu contează ce face lumea din noi, ci contează ce facem noi din ceea ce a făcut lumea din noi.

De exemplu, noi îi acuzăm pe părinţii, pe bunicii, pe strămoşii noştri că suntem sărăcăcioși cu sufletul, speriaţi, nepregătiţi să luptăm, nu ni s-a spus despre darul credinţei, n-am ştiut, că am trecut prin perioada comunistă, că lumea a ştirbit mult din posibilităţile noastre de a fi oameni deplini, nu ştiu. Nu contează aşa mult ce a făcut lumea cu noi, ci contează ca din puţinul ăla, cât a rămas, că fiecăruia i-a rămas ceva, un talant are fiecare, acel ceva să-l înmulţeşti, şi să-l înmulţeşti la măsura ta. Nu ni se cere să facem cinci talanţi dintr-un talant, dar dintr-unul trebuie să mai faci unul.

Aşa şi acestor săraci li se cerea ca, din puţinul lor, din sărăcia lor, să ia, totuşi, ce aveau mai bun, să se pregătească cum puteau mai bine. Nu intrau oricum la nuntă, ci urmau să meargă să se pregătească. Era şi pentru ei un timp între chemaţi și poftiţi. Şi atunci înţelegem altfel de ce Dumnezeu îi spune acestui sărac intrat la nuntă fără haină de nuntă: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? Şi pilda pare mai pe înţeles, nu pare nedreaptă; că ar părea nedreaptă la prima vedere şi pentru iudeii cărora părea că nu li s-a dat nicio şansă, şi pentru ceilalţi, de care am putea să ne întrebăm cum ar fi putut intra la nuntă săraci şi orbi şi şchiopi, de unde să aibă haină de nuntă? Şi de aceea Evanghelistul Matei spunea despre acela că tăcea de parcă şi-ar fi înghiţit limba, adică nu mai avea nimic de răspuns, nu că-i era teamă de stăpân, ci chiar nu mai avea nicio explicaţie, nicio motivaţie. Aşa cum noi ne închipuim c-o să-I zicem lui Dumnezeu: “Doamne, eu aş fi făcut, dar….”. Când o să vedem ce puţin ne cere Dumnezeu, fiecare la măsura noastră, și noi puţinul ăla nu l-am făcut, zicând că oricum cine ştie ce vrea Dumnezeu să fac, că El vrea să fac lucruri mari, că El e oricum Stăpân neîndurător Care seceră de unde n-a semănat şi treieră de unde n-a vânturat şi n-am ce să fac… Şi tot timpul ne ţinem cu aceste gânduri de tristeţe şi deznădejde, că noi suntem slabi, că nu suntem ca sfinţii din vechime, că nu putem face lucrurile acelea, şi atunci trăim aşa, de pe o zi pe alta, cu nădejdea căDumnezeu va avea, totuşi, milă, chiar dacă eu nu fac nimic. Şi atunci s-ar putea să auzim ca în pilda talanţilor cum zice Dumnezeu:

Slugă vicleană şi leneşă, de ce ai ascuns talantul? De ce n-ai făcut ceva, puţinul pe care puteai să-l faci? Ai zis despre Mine că sunt Stăpân aspru Care seceră de unde n-a semănat…?

Adică asta nu e o cale de urmat.

Şi să ştiţi că foarte dese sunt gândurile astea în minţile noastre și unii chiar au holde întregi de astfel de gânduri şi le cultivă şi vă îndemn să le scoateţi, să pliviţi aceste gânduri din mintea voastră şi să le scoateţi afară. Ideea asta că “nu pot” sau “nuştiu ce-as putea face” şi acuzele astea nesfârşite la adresa părinţilor, la adresa societăţii, al adresa unor oameni care ne-au făcut rău, care au greşit cu ceva faţă de noi, şi noi ne găsim motivaţii o viaţă întreagă să stăm nefăcând nimic sau nesporind cu nimic, pentru că am fost traumatizaţi, sau loviţi, sau că părinţii au fost aşa, sau că fraţii, sau copiii… Şi pentru asta tu să nu sporeşti, să nu faci ceva, să nu le uiţi…

Cele din urmă uitându-le, cum zice Sf. Ap. Pavel, spre cele dinainte să tindem.

Adică să vezi ce poţi să faci cu ceea ce ai. Şi mai mult decât a face ceva, lui Dumnezeu Îi place să vrei! Să încerci! Chiar dacă tu nu reuşeşti. Vrea Dumnezeu să te găsească în această osteneală. Că, până la urmă, El împlineşte, Eldăruieşte, El desăvârşeşte ceea ce vrei tu să primeşti sau ceea ceai vrea să ajungi. Dar El vrea să vadă voinţa ta, osteneala, strădania, că vrei, că nu te laşi; cazi de mii de ori, te ridici de mii de ori şi încerci din nou.

