PREDICĂ DESPRE SFÂNTA LUMINĂ DE LA SFÂNTUL MORMÂNT
Hristos a înviat!
Iubiți frați și surori în Hristos,
Astăzi e a treia zi de Paști. În cuvântul meu mă voi abate puțin de la obiceiul meu de a vorbi despre pericopa evanghelică, chiar dacă ar fi foarte multe lucruri extrem de interesante de împărtășit despre călătoria celor doi ucenici către Emaus unde au avut bucuria de a-L vedea pe Hristos Cel înviat. În cele ce urmează vă voi vorbi despre miracolul Sfintei Lumini. Această minune are loc în fiecare an în Ierusalim la Sfântul Mormânt, în una din bisericile zidite de Împărăteasa Elena.
Dacă vreunul dintre voi sunteți familiari cu această poveste, vă rog să-mi permiteți s-o împărtășesc celor care n-o cunosc sau care doar au auzit despre ea. Așadar, ceremonia Sfintei Lumini, care este o minune, chiar dacă se poate spune că are caracter repetabil, deși nu identic, are loc în biserica Sfintei Învieri din Ierusalim.
Așa după cum știți, data căderii Paștelui Ortodox, care este Sărbătoarea sărbătorilor, trebuie să fie în prima Duminică de după lună plină după echinocțiul de primăvară și după Paștele iudaic. În cei mai mulți ani, data Paștelui Ortodox e diferită de cea a Paștelui catolic și protestant, care este stabilită după criterii puțin diferite. Permiteți-mi să subliniez că Sfânta Lumină este cel mai renumit miracol în lumea Ortodoxiei. Și, nu are cum să nu fie așa, din moment ce e legat de cel mai important eveniment al Istorie Umane: Învierea Domnului! Acest miracol a avut loc în același timp, în aceeași manieră și în același loc în fiecare an, secole la rând!
Nu se cunoaște o altă minune care să aibă loc atât de regulat și atât de statornic peste timp. Așa cum am spus, acesta are loc în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, cel mai sfânt loc de pe pământ, acolo unde Mântuitorul Hristos a fost răstignit, îngropat și unde a înviat din mormânt. Pentru ca pelerinii să fie cât se poate de aproape de Mormânt, ei își stabilesc corturile pe cât mai aproape posibil. Mormântul este plasat în mica capelă numită Baldachinul Sfânt, în interiorul bisericii Învierii. În mod tipic, ei așteaptă din ziua de Sfânta Vineri după masă în anticiparea minunii din Sfânta Sâmbătă. Începând din jurul orei 11:00 dimineața, Creștinii arabi cântă cu voce puternică imnuri tradiționale.
Aceste cântece datează din timpul ocupației turcești a Ierusalimului de prin secolul XIII, perioadă în care Creștinilor nu le era permis să cânte nicăieri decât în biserică. Ei cântă cu toată forța vocii lor: „Noi suntem Creștini, am fost Creștini pentru secole, și vom fi mereu Creștini. Amin!” Unii toboșari se urcă pe umerii altor Creștini, care dansează viguros în jurul Baldachinului Sfânt. Dar la ora 1:00 p.m., cântecele încetează și se instalează liniștea. O liniște tensionată, încărcată de anticiparea marii demonstrații a puterii lui Dumnezeu pentru toți care participă ca martori la acest eveniment.
La puțin timp după aceea, o delegație din partea autorităților locale își face loc cu greu prin mulțime. Pe timpul ocupației turcești asupra Palestinei, aceștia erau mahomedani turci; astăzi, delegația e compusă din israelieni. Funcția lor este asemănătoare celei a romanilor din timpul Mântuitorului Hristos. Sfintele Evanghelii vorbesc despre romanii care au mers să pecetluiască mormântul lui Iisus, așa ca ucenicii Săi să nu-I fure trupul și să pretindă că El a înviat. În același mod, autoritățile israeliene vin în Sfânta Sâmbătă și pecetluiesc Mormântul cu ceară. Înainte de a pecetlui ușa, ei împlinesc tradiția de a intra în Mormânt, pentru a verifica extrem de atent și de minuțios dacă nu cumva există o sursă de foc ascunsă, care ar dovedi că minunea e o înșelăciune.
Cum are loc minunea? Ascultați cuvintele lui Diodor, fostul Patriarh de Ierusalim: „Intru în Mormânt și îngenunchez cu teamă sfântă în fața locului unde stătea Hristos după moartea Sa și de unde a înviat din morți. Prin întuneric, îmi găsesc drumul către cămăruța interioară în care mă așez în genunchi. Aici spun câteva rugăciuni care ne-au fost transmise prin secole și, după ce le-am spus, aștept. Uneori, pot aștepta câteva minute, dar în mod normal minunea se întâmplă imediat după ce am zis rugăciunile.
„Chiar din miezul pietrei pe care a zăcut Iisus, o Lumină care nu poate fi definită curge înainte. În mod obișnuit are o nuanță albăstruie, dar culoarea se poate schimba și lua multe nuanțe. Lumina se ridică din piatră așa cum ceața se ridică dintr-un lac – aceasta întotdeauna arată de parcă piatra este acoperită de un nor umed, dar acesta e Lumină. În fiecare an, această Lumină se comportă diferit. Uneori, ea acoperă doar piatra, în timp ce alte dăți luminează întregul Mormânt Sfânt, așa că oamenii care se află în afara Mormântului și privesc înlăuntru îl vor vedea scăldat în Lumină.
„Lumina nu arde – n-am avut niciodată barba arsă în toți cei șaisprezece ani cât am fost Patriarh al Ierusalimului și în care am primit Lumina Sfântă. Lumina este de o consistență diferită față de lumina normală care arde în candelele cu ulei… Într-un anumit punct, Lumina se ridică și formează o coloană în care focul este de o natură diferită, așa că eu sunt în măsură să aprind lumânările mele de la ea. Atunci când am primit astfel flacăra lumânărilor mele ies afară și dau întâi Lumină Patriarhului armean, apoi celui coptic. După aceea, dau Lumină tuturor celor prezenți în biserică.”
În timp ce Patriarhul este în interiorul capelei îngenunchind în fața pietrei, este întuneric, dar nici vorbă de liniște afară. Cineva poate auzi mai curând un murmur puternic, iar atmosfera este foarte tensionată. Când Patriarhul vine afară cu cele două lumânări aprinse, luminând strălucitor în întuneric, un strigăt de bucurie răsună în biserică.
Lumina Sfântă nu e distribuită doar de Patriarh, ci se oferă și singură. Este emisă din Sfântul Mormânt cu o nuanță de culoare complet diferită de lumina naturală. Se aprinde, scânteiază ca fulgerul, zboară ca un porumbel în jurul chivotului Sfântului Mormânt, și aprinde candelele cu ulei neaprinse care atârnă în fața Mormântului. Lumina Sfântă se învârtește și se rostogolește dintr-o parte a bisericii spre cealaltă. Ea intră în câteva din capelele din interiorul bisericii și aprinde candelele mici. Adesea, candele neaprinse se aprind singure în fața ochilor pelerinilor.
Flacăra albăstruie e văzută mișcându-se în diferite locuri din biserică. Ea aprinde și lumânările unor anumiți pelerini. Câțiva foarte evlavioși pelerini de fiecare dată când au participat la această ceremonie au observat că lumânările lor se aprind de la sine. De fapt, există un număr de mărturii făcute de pelerini, sub semnătură, ale căror lumânări s-au aprins spontan, mărturii care atestă validitatea acestor aprinderi. Pentru persoana care experiază minunea și pentru oricine a participat la ceremonie există întotdeauna un „înainte și după” minunea Luminii Sfinte din Ierusalim.
Această Lumină prezintă și câteva caracteristici neobișnuite; imediat ce apare, are o nuanță albăstruie și nu arde. Faptul că nu arde mi-a fost confirmat de fostul meu Mitropolit de Pittsburg, pe când slujeam în Arhiepiscopia greacă din America, Înaltpreasfințitul Maximos Aghiorgoussis, care a fost martor ocular la eveniment. În primele momente de după apariție, dacă această Lumină îți atinge fața sau gura sau mâinile, nu te arde. Acest lucru e dovadă a sursei ei divine. Și, ceea ce nu trebuie scăpat din vedere e faptul că Lumina Sfântă apare numai după invocarea unui Ierarh Ortodox, de regulă Patriarhul Ierusalimului.
Voi ați putea întreba: Cât de veche este această minune? Primul reportaj scris despre Sfânta Lumină datează din secolul IV, dar unii scriu despre un astfel de eveniment care s-a întâmplat în primul secol Creștin. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Ioan Damaschinul povestesc cum Sfântul Apostol Petru a văzut Lumina Sfântă în Sfântul Mormânt după Învierea lui Hristos. Cineva poate urmări minunea de-a lungul secolelor prin multele itinerarii în Țara Sfântă. Spre exemplu, abatele rus Daniel, în itinerariul său, scris în anii 1106-1107, descrie „minunea Sfintei Lumini” și ceremonia în care are loc într-o manieră detaliată, destul de similară cu relatarea Patriarhului Diodor, care a adormit în Domnul în urmă cu aproximativ 15 ani.
Iubiți prieteni: Ceremonia care „înconjoară” minunea Sfintei Lumini este cea mai veche ceremonie Creștină care a avut loc neîntrerupt în lume. Din secolul IV al erei Creștine continuu, până în zilele noastre, diverse izvoare ne amintesc despre acest eveniment inspirator de teamă sfântă. Devine clar, din aceste surse, că minunea a fost sărbătorită în același loc, în aceeași zi de sărbătoare, și în timpul aceleiași slujbe liturgice de-a lungul secolelor care au urmat Învierii lui Hristos!
Dar, ceea ce consider a fi cel mai important aspect al acestei minuni e faptul că, de fiecare dată când creștini care nu erau Ortodocși au încercat să obțină această Lumină, ei au eșuat lamentabil! Ne sunt cunoscute trei asemenea încercări. Două din ele au avut loc în secolul XII când unii preoți romano-catolici au încercat să elimine Biserica Ortodoxă din Ierusalim, dar, după propriile lor mărturii, încercarea lor s-a sfârșit prin pedepsirea lor de către Dumnezeu!
Și totuși, cel mai uimitor eveniment a avut loc în anul 1579, atunci când – îndrăznesc să afirm cu fermitate – Dumnezeu a arătat clar prin cine trebuie să fie văzută și mărturisită această minune. Turcii ocupaseră atunci Țara Sfântă. Așa că, armenii i-au mituit pe turci pentru a obține permisiunea ca Patriarhul lor să intre în Mormânt. Patriarhul Ortodox al Ierusalimului din acel timp, Sofronie al IV-lea, stătea foarte dezamăgit și trist, înconjurat de turma sa, la ieșirea din biserică, lângă coloana din stânga când, deodată, Lumina Sfântă a săgetat vertical coloana și a început să ardă lângă el!
Un muezin mahomedan, pe nume Tounom, care a văzut clar momentul miraculos de la moscheea din apropiere unde se afla atunci, a abandonat religia mahomedană și s-a convertit pe loc la Credința Creștin Ortodoxă. Coloana săgetată de Sfânta Lumină există și astăzi și pelerinii Ortodocși o îmbrățișează în „locul săgetării” în timp ce intră în biserică. Un războinic turc stătea cocoțat pe zidul unei clădiri aproape de poarta coloanei care a fost lovită de fulgerul Luminii. Când a văzut această minune izbitoare a strigat din toată puterea lui că Hristos este într-adevăr Dumnezeu și apoi s-a aruncat în jos de la o înălțime de circa 10 metri.
Dar săritura nu l-a ucis! Pietrele pe care a sărit au devenit moi ca ceara și urmele picioarelor au fost imprimate pe ele. Turcii au încercat să zgârie, să șteargă aceste amprente; dar n-au reușit! Așa că ele au rămas ca mărturie până astăzi! Dar războinicul mahomedan a fost ars de turci lângă biserică pentru că a îndrăznit să-L mărturisească pe Hristos ca Fiu al Singurului Dumnezeu adevărat! Rămășițele sale pământești, adunate de grecii Ortodocși, s-au aflat în mănăstirea Panaghiei până în secolul XIX, fiind izvorâtoare de Mir. Acestea pot fi spuse, în câteva cuvinte, despre Sfânta Lumină.
Iubiții mei: În convorbirea cu femeia samarineană, Mântuitorul Iisus Hristos i-a spus acesteia la un moment dat: „Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan, 4:24). Permiteți-mi să subliniez că minunea Luminii Sfinte este o mărturie cerească că Credința noastră Ortodoxă, de două ori milenară, I se închină lui Dumnezeu în duh și în adevăr! Noi suntem Biserica, Biserica cea adevărată instituită de Hristos pe Cruce, desăvârșită prin Înviere și făcută vizibilă în Ziua Pogorârii Duhului Sfânt; Biserică care a fost decretată religio licita, – religie permisă, de Sfântul Împărat Constantin, prin Edictul de la Milan din anul 313, după aproape trei secole de persecuții sângeroase împotriva Creștinilor.
Ceea ce este destul de tragic e faptul că, mulțimile de astăzi nu au ochi de văzut și urechi de auzit! Nici chiar liderii religioși eterodocși, romano-catolici, protestanți și neo-protestanți. Ei sunt descriși perfect de profeția lui Isaia, citată de Însuși Mântuitorul Hristos: „Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea” (Isaia, 6:9; Matei, 13:14).
În timpul mântuitoarelor Patimi de săptămâna trecută, procuratorul roman al Iudeii, Ponțiu Pilat, L-a întrebat pe Mântuitorul: „Ce este adevărul?” (Ioan, 18:38). Întrebarea corectă ar fi fost: ”Cine este adevărul?” pentru că adevărul nu e un lucru sau un sistem filosofic; adevărul e o Persoană. Ei bine, Hristos nu i-a răspuns lui Pilat, tocmai pentru că El era Adevărul! Marele scriitor rus, Feodor Dostoevsky, pe care eu îndrăznesc să-l consider cel mai mare prozator universal, (chiar dac-ar fi scris doar Crimă și pedeapsă și Frații Karamazov), a scris: „Dacă cineva îmi poate dovedi că Hristos este în afara adevărului, și dacă adevărul L-a exclus într-adevăr pe Hristos, eu prefer să rămân cu Hristos și nu cu adevărul!”
Dar Biserica lui Hristos, cea „una, sfântă, sobornicească și apostolică” ne învață că Hristos e Adevărul răscumpărător al lui Dumnezeu, Cel Care ne-a revelat pe Singurul Dumnezeu adevărat (Ioan, 1:17; Ioan, 14:6)! Iată, acum, întrebarea mea de încheiere: Aveți voi urechi de auzit și ochi de văzut? Vă închinați voi lui Dumnezeu, așa cum învață Biserica noastră, în duh și în adevăr, știind că Hristos e Adevărul? Vă închinați? Amin. Hristos a înviat!
Pr. Dr. Dumitru Măcăilă, Biserica Buna Vestire – Constanța, 14 aprilie, 2015