PREDICĂ LA DUMINICA A DOUĂZECI ȘI CINCEA DUPĂ CINCIZECIME:

„MERGI ȘI FĂ ȘI TU ASEMENEA!”

Iubiți frați și surori în Hristos,

Pilda Samarineanului Milostiv, pe care ați ascultat-o în pericopa evanghelică de astăzi, a ridicat o întrebare teologică profundă pusă Mântuitorului Hristos de către un învățător de lege: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca, 10:25). Apropos, am fost noi vreodată preocupați destul de sufletul nostru nemuritor, de destinul nostru veșnic pentru a ne pune această întrebare? Să privim mai îndeaproape pilda de astăzi.

În primul rând, prin această pildă Mântuitorul nostru Iisus Hristos le spunea iudeilor contemporani: Dacă un samarinean disprețuit, care are o credință inferioară în comparație cu credința voastră, nu ezită să meargă și să-l salveze pe un iudeu aflat în necaz, cu cât mai mult trebuie ca voi să faceți asta – voi care sunteți poporul ales al lui Dumnezeu; voi, care ați experimentat iubirea lui Dumnezeu; cu cât mai mult trebuie ca voi să traduceți religia voastră în fapte de iubire? Mai mult decât atât, prin această parabolă, Mântuitorul Hristos a vorbit nu numai evreilor din antichitate, El ne vorbește și nouă astăzi! Să încercăm să auzim ce spune El!

Primul lucru pe care Mântuitorul vrea ca noi să-l înțelegem este că unii dintre noi nu sunt ca Samarineanul Milostiv. Noi ne asemănăm mai degrabă preotului și levitului, care au acționat ca niște călăuze oarbe și care n-au putut să se apropie și să salveze oamenii din necazurile pe care le sufereau. Foarte ocupați cu noi înșine, noi nu răspundem nevoilor altora. Noi trecem de cealaltă parte! Preotul și levitul n-au făcut nimic și l-au lăsat pe omul rănit să moară. Cineva a spus că acesta este cel mai subtil fel de omucidere. N-a spus Mântuitorul: „Bolnav [am fost] și în temniță și nu m-ați cercetat” (Matei, 25:43)?

Al doilea lucru pe care Iisus îl subliniază prin această pildă e acela că credința noastră  trebuie să fie practicată nu numai în biserică, ci și pe „marginea drumului”. Atât preotul cât și levitul au limitat religia lor la datoriile pe care le îndeplineau în templu. Mântuitorul Iisus Hristos ne reamintește că testul suprem al religiei se dă pe marginea drumului, chiar în piața publică! Atât preotul cât și levitul au eșuat, n-au luat testul!

Înainte de a merge mai departe, aș vrea să vă împărtășesc o mică întâmplare. Un ateu l-a întrebat odată pe un adolescent care era îmbrăcat foarte sărăcăcios: „Dacă Dumnezeu este iubire, cum se face că El nu i-a spus cuiva să-ți dea ceva îmbrăcăminte și încălțări?” Adolescentul a răspuns: „Cred că Dumnezeu i-a spus cuiva, dar acela a uitat!”

Mai învățăm din această parabolă că cei răniți sunt încă cu noi; și nu numai cei răniți fizic, ci și cei care sunt răniți de mizerie, de corupție, de injustiție, de sărăcie, de un secol de comunism, de foamete, de exploatare; și, nu în ultimul rând, da fanatismul unor religii opresive care n-au nimic în comun cu Dumnezeul Cel adevărat, iubitor al bimilenarei noastre Credințe Ortodoxe! Asemenea oameni răniți sunt printre semenii noștri. Este adevărat: e posibil ca aceștia să nu zacă totdeauna pe marginea drumurilor; și totuși ei sunt răniți! Ei au nevoie disperată ca cineva să fie semenul lor!

Totuși, în pofida acestei realități, cineva poate încă să adreseze partea a doua a întrebării judecătorului de lege din pericopa evanghelică de astăzi: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca, 10:29). Acest lucru e posibil pentru că uneori ne place să ne spunem: „Acesta este aproapele meu, dar acesta nu este aproapele meu!”. Ei, bine, răspunsul dat de Divinul Învățător trebuie să ne determine să nu mai punem această întrebare; pentru că El subliniază că fiecare ființă umană este semenul nostru!

Oricine aflat în nevoie, indiferent de culoare sau crez! Pentru Iisus, Hristosul – Unsul lui Dumnezeu – fiecare ființă umană, străin sau nu, prieten sau dușman era un frate sau o soră! Așadar, întrebarea corectă pe care trebuie să ne-o punem este: „Cui trebuie să-i fiu semen?”. Dacă cineva are nevoie de un semen, noi suntem delegați de Hristos să fim acela! Nu avem de ales în această problemă – nu, dacă vrem să rămânem ceea ce suntem ca Creștini – noul popor ales al lui Dumnezeu!

    Iubiți credincioși,

Așa precum învață Biserica Ortodoxă, Dumnezeu n-a creat o lume rea. El a creat o lume care a fost bună la început. Ființa umană a fost cea care – prin păcat – prin folosirea greșită a voinței libere, a murdărit cosmos-ul lui Dumnezeu (kosmoV – armonie), adică sistemul plin de armonie al lui Dumnezeu. Omul este cel care creează războaie. Omul este cel care a creat ideologia lui Antihrist – comunismul – pentru a nega însăși existența lui Dumnezeu și pentru a încerca ca în mod forțat să distrugă însăși chipul lui Dumnezeu în ființele umane!

Omul este cel care creează înfometarea a milioane – chiar miliarde de ființe umane – prin distribuire inegală a bunurilor lumii! Niște ființe umane s-au năpustit asupra unui semen pe drumul Ierihonului, care după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l abia viu! Așa trist precum poate părea, este ca și cum Iisus a arătat către cel rănit zăcând pe marginea drumului și a spus: „Acesta este drumul vieții. Aceste întâmplări le veți întâlni constant pe el. Acolo aveți semenul vostru. Pe el vă poruncește Dumnezeu să-l iubiți!”

Noi întâlnim în lume suferința, durerea, răul! Acestea n-au fost create de Dumnezeu. El vrea ca noi să scăpăm de ele așa cum și noi vrem. De fapt, Samarineanul Milostiv este Dumnezeu Însuși, „omul rănit este umanitatea însăși asaltată de demoni, iar casa de oaspeți este Biserica”. În Persoana Fiului Său, Dumnezeu a venit în lume pentru a distruge diavolul, pentru a șterge păcatul pentru că acesta este cea mai mare sursă a suferinței noastre. Domnul nostru Iisus Hristos n-a trecut niciodată de cealaltă parte a drumului!

Răspunsul la întrebarea, „De ce Dumnezeu S-a făcut Om?” este dat de pilda de astăzi: El a văzut, a avut compasiune și a venit. Trupul neajutorat, mutilat de pe marginea drumului nu era nimic altceva decât „însăși omenirea, pierdută în păcat și condamnată la moarte”. Acțiunea Samarineanului Milostiv este acțiunea lui Dumnezeu aplecându-Se în Hristos pentru a ne ridica încă odată la sănătate și libertate!

   Prietenii mei,

Vestea cea bună este aceea că Mântuitorul Iisus Hristos este încă Samarineanul nostru Milostiv; nu numai asta, dar El va fi singurul adevărat Samarinean Milostiv până la sfârșitul lumii. Când suntem răniți, El ne vindecă; când suntem căzuți, El ne ridică din movila de gunoi a disperării; când suntem rătăciți în țara străină a păcatului, El ne aduce din nou la casa Tatălui nostru. Ca Samarineanul Cel milostiv, El vine la noi când toți ceilalți trec pe alături! El are compasiune cerească pentru noi, ne pansează rănile şi-Şi revarsă iubirea Divină peste noi!

El i-a spus învățătorului de lege: „Mergi și fă și tu asemenea!”. Aceeași poruncă ne-o adresează și nouă astăzi. De fapt, El ne spune: Prin această pildă am vrut ca voi să înțelegeți că este de neconceput pentru unul din cei care-Mi urmează să treacă pe alături, retrăgându-se astfel în singurătate departe de cei răniți, de cei flămânzi, de la nevoile oamenilor jefuiți de tâlharii acestei lumi nedrepte! Vorbind ca oameni, pare extrem de greu să ne comportăm așa cum ne poruncește Mântuitorul Hristos; totuși, niciodată nu trebuie să uităm că El ne-a învățat, de asemenea, că, „La oameni aceasta este cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință” (Matei, 19:26).

Noi ne putem comporta așa cum ne poruncește Hristos dacă credem că sursa acestui fel de comportament nu suntem noi ci Dumnezeu! Când oferim inimile noastre lui Iisus și-L chemăm să locuiască în noi, doar atunci putem avea acest fel de dragoste pentru semenul nostru. Pentru că aceasta nu e nimic altceva decât dragostea lui Dumnezeu care lucrează în noi! Şi trebuie să înțelegem că Samarineanul Milostiv este încă singura soluţie validă la rezolvarea multor probleme ale lumii contemporane. Nu umanismul fără Dumnezeu, promovat de oligarhii, de mai marii acestei lumi, umanism golit până și de cea mai palidă urmă de viață sacră, ci viața noastră în Hristos – ca Centru al existenței noastre pe cele două laturi ale veșniciei!

   Iubiții mei în Hristos,

Există o foarte importantă “liturghie” pe care noi toţi suntem chemați să o celebrăm pe autostrăzile și pe drumurile vieții; aceasta este liturghia iubirii jertfitoare de sine față de cel căzut, față de cel în suferință, slab, molestat, mutilat, rănit, față de cel aflat în agonie! Aceasta este liturghia pentru care ne pregătește și ne echipează Dumnezeiasca Liturghie. Aceasta este chiar Liturghia pe care Samarineanul Milostiv a „celebrat-o” pe drumul ce cobora de la Ierusalim spre Ierihon.

Voi încheia împărtășindu-vă o întâmplare adevărată. Un preot romano-catolic (St. Maximilian Maria Kolbe), întemnițat într-un lagăr de concentrare nazist, s-a oferit să moară în locul altui prizonier, care fusese ales să moară prin înfometare împreună cu alți nouă prizonieri, ca pedeapsă pentru un alt prizonier care scăpase din lagăr. El i-a spus comandantului lagărului că nu are familie și vrea să-i ia locul unui om care avea. Ceilalți prizonieri au spus despre el: „Într-un loc ca Auschwitz, unde câteva sute de oameni mor în fiecare zi, este încă de neînțeles că cineva își va da viața pentru altul. Acţiunea preotului a restaurat credinţa noastră în rasa umană!”. Această ultimă frază mă determină să subliniez că, fără Hristos rasa umană nu este ceea ce trebuie să fie; ea este încă prizonieră infernalei prăbușiri către veșnica Gomoră!

„Care dintre acești trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: „Mergi și fă și tu asemenea!” (Luca, 10:36-37). Amin.

11 noiembrie 2012