De aceea Dumnezeu îi spune Sfântului Antonie cel Mare, când ajunsese la un fel de stare deakedie, la un fel de tristeţe şi nu lucra nimic, stătea doar și se ruga, atât de puţină mâncare folosea încât nu avea nevoie, puţinii pesmeţi pe care îi avea îi ajungeau cu lunile și atunci nu avea pentru ce să muncească. Şi atunci stătea şi se ruga neîncetat, singur-singur. Şi a intrat într-o stare de plictiseală, de învârtoşare sufletească; şi s-a rugat mult lui Dumnezeu: De ce, Doamne? De ce? Ajută-mă cumva! Și Dumnezeu i S-a descoperit și un înger a luat chipul său, al lui Antonie, şi i-a arătat cum să facă. Şi stătea îngerul jos şi împletea nişte coşuri și se ridica în picioare și se ruga cu mâinile ridicate la cer; apoi iar se aşeza la lucru, apoi iar se ridica. Şi i s-a spus: Munceşte şi roagă-te. Roagă-te şi munceşte. Fă ceva! Fă! Omul a fost făcut şi să muncească. Şi s-a bucurat Antonie şi a început să facă aşa şi a ieşit din starea de tristețe, de plictiseală. Şi i-a spus îngerul la sfârşit: Fă aceasta şi te mântuieşte.Şi folosea mântuieşte ca pe un fel de verb la prezent continuu, ca şi cum mântuirea e ca respiraţia, continuă, nu respiri o dată şi gata, nu mai trebuie să respiri. Adicământuirea e o lucrare continuă!

Mântuirea nu e ca o ștachetă pusă sus şi ai ajuns la ea sau te ridica Dumnezeu și gata, te-ai mântuit. Ci mântuirea e o lucrare, e un fel de-a fi, e o aşezare a sufletului, un fel de a te poziţiona faţă de Dumnezeu, un fel bun de a-L chema şi de a-I cere ajutorul şi de a lucra tu în sprijinul acestei chemări. Şi aşa ne spune și nouă Dumnezeu: Tu străduieşte-te cu puţinul pe care-l ai, fă ceea ce poţi face.Roagă-L pe Dumnezeu pentru ceea ce nu ai. Și aşa am putea şi noi să cădem, crezând că Îl rugăm neîncetat pe Dumnezeu să ne dea ce nu avem, dar noi nu facem nimic. Dar trebuie să şi faci ceva, să te osteneşti tu cu puţinul pe care-l poţi face. Şi iar încerci să faci cu puţinul tău ce poţi, şi iar cazi, și nu reuşeşti, şi iar te rogi: Doamne, ajută-mă! Şi iarăşi încerci să faci, şi iar cazi, şi iar zici:Doamne, ajută-mă! Dacă te va găsi Dumnezeu în această osteneală, te va mântui. Adică starea ta de mântuire pe care o ai atunci când continuu te ridici spre Dumnezeu va deveni veşnică, desăvârşită, fără putinţa de a ne mai întoarce în cădere şi în depărtarea de Dumnezeu. Aceasta o doreşte Dumnezeu de la noi. Aceasta ne scoate din starea de plictiseală, de tulburare, de frică, în care suntem.

Este una dintre pildele care ne îndeamnă să lucrăm cum ştim şi cu puţinul pe care-l avem. Iar dacă nu facem asta, chiar dacă ne-am rugat mult… Sau atunci când e să facem ceva, neîncercând cât de puţin sau abandonând, gândindu-ne că oricum am mai căzut de nu-ştiu-câte ori într-o încercare şi n-avem ce face, că suntem răi oricum şi continuăm să fim răi – ei, asta nu-I place lui Dumnezeu! Îi place dacă tu ai încercat de şapte ori până atunci, să mai încerci de o sută de ori până seara. Şi, de o sută de ori căzând, de o sută de ori Dumnezeu te va ridica. Şi de o sută de ori Dumnezeu va primi aceste căderi ale tale ca pe nişte cununi, până la urmă, ca pe nişte lupte ale tale cu tine însuţi. Şi minunea cea mare este că, atunci când omul nu se lasă, nu deznădăjduieşte şi tot încearcă, Dumnezeu îl ajută să biruiască. Tot mai mult. Dar cu cât nu încerci şi încerci să te fereşti de aceste situaţii, să te ascunzi sau să răspunzi dur, n-ai ieşire. N-au ieşire nici ascunderea din faţa ispitelor – pentru că ispitele oricum vor veni şi diavolul oricum te va găsi cu ispitele lui, în tot felul de situaţii, tot te va scoate în faţa unor ispite şi încercări – nici starea în care zici că oricum sunt aşa, spun ce-mi vine pentru ca aşa îmi vine. Niciuna dintre aceste două situaţii nu au ieşire spre Dumnezeu, sunt mortale, murim în lumea aceasta. Singura soluţie este aceasta:încercarea neîncetată! Nici măcar biruinţă, ci încercare. Ai încercat din nou, şi din nou, și din nou! Te-ai rugat la Dumnezeu: Doamne, ajută-mă! Şi iarăşi încerc.

Dar eu cred aşa: nu cred că vreunul dintre noi va ruga nici de şapte ori cu stăruinţă pe Dumnezeu pentru ceva bun şi se va osteni şi să nu primească până la urmă. Sau măcar să primească primele semne ale biruinţei, primele semne că a reuşit ceva. A reuşit în prima lună să nu mai înjure aşa de urât, de exemplu. În a doua lună, să nu mai înjure deloc. Dar să se ostenească, să încerce în fiecare zi, să nu-şi piardă nădejdea, să încerce iar – la [lupta cu] orice păcat. Şi, dacă un om se osteneşte, cred că, aşa cum ziceau Părinţii: De va încerca un om să ţină poruncile, în şase luni va ajunge la măsuri dumnezeieşti. Unii ziceau într-o zi, de dimineaţa până seara. Dar în osteneală, nu cred că vor trece şase luni până ce omul îşi va curăţa orice păcat dacă face lucrul acesta, dacă tot timpul se pune înaintea lui Dumnezeu, dacă vrea cu toată stăruinţa să facă asta. Cade din nou, se ridică din nou. Nu-şi pierde nădejdea. Toată virtutea omului e să nu piardă nădejdea“.

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: