PREDICĂ LA DUMINICA A DOUĂZECI ŞI CINCEA DUPĂ CINCIZECIME: SAMARINEANUL MILOSTIV
Moto: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca, 10:25).
Iubiți frați și surori în Hristos,
V-ați gândit vreodată care a fost cea mai importantă întrebare care I-a fost adresată Mântuitorului Hristos în decursul activității Sale pământești? A fost cumva întrebarea pusă de Petru: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții celei veșnice!” (Ioan, 6:68). Ori cea adresată de Pilat: „Ce este adevărul?” (Ioan, 18:38). În pofida faptului că acestea două sunt mari întrebări, eu cred că cea mai importantă întrebare care i-a fost adresată vreodată lui Hristos este cea conținută de pericopa evanghelică de astăzi: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?”
Fiindcă veni vorba, când tu ai îngenuncheat la picioarele lui Iisus rugându-te și I-ai vorbit ca Prietenului tău atoateștiutor, I-ai pus vreodată această întrebare? E cea mai importantă întrebare pe care I-o poți adresa! Aceasta este așa pentru că, n-are importanță cât de plini de succes am putea fi noi în această viață, dacă nu reușim să dobândim viața veșnică cu Dumnezeu, ratăm mizerabil cel mai sublim scop al vieții noastre, sau, așa cum spune sfântul Pavel, „suntem mai de plâns decât toți oamenii” (I Cor., 15:19). În același fel, n-are importanță cât de mizerabil poate să fi eșuat o ființă umană în această lume fără Dumnezeu, dacă ea este cu Dumnezeu în viața viitoare, acea ființă este un succes!
Așadar, ce trebuie să facem noi ca să moștenim viața de veci? Permiteți-mi să subliniez că lumea cu fundul în sus și desacralizată de astăzi ți-ar râde batjocoritor dacă i-ai adresa o asemenea întrebare; dar creștinii adevărați o vor adresa cu toată sinceritatea. Răspunsul la această cea mai importantă întrebare este: nimic! Nimic nu trebuie făcut, pentru că totul a fost făcut de Mântuitorul Hristos prin Cruce și prin Înviere pentru orice ființă umană! Ceea ce trebuie ca noi să facem este să acceptăm darul pe care El L-a câștigat pentru noi și pe care ni-l oferă. Noi trebuie să ne schimbăm mintea, să renunțăm la căile păcătoase ale lumii și la ispitele ei, și să-I permitem lui Hristos să locuiască în inimile noastre și să ne dea nouă cea mai mare moștenire pe care cineva o poate primi vreodată: viața veșnică cu Dumnezeu!
Voi puteți întreba: Ce înseamnă să acceptăm darul pe care Hristos ni-l oferă? Tocmai această întrebare a primit răspuns de la Însuși Hristos, printr-o altă întrebare, în chiar Evanghelia de astăzi: „Ce este scris în lege? Cum citești?” (Luca, 10:26). Mântuitorul Hristos îi spune celui care Îl întreabă că acela știe răspunsul la propria lui întrebare. Cât de adevărat este că adeseori noi știm cum trebuie să acționăm, dar cu toate acestea întrebăm ca să vedem dacă putem găsi un fel de ”deschizătură” pentru un curs diferit de acțiune! Învățătorul de lege știe răspunsul, și Hristos chiar îi spune: „Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu!” (Luca, 10:28).
Și totuși, nu acesta era răspunsul pe care îl aștepta învățătorul de lege, așa că el a pus o altă întrebare: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca, 10:29). Observați că el nu întreabă despre Dumnezeul pe care trebuie să-L iubească; el întreabă despre semenul său. El a gândit, așa cum unii dintre noi pot gândi, că este ușor să-L iubești pe Dumnezeu Care este atât de departe de noi, atât de distant și ireal! Noi simțim că tot ceea ce trebuie să facem este să spunem câteva rugăciuni, poate să aprindem o lumânare, și în acest mod putem spune că Îl iubim pe Dumnezeu. Dar cu aproapele nostru – asta e o altă chestiune! El este aici acum, bolnav sau flămând, sau trist, sau bogat, sau josnic, sau rău. Este o chestiune mai dificilă să-l iubim pe aproapele nostru! Învățătorul de lege nu este așa de dornic să-și iubească aproapele; el caută o cale în afara acestei legi! De aceea, întreabă: „Şi cine este aproapele meu?”
Iisus continuă să-i răspundă la această întrebare spunându-i învățătorului de lege frumoasa parabolă a Samarineanului Milostiv. Voi știți parabola. Ați auzit-o astăzi din nou, așa cum ați auzit-o în fiecare an în această duminică, sau când Taina Sfântului Maslu este săvârșită. Iată de ce, în loc să vă redau, fie și pe scut, parabola, acum aș vrea să vă împărtășesc o mică glumă. Un învățător a întrebat copiii unei clase de la o școală duminicală: „De ce au trecut preotul și levitul pe alături?”. Unul dintre copii, după ce s-a gândit serios, a răspuns: ”Pentru că bietul om fusese deja jefuit!”
Adevărul este că preotul și levitul erau grăbiți. Ceea ce este destul de ironic e faptul că ei erau în drumul lor spre templu și nu-și puteau permite să întârzie. Nu aveau timp de pierdut. Erau prea ocupați! În ceea ce privește răspunsul la întrebarea, ”Cine era aproapele celui care a căzut între tâlhari?”, judecătorul de lege n-avea nici un dubiu asupra răspunsului: „Cel care a făcut milă cu el!” Și Iisus i-a răspuns sfătuindu-l: „Mergi și fă și tu asemenea!”
Așa că, cine este aproapele nostru? Parabola de astăzi ne ajută să înțelegem, fără vreo umbră de îndoială, că aproapele nostru este orice persoană aflată în nevoie; orice persoană în lipsă trupească – flămând, însetat, bolnav, obosit; orice persoană în nevoi spirituale – păcătos, ignorant, care se îndoiește, sinucigaș, tulburat. N-are importanță cine este acea persoană; n-are importanță ce îi lipsește, ceva material sau spiritual, noi trebuie s-o iubim și s-o ajutăm!
Încercați să gândiți puțin mai mult despre Samarineanul milostiv; el era un om fără nici o poziție socială, fără studii înalte, nu era un lider religios, nici măcar nu era evreu, ci un Samarinean urât de evrei și disprețuit! În timp ce a uitat complet de tâlharii care ar fi putut încă să se ascundă prin apropiere pentru a ataca din nou, Samarineanul s-a așezat imediat în genunchi, în praful drumului, lângă omul rănit. El i-a bandajat rănile aceluia, a mers pe jos în timp ce pe rănit l-a așezat pe animalul său, și l-a dus la o casă de oaspeți, unde s-a îngrijit de el.
Dragi prieteni: Să încercăm pentru câteva momente să ne gândim la noi înșine. De câte ori, în timp ce stăteam la picioarele lui Iisus, am eșuat să ne rugăm pentru „aproapele nostru rănit” doar pentru că l-am considerat dușmanul nostru? De câte ori, întocmai ca preotul și levitul din pericopa evanghelică de astăzi, noi n-am avut timp pentru aproapele nostru aflat în nevoi?
Mă întreb, de ce este așa de ușor să uităm că Mântuitorul Iisus Hristos n-a fost niciodată grăbit, El a avut timp pentru noi toți, păcătoșii, care trăim cea mai mare parte a vieților noastre ca dușmanii lui Dumnezeu? Ascultați-l pe Sfântul Apostol Pavel: „Dar Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși.” (Rom., 5:8). El a vindecat umanitatea noastră rănită, pe care nimeni altul n-ar fi putut s-o vindece, și a ales să stea cu noi în Casa de Oaspeți, care este Biserica Lui, să poarte grijă de rănile noastre „până la sfârșitul veacului” (Matei, 28:20).
Fericitul Augustin teologhisește că mila lui Dumnezeu se găsește în Tainele Bisericii. „Tâlharii te-au lăsat pe jumătate mort pe drum”, scrie el, „dar tu ai fost găsit zăcând acolo de către Bunul Samarinean care trecea. Vin și untdelemn a turnat peste tine. Tu ai primit sacramentul Fiului Cel Unul-născut. Tu ai fost ridicat pe dobitocul Lui. Tu ai crezut că Hristos S-a întrupat. Tu ai fost adus la Casa de Oaspeți, și tu ești îngrijit în Biserică.
„Acesta este locul unde vorbesc eu și de ce vorbesc. Aceasta este ceea ce și eu, noi toți facem. Noi îndeplinim datoriile proprietarului casei de oaspeți. Lui i s-a spus: „Ai grijă de el și ce vei mai cheltui eu, când mă voi întoarce, îți voi da”. Dacă noi am fi cheltuit la fel de mult cât am primit! Totuși, cât de mult cheltuim, frați și surori, sunt banii Domnului!” (subliniere adăugată).
Desigur, nu este ușor să iubim pe aproapele nostru precum ne iubim pe noi înșine. Nu e simplu să iubiți pe Dumnezeu cu toată inima voastră, cu tot sufletul vostru, cu toată puterea voastră, și cu tot cugetul vostru. Dar aceasta este exact sarcina pe care Hristos o trasează celor ce-L urmează! Sfântul Pavel îi imploră pe discipolii săi din Efes să înțeleagă ceea ce li s-a dat, și să fie în practică ceea ce ei sunt în Hristos: „Vă îndemn eu, cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați” (Efeseni, 4:1). Credința unuia trebuie să-i afecteze viața lui; crezul trebuie să-i influențeze conduita. Noi toți avem o vocație, o chemare de la Hristos, de a trăi într-o cale specială, calea Lui, care este calea creștină autentică!
Aceasta este exact ceea ce credința noastră este: o cale de a trăi, singura cale fără defecte care trebuie să fie urmată de o ființă umană! Această cale trebuie să fie diferită de calea pe care alții, ne-creștini, trăiesc. Totuși, una din cele mai mari tragedii ale timpului nostru este aceea că creștinii – mulți dintre ei creștini ortodocși – trăiesc destul de mult în același fel în care trăiesc mulți alți oameni care n-au auzit sau nu vor să audă de Hristos!
Tu poți spune despre cineva că e creștin astăzi nu după modul în care trăiește, lucrurile pe care le spune sau le face ori le simte, ci după crucea pe care-o poartă în jurul gâtului. Și totuși, Iisus a spus: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan, 13:35). Și dragostea lui Hristos față de noi este măsura adevărată pentru cât de mult trebuie să-l iubim pe aproapele nostru.
Iubiții mei, dragostea față de Dumnezeu și dragostea față de om este marca credinței creștine. Aceasta este calea vieții – viața deplină, plină de sens, fericită, radiantă, plină de bucurie pe pământ; precum și viața glorioasă, fără sfârșit, veșnică cu Dumnezeu după trecerea pragului acestei vieți. Așa că, de ce să nu puneți cea mai importantă întrebare, precum învățătorul de lege din Evanghelia de astăzi, și să căutați răspunsurile pe care ni le-a oferit Dumnezeu în Cartea Sa, care este extrem de prețuită de către Biserica noastră Ortodoxă, de două ori milenară? Să facem astfel, și apoi să cerem har și putere să facem ceea ce ne-a poruncit Hristos să facem „pentru a moșteni viața de veci!”. Amin.
13 noiembrie, 2011.