Iubiții mei,

Sfântul Simeon este mare pentru că a avut iubiri de la care nu a abdicat.

Și pentru asta îl iubesc enorm…

Pentru că L-a iubit pe Dumnezeu mai presus de orice și i-a iubit pe Sfinții și pe robii Lui cuo iubire nesmintită…care nu s-a îndoit de cineva.

De aceea e un exemplu uimitor de prietenie…de prietenie care nu uită, care nu pleacă…care nu se îndepărtează de cel pe care îl iubește dar, în primul rând, de ucenicie sfântă față de Părintele lui duhovnicesc…

Însă Sfântul Simeon e și o rană deschisă pentru istoria Bisericii…

Pentru că oamenii Bisericii din vremea lui, de la patriarh în jos…au greșit în ceea ce îl privește.

Nu au știut să îl vadă…

Nu au avut ochi să-l înțeleagă.

Nu au avut timp să-l iubească…

Și când te lupți cu marii Sfinți ai lui Dumnezeu…rămâi o rușine pentru Biserică…mai ales dacă ești teolog, episcop, patriarh…

Greșeli care, în ciuda exemplelor marcante, se repetă…tot se repetă…în istorie…

Pentru că, se pare, demonii ne prostesc mințile foarte mult…și îi încurcăm mereu peoamenii Lui cu contra-exemplele.

Iar Dumnezeiescul Simeon este un monument de sinceritate, de sinceritate frustă, năvalnică, genuină…în teologia și în confesiunile sale…adică lucrul de care are nevoie orice om…când vrea să trăiască și să fie iubit.

Pentru că nu vrem să fim iubiți cu măsură…și nici cenzurați de cineva în năvalnica noastră dorință spre împlinirea duhovnicească.

Ci vrem totul…vrem toată iubirea și tot adevărul…și toată libertatea…și toată mângâierea lui Dumnezeu și a oamenilor în viața noastră.

Iar dacă vrem să ne apropiem de imnele sale, adică de delicata lui bunătate și de brutala lui sinceritate, trebuie să înțelegem că nu vom înțelege nimic…dacă vom merge cu inimă perversă, rea, dușmănoasă…spre ele.

Pentru că acolo e sinceritate totală…e totală recunoaștere de sine…e multă experiență îndumnezeitoare…și nu epatare.

Epatarea e acolo unde frazele nu au în spate nicio iubire, nicio conștiință, nicio curățire.

Pe când, la Simeon al nostru, cuvintele sunt frumusețe…sunt curăție a inimii…pentru că întru el S-a revelat Dumnezeu.

De aceea: Teolog.

Pentru că teologul e un harismat, e un om plin de slava lui Dumnezeu în primul rând…și care păstrează cu fidelitate toate însemnele adevărului dumnezeiesc.

Și teologii sunt ochii Bisericii…sunt cei care văd drumul Bisericii în lume…pentru că prin ei e călăuzită Biserica.

Iar când teologii lipsesc, când lipsesc văzătorii de Dumnezeu, când lipsesc cei care ne luminează întunericul…moartea pare viață, decadența triumf și sfințenia relaxare.

Dar când etalonul, când omul Bisericii e în mijlocul nostru…și vedem diferența dintre el și noi atunci nu mai putem zice amarului dulce și letargiei frumusețe.

Pentru că simpla lui prezență…ne adumbrește micimile de cuget.

Dar dacă vrem să luptăm cu Dumnezeu…și să negăm lucrările Lui în Sfinții Lui…atunci orice nou Simeon al lui Dumnezeu va fi tratat cu același dispreț, ocărât, exilat, ocultat…pentru că nu dorim voia lui Dumnezeu cu noi.

Numai că El…din nou și din nou…va arăta de rușine toate demersurile împotriva Sfinților Lui.

Pentru că El este cu ei…și când nimeni nu mai e cu ei.

El este cu Sfinții Lui…pentru că Se odihnește întru ei.

Și în cei în care Se odihnește Dumnezeu…El lucrează toată curăția și măreția Lui.

De aceea nu trebuie să ne mirăm că nu mulți îi iubesc și îi cinstesc pe Sfinți…și le urmează exemplul.

Pentru că nu îi iubesc pe Sfinți…decât cei care se aseamănă lor.

Care au același dor…aceeași năvalnică iubire…aceeași curăție a împlinirii în Dumnezeu.

Și mă rog Lui pentru noi toți, pentru ca toți să avem iubire înfocată pentru Dumnezeu și pentru Sfinții Lui…pentru că aceasta e frumusețea care împlinește omul.

Dumnezeiescul Simeon a fost simplu și năvalnic în iubirea lui.

Dacă vă rugați lui…nu încercați să fiți altfel. Amin!

Sursa: TPA