Iubiții mei[1],

cine este Iisus Hristos cel înviat, pe Care astăzi Îl prăznuim? Este Fiul Tatălui, Cel născut din veci din Tatăl, și Care este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. El este Dumnezeul șiDomnul nostru. Și e Dumnezeul nostru, pentru că este Făcătorul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, dar este și  Domnul nostru, pentru că este Răscumpărătorul nostru din mâna Satanei.

Căci, la plinirea vremii, luându-Și trup din uterul Preacuratei Fecioare Maria, S-a făcut om deplin, aidoma nouă, cu trup și suflet, afară de păcat, rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu, pentru ca să ne mântuiască pe noi, oamenii.

Și El, Cuvântul Tatălui, fiind gura prin Care ne vorbește Tatăl, ne-a vorbit nouă și ne-a învățat pe noi viața cea dumnezeiască în toate zilele viețuirii Sale pământești, dar și după aceea, prin Sfinții Lui, cărora le-a vorbit și pe care i-a învățat și pe care îi învață voia Sa cea dumnezeiască. Căci El S-a făcut pentru noi ușa către Tatăl prin Duhul Sfânt, pentru că S-a adus pentru noi Jertfă fără de prihană.

De aceea, dându-Se pe Sine morții, Domnul S-a pogorât „prin Cruce în Iad, ca să plinească toate [cele] ale Sale, [și] a dezlegat durerile morții. Și, înviind a treia zi [din morți], și cale făcând oricărui trup spre învierea cea din morți…[El] S-a făcut începătură a celor adormiți, Întâi-născut din morți, ca să fie El Însuși începătorul tuturor în toate”[2].

Cine este Domnul? Este „Alfa și Omega [τὸ Ἄλφα καὶ τὸ Ὦ]” [Apoc. 1, 8, BYZ]. AdicăÎnceputul și Sfârșitul. Și Domnul este sfârșitul creației nu în sensul distrugerii ei, ci al îndumnezeirii ei. Pentru că El nu a făcut și nu face nimic rău. De aceea, El nu trebuie să desființeze ceea ce creează. Ci El doar va desăvârși creația Lui. O va pnevmatiza, o va umple de har, după cum Și-a umplut și umanitatea Sa atunci când a înviat.

Domnul este „Cel care este și Cel care era și Cel care vine [ὁ ὢν καὶ ὁ ἦν καὶ ὁ ἐρχόμενος]” [Apoc. 1, 8, BYZ]. Pentru că nu a fost un timp când El nu era și nu e un timp când El nu este cu noi. Pentru că El vine mereu la noi, în mod duhovnicește, și ne întărește pe noi, dar va veni, la a doua Sa venire întru slavă, ca să judece lumea.

De aceea, știind că El vine…și va veni spre noi, ne face și pe noi să fim în stare de trezvie, de priveghere continuă, pentru că nu știm când El ne cercetează cu slava Lui, dar nici când El va veni să judece viețile noastre.

Domnul e Pantocratorul [ὁ παντοκράτωρ]/ Atotțiitorul [Apoc. 1, 8, BYZ] întregii existențe. El ține în mâna Sa întreaga făptură și ne călăuzește pe fiecare în parte spre bine, dacă ne lipim de El pe fiecare clipă și vrem să facem voia Lui.

Însă când El a vrut să ne mântuiască pe noi, atunci „S-a golit pe Sine [ἑαυτὸν ἐκένωσεν], chip de rob luând [μορφὴν δούλου λαβών]” [Filip. 2, 7, BYZ]. Pentru că, în mod voit, S-a făcut om și Și-a restrâns slava Lui în smerenie, în așa fel încât să nu ne omoare cu prezența Sa. A venit la noi ca om, fiind și Dumnezeu în același timp, dar lucrând binele și mântuirea noastră pe măsura noastră și potrivit cu nevoile noastre și cu modul nostru de a gândi lucrurile.

De aceea, mulți văzând bunătatea Lui, facerile Lui de bine cele negrăite – faptul că El a înviat morți, că a vindecat diverse boli, că a iertat păcatele, că a înmulțit pâinile și peștii, mâncând și vorbind cu oamenii –, deși simțeau și știau că le face cu putere dumnezeiască, totuși, văzându-L om, au avut multă îndrăzneală în fața Lui.

Unii au avut îndrăzneală bună, îndrăznind spre mila Lui, și au fost miluiți de către El, pe când alții au avut îndrăzneală rea, demonică, îndrăznind să Îl vândă, să Îl bată, să Îl batjocorească, să Îl răstignească pe Cruce.

După cum, astăzi, toți cei care ne apropiem de cele Sfinte ale lui Dumnezeu suntem tot de două feluri: unii cu îndrăzneală bună, care, venind spre Domnul, vrem să ne împărtășimcu El, să mâncăm Trupul și Sângele Lui, ca să avem viață întru noi, pe când alții ne batem joc de Tainele Bisericii și considerăm că Biserica nu ne aduce „nimic bun”.

Însă toți cei care facem pomenirea morții Lui și vedem în mod duhovnicește, în noi înșine,învierea Lui – ca unii care suntem înviați de El prin unirea prin care El Se unește pe Sine cu noi înșine în împărtășirea euharistică –, mărturisim că ne umplem de viața Lui cea nesfârșită și că ne îndulcim de hrana Lui cea neîmpuținată[3].

De aceea, Domnul, pentru noi, nu e doar un Iisus istoric, adică Iisus Hristos Cel care a înviat a treia zi din morți acum două milenii, ci El este Cel care ne umple azi, acum, cu viața Lui și ne îndulcește prin simțirea dumnezeirii Lui în noi înșine, atunci când ne împărtășim cu umanitatea Lui transfigurată, adică cu Trupul și Sângele Lui euharistice. Pentru că El epururea viu și ne mântuiește pe noi.

Însă cum a ajuns Iisus Hristos să învieze din morți? Răbdând și biruind în umanitatea Sa toată durerea și tot chinul pentru fărădelegile și păcatele întregii umanități. Iisus a înviat, pentru că a biruit pe Cruce, în Sine, moartea, pe demoni și tot păcatul.

Pentru acest motiv, coborând în Iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Lui, i-a scos afară de acolo pe Sfinții Vechiului Testament, ca Unul care nu putea fi ținut de moarte. Pentru că moartea nu avea nimic în El, nici Iadul și nici păcatul.

Pentru că moartea și Iadul au de-a face cu noi, dacă păcatul ne stăpânește. Dar dacă ne curățim continuu de păcate, atunci nu ne mai stăpânește moartea și nici păcatul, ci slava Preasfintei Treimi, a Dumnezeului nostru treimic, care se sălășluiește în noi ca frumusețeași împlinirea noastră duhovnicească.

Însă noi putem să ne umplem de slava Lui, pentru că Hristos a înviat din morți ca Unul plin de slavă în umanitatea Lui, cu firea Lui umană îndumnezeită. Și de la El, de la Domnul, avem și noi frumusețea slavei Sale. De aceea, cu toții, suntem fii ai învierii [τῆς ἀναστάσεως υἱοὶ] [Lc. 20, 36, BYZ], în măsura în care slava lui Dumnezeu ne inundă. Și pentru ca El să coboare slava Lui în noi, trebuie să urmăm vieții Lui întru toate, împlinindporuncile Sale.

Iisus Hristos este Domnul! El este Domnul nostru. Și „în[tru] Care avem îndrăzneală și apropiere, în [experiența] încredințării, prin credința Lui [ἐν ᾧ ἔχομεν τὴν παρρησίαν καὶ τὴν προσαγωγὴν ἐν πεποιθήσει διὰ τῆς πίστεως αὐτοῦ]” [Efes. 3, 12, BYZ]. Căci am crezut în El datorită propovăduirii Bisericii. Dar, mai apoi, noi înșine am experiat relația cu El, și am trăit și trăim continuu „în [experiența] încredințării” [ἐν πεποιθήσει] dumnezeirii Lui. Fapt pentru care putem, la rândul nostru, să mărturisim și noi minunile pe care El le-a făcut în noi și pe care le-am înțeles dimpreună cu El.

Căci Domnul, despre Care noi citim și pe Care Îl lăudăm și Îl slujim și despre Care mărturisește întreaga Tradiție a Bisericii, e, în același timp, intimul nostru.

El, Domnul întregii făpturi, e și în noi! E în noi prin slava Lui, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și nu e de azi sau de ieri, ci de la Botezul nostru.

Și pe fiecare zi Îl simțim pe Dumnezeul treimic și mai profund în noi, pentru că El ne încredințează tot mai mult de prezența Sa și de lucrarea Sa în noi și în lume, pe măsură ce noi devenim tot mai curați interior și tot mai frumoși în relația cu El. Pentru că toată viața noastră liturgică și ascetică e mistică, e tainică, are latura ei nevăzută pentru mulți…pentru că ea se desfășoară în noi înșine, acolo unde noi suntem cu Domnul nostru și cu Tatăl Lui și cu Duhul Sfânt, Mângâietorul nostru, Care din Tatăl purcede, prin slava Lor.

Și tocmai pentru că avem intimitate cu Domnul, avem îndrăzneală în rugăciunea făcută în fața Lui și apropiere interioară față de El. Pentru că Îl simțim ca al nostru, ca Cel care ne vrea binele nostru veșnic, dar, în același timp, Domnul este și Stăpânul vieții noastre, Cel care ne depășește cu totul, având relații intime cu toți cei care Îl doresc pe El, darnetrecându-i cu vederea nici pe cei care nu Îl doresc.

Căci dacă Dumnezeu nu ar mai susține creația Lui, în integralitatea ei, pentru o clipă…ea s-ar întoarce în neființă, s-ar desființa. Însă El o ține în palma Lui, indiferent dacă făpturile Lui Îl doresc sau nu. Pentru că, nici în Iad, Dumnezeu nu uită făptura Lui, dar El nu alege în locul ei. Pentru că Iadul, ca și Raiul, sunt alegeri personale.

Iisus Hristos este Domnul nostru! E Cel despre Care au vorbit Profeții, pentru că El a vorbit cu ei.

El este „pacea noastră [εἰρήνη ἡμῶν]” [Efes. 2, 14, BYZ], pentru că a făcut pace între sufletul și trupul nostru în umanitatea Lui. Tocmai de aceea noi putem să trăim pacea Lui, adică lipsa luptei dintre sufletul și trupul nostru, pentru că suntem umpluți de slava Lui, dar putem și să dăruim pace altora, pentru că le dăruim din harul primit de la El.

Domnul e Cel care a dat ierarhiei Bisericii „cheile Împărăției cerurilor [τὰς κλεῖς τῆς βασιλείας τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 16, 19], adică harul Treimii, prin care putem să îi iertămpe cei care își spovedesc păcatele lor, și tot El este Cel care, mergând pe cale, le-a tălmăcit Ucenicilor „Scripturile cele despre Sine [ταῖς γραφαῖς τὰ περὶ ἑαυτοῦ]” [Lc. 24, 27], pentru că numai dimpreună cu El putem înțelegem Scripturile Lui cele preasfinte.

Însă, dacă disprețuim iertarea Lui, adică pe aceea pe care o primim de la El în timp ce ne spovedim păcatele noastre Preotului sau Episcopului, disprețuim totodată și înțelegerea Lui. Pentru că odată cu iertarea Lui în Spovedanie, putem să simțim dumnezeirea Lui în Euharistie. Și dacă avem experiența slavei Lui, putem să înțelegem Scripturile Lui. Căciorice carte a Tradiției Bisericii are nevoie de înțelegere duhovnicească, adică prin curăție și luminare dumnezeiască.

Din acest motiv, în toată slujba Utreniei acestei nopți preasfinte, ni s-a cerut să avemsimțiri curate ale sufletului și ale trupului, pentru ca să Îl vedem pe Hristos strălucind[4], adică plin de slavă. Iar veșmintele noastre preoțești sunt albe astăzi și noi am cădit toată Biserica, de mai multe ori, cu lumânarea aprinsă în mână, pentru că ele arată că noi am fost umpluți de lumină și pe dinăuntru, în sufletul nostru.

Și, de aceea, albul veșmintelor și lumina pe care o purtăm sunt imaginea vie a bucuriei din sufletul nostru. Căci împreună cu Domnul am trăit Patimile Lui, și, tot împreună cu El, trăim azi și Învierea Lui. Înviere prin care S-a grăbit să ne întâmpine și să ne vestească faptul că viața duhovnicească este una plină de bucurie. Pentru că viața duhovnicească e plină de bucurie, de seninătate, de înțelegere, de adâncă discernere a lucrurilor, de simplitate.

Căci atunci când Domnul a întâmpinat-o pe Maica Lui – numită de Matteos, în 28, 1: „cealaltă Marie [ἡ ἄλλη Μαρία]” – și pe Maria Magdalini [Μαρία ἡ Μαγδαληνή], le-a spus: „Bucurați-vă [Χαίρετε]!” [Mt. 28, 9]. Și prin aceasta nu le-a spus doar ca să se bucure de Învierea Lui, de faptul că El e viu, ci de a se bucura împreună cu El întotdeauna. Pentru că viața duhovnicească e bucuria de Dumnezeu. E bucuria de El, pentru că suntem cu El. E o bucurie ontologică, e o bucurie mistică, pentru că ne cuprinde întreaga noastră ființă. Pentru că bucuria ne copleșește cu totul mintea și inima.

Așa arată bucuria adevărată: ca o prăznuire continuă cu Dumnezeu! Pentru că, pentru unii, Paștiul e doar azi, doar acum, când e ziua Învierii Domnului. Dar pentru robii Lui, pentru cei credincioși ai Lui, Paștiul e în fiecare zi, pentru că ei se bucură continuuîmpreună cu El.

Cine este Domnul nostru? El e „Cap peste toată [comunitatea] Bisericii [κεφαλὴν ὑπὲρ πάντα τῇ ἐκκλησίᾳ]” [Efes. 1, 22]. De aceea, Patriarhii Bisericii nu Îl înlocuie pe Hristos în Biserică, pentru că El e Capul fiecărei Biserici naționale, dar și al întregii Biserici, în același timp.

Și de ce nu Îl poate înlocui nimeni pe Hristos în Biserica Lui? Pentru că „Biserica Domnului și a Dumnezeului [τὴν ἐκκλησίαν τοῦ κυρίου καὶ θεοῦ] [nostru este aceasta]: pe care a câștigat-o prin sângele Său [ἣν περιεποιήσατο διὰ τοῦ ἰδίου αἵματος]” [F. Ap. 20, 28]. Numai El a murit pentru noi și numai El ne dăruiește viața Lui continuu, în împărtășirea cu El. De aceea numai El e Capul nostru, al fiecăruia dintre noi, Cel care ne conduce, dar și Capul întregii Biserici.

Iar Capul Bisericii este și Judecătorul nostru. Cel care „va ședea pe tronul slavei Lui [καθίσει ἐπὶ θρόνου δόξης αὐτου]” [Mt. 25, 31], ca să judece întreaga umanitate.

Lumea de față însă nu va avea parte de un sfârșit, ci de o transfigurare a ei. Pentru că slava Domnului, a Celui care va veni să judece pe toți oamenii, va transfigura lumea. Și Judecata lumii va avea loc în lumea transfigurată de frumusețea curăției și a sfințeniei Lui.

De aceea, ca ființe duhovnicești, înviate și transfigurate de către El, interiorul nostru va fiexplicit și pentru noi și pentru cei care ne văd, așa după cum, azi, dacă am avea o casă cu pereți din sticlă, am fi expuși vederilor tuturor.

Așa vom fi atunci: cei Sfinți vor fi plini de slava Lui, pe când, cei păcătoși vor fi plini de întuneric, adică de lipsa slavei Lui, a sfințeniei! Fapt pentru care, la Judecata Lui, nimeni nu va putea să spună că e altul decât este, pentru că realitatea persoanei lui îl va vădi.

Căci atunci, pentru toți, vom fi cum suntem acum doar pentru noi înșine. Fiindcă noi știmcum suntem…care e viața noastră. Dar atunci ea va fi evidentă pentru toți, pentru că sfințenia sau păcătoșenia noastră se vor vedea prin noi, datorită pnevmatizării trupurilor, care face transparentă realitatea sufletului.

De aceea, în orice zi, Domnul ne cheamă în Biserica Lui pentru a ne curăți, pentru a ne înfrumuseța, pentru a ne sfinți. Viața eclesială este o continuă înfrumusețare ontologică, dar și o revărsare de har spre toți ceilalți. Pentru că cei care se înduhovnicesc, prin viața și vorbirea lor îi înduhovnicesc și pe cei care îi ascultă și îi urmează. Iar dacă ne gândim profund la cum s-a extins Biserica în întreaga lume, ajungem să înțelegem că așa s-a extins: de la om la om, din gură în gură, văzând și făcând. Pentru că trebuie să fii îmbiat și copleșitde frumusețea duhovnicească a altuia, pentru ca să vrei să fii și tu creștin ortodox cu adevărat.

Domnul ne cheamă la a fi bucurii reale, duhovnicești, oameni noi, sare și lumină a lumii. Domnul ne cheamă la prăznuire și la compătimire în același timp, la bucurie și la plâns, la întrajutorarea altora dar și la bucuria de ei. Căci El dorește să îi tragem după noi, prin exemplul nostru direct, și pe cei care acum se îndoiesc, nu cred, sunt leneși, n-au chef de muncă, de creație, de dăruire. El dorește ca noi, cei vii duhovnicește, să fim inima care pompează sânge și în cei aflați în agonia morții păcatului. Pentru că dorește ca noi să fimmedicii și învățătorii acestei lumi, care să îi ridicăm pe oameni, prin învățătură sfântă, din bolile patimilor de tot felul.

Cine este Domnul? Cel care nu cunoaște moartea, deși a murit, ca om, pentru noi. Căci e veșnic din veci și pentru veci.

El e Cel care nu cunoaște secularismul, fiindcă El a creat lumea și pe om pentru ca să aibărelații cu El și nu pentru ca omul sau îngerul să își trăiască viața la modul indiferent de El. De aceea, Dumnezeu acceptă păcatele oamenilor și ale îngerilor deveniți demoni, pentru că El i-a făcut liberi. Dar păcatele nu îi ajută nicidecum, nici pe oameni și nici pe demoni, pentru ca să se împlinească, ci păcatele le caricaturizează, la nesfârșit, existența.

Oamenii pot păcătui, dar prin asta se urâțesc continuu interior. Ei se strică continuu prin păcat. Păcatul îngustează tot mai mult existența, cât și bucuria. Le îmbolnăvește pe amândouă. Fapt pentru care omul păcătos e o epavă, e o caricatură, o mâzgăleală hidoasă și nu pictura dumnezeiască pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om.

De aceea, Iadul demonilor e plin de oameni care și-au dorit ratarea, și-au dorit nefericirea, și-au dorit moartea, pe când Raiul lui Dumnezeu e plin de oameni care au crescut frumos, care au crescut dumnezeiește, ca niște flori preafrumoase, în relația cu El, împlinindu-se în mod deplin.

Căci ce doresc, de fapt, oamenii? Doresc să trăiască veșnic. Iar Raiul Lui asta este: viață veșnică, plină de frumusețe și de sfințenie, plină de noutate și de bucurie copleșitoare.

Omul dorește să trăiască, să fie sănătos, să fie iubit, să aibă ce mânca, să aibă unde dormi, să aibă ce lucra, să fie apreciat pentru ceea ce face. Însă toate acestea sunt Raiul lui Dumnezeu: omul trăiește acolo veșnic, sănătatea lui e deplină, mâncarea lui e slava lui Dumnezeu, e veșnic activ și bucuros, e împlinit cu totul și e împreună cu toți Sfinții, de care e iubit și apreciat.

Pe când, dacă ai dori Iadul, nu dorești nimic bun. E o alegere falimentară. E cea mai proastă alegere dintre toate alegerile posibile. Pentru că păcatul produce „împliniri” pe termen scurt și nu veșnic. Iar „comuniune” cu demonii nu există, pentru că ei nu îți vor binele niciodată.

Așadar, iubiții mei, singura soluție pentru viața noastră e relația veșnică cu Domnul și cu Tatăl Lui și cu Duhul Sfânt, adică cu Dumnezeul nostru treimic. Singura soluție rentabilă eînduhovnicirea noastră continuă. Pentru că Domnul a înviat a treia zi ca început al tuturor celor care vor să învieze din morți și să se îndumnezeiască continuu.

El a înviat, pentru ca noi toți să ne înduhovnicim. Pentru că înduhovnicirea personală nu e doar pentru monahi sau pentru teologi, ci pentru fiecare creștin, copil sau în vârstă, tânăr sau matur. Pentru că toți putem să avem o relație vie cu Dumnezeu, în care El să ne împodobească ca pe niște mirese ale Lui. Căci podoaba reală a omului e slava Lui, e fapta bună, e adevărata teologie, e adevărata mărturisire a Bisericii.

Hristos a înviat, iubiții mei!

Dumnezeu să binecuvinteze mesele și zilele noastre de praznic, să ne bucure cu bucurie dumnezeiască, adică cu bucuria cea fără de sfârșit! Amin.

---

[1] Scrisă în zilele de 27-28 aprilie 2016, zile călduroase. Miercurea și Joia Mare.

[2] Liturghier, ed. BOR 2012, p. 251.

[3] Idem, p. 280.

[4] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 16.

Sursa: teologiepentruazi.ro