PREDICĂ LA DUMINICA A DOUĂZECI ȘI DOUA DUPĂ CINCIZECIME:
STANDARDELE LUI DUMNEZEU SAU STANDARDELE OAMENILOR?
Iubiți frați și surori în Hristos,
În cartea sa intitulată De ce nu sunt Creștin? filosoful ateu Bertrand Russell a scris: ”Eu nu simt că vreo persoană care este într-adevăr profund umană poate crede în pedeapsa veșnică… Trebuie să spun că eu cred că toată această doctrină – că focul iadului este pedeapsa păcatului – este o doctrină a cruzimii.”
Ei bine, permiteți-mi să subliniez că acest gânditor fără Dumnezeu respinge în mod izbitor Cuvântul lui Dumnezeu revelat. În orbirea lui, el pierde din vedere faptul că nu Dumnezeu este Cel care pedepsește oamenii, ci ei sunt cei care aleg veșnicia fără Dumnezeu. Dumnezeu nu forțează pe nimeni niciodată să intre în Împărăția Sa împotriva voinței lui!
O întrebare cere imperios să fie pusă: Este Bertrand Russell singurul suflet pierdut, singurul care și-a aruncat cuvântul lui împotriva Cuvântului Divin? Nicidecum! Dar dacă acest filosof era un ateu, un necredincios, ceea ce este extrem de tragic e faptul că există milioane de creștini care nu cred în pedeapsa veșnică.
Pentru a vă da doar un exemplu din mii de exemple posibile – un prospect de cercetare în rândul studenților unui seminar evanghelic a revelat faptul că 46% dintre ei consideră predicile despre iad adresat necredincioșilor ca un lucru de ”prost gust;” și, ceea ce este cel mai rău, trei din zece creștini, care pretind a fi ”născuți din nou,” fiind interogați au răspuns că oamenii ”buni” vor merge la ceruri când vor muri – chiar dacă L-au respins pe Hristos; tot așa, unul din zece credincioși evanghelici spun că ei consideră conceptul de ”păcat” ca fiind demodat! Incredibil!
Acest prospect de investigare mă determină să pun aceste întrebări: Ce fel de creștini sunt aceia? Ce evanghelie citesc ei? Mi se pare că ei au aruncat la gunoi însăși Evanghelia pe care pretind că o urmează; altfel, n-ar fi fost capabili să facă asemenea apostate afirmații! Da, ei au aruncat la coșul cu gunoi și pericopa evanghelică de astăzi, care este limpede ca și cristalul împotriva ”credințelor” lor. Învățătura lor izvorăște din standardele umane, nu din standardele lui Dumnezeu!
Iubiți credincioși: În contextul pericopei evanghelice de astăzi Iisus a adus două acuzații împotriva fariseilor care luau în derâdere cuvintele Lui. Prima acuzație este aceea că ei căutau aprobarea oamenilor, nu a lui Dumnezeu! A doua acuzație este că ei au desconsiderat revelația divină, care arată cele mai ascunse ale inimii. Mi se pare că aceste două acuzații se potrivesc perfect societății contemporane. Ei bine, parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr ilustrează magistral aceste două acuzații.
Omul cel bogat nu era numai bogat – era îmbrăcat măreț; el mânca bine și trăia fericit. După toate aparențele și după o lecturare superficială a capitolului 28 din cartea Deuteronom, acest om – așa după cum considerau fariseii – era un om drept; cu certitudine, el va merge la ceruri când va muri. Lazăr era exact opusul lui. El era un om sărac, un cerșetor virtual. El a fost plasat lângă casa omului bogat. Mâncarea lui erau orice reziduuri putea să găsească în gunoiul omului bogat – evitând câinii, luptându-se să-i bată până la ”alimente.” El avea bube pe care le lingeau câinii. El era exact acel fel de individ pe care fariseii l-ar eticheta ca ”păcătos,” un om care – în mintea lor – era demn de iad.
Acești doi oameni trăiau la o maximă apropiere unul față de celălalt. Dacă Lazăr era dureros de conștient de bunătățile omului bogat, tot așa și omul bogat trebuie să fi fost conștient de sărăcia lucie a lui Lazăr! Omul bogat își folosea bogăția pentru a se răsfăța, nu pentru a sluji pe cei în nevoi! Aceasta era o clară violare a standardelor de dreptate ale Vechiului Testament; cu toate acestea fariseii nu ezitau să-l numească pe omul bogat un om drept, în timp ce pe Lazăr îl considerau un păcătos!
Dar soarta acestor doi oameni după moartea lor a dovedit că judecata omului este greșită! De fapt, destinul lor după moarte va ilustra acuzația Domnului nostru împotriva fariseilor. Ei căutau să fie justificați mai curând înaintea oamenilor decât înaintea lui Dumnezeu. Numai după ce cei doi oameni au murit, judecata justă și infailibilă a lui Dumnezeu a fost evidentă. Aici, rolurile celor doi oameni sunt inversate exact: acum, omul bogat este în chinurile iadului, iar Lazăr este binecuvântat!
Pe pământ, cineva poate să-și imagineze că omul bogat a avut un serviciu funerar provocator de grandios; în timp ce serviciul funerar al lui Lazăr a fost cel mai simplu. E chiar posibil ca trupul său să fi fost aruncat într-o movilă de bălegar sau de gunoi. Dintr-un punct de vedere ceresc a fost în mod decisiv diferit! Ni se spune că sufletul lui Lazăr a fost escortat de îngeri ”în sânul lui Avraam” (v. 22). Despre omul bogat ni se spune în mod extrem de succint că a murit și a fost îngropat.
Din locul lui de chinuire, omul bogat i se adresează lui Avraam ca ”Părinte Avraam.” Încercați să vă imaginați cum se strâmbau fețele fariseilor când Iisus a pronunțat cuvintele ”Părinte Avraam” ca fiind exprimate de omul bogat din iad. Fariseii predicau că tot ceea ce îi trebuia cuiva ca să intre în Împărăția lui Dumnezeu era un certificat de naștere care dovedea că ei erau descendenții fizici ai lui Avraam.
Și totuși, aici este un om bogat, un urmaș al lui Avraam, în iad! Ce mod izbitor a folosit Iisus pentru a le aminti iudeilor că a fi un urmaș fizic al lui Avraam nu era o garanție pentru mântuirea cuiva! În același fel, nu este acesta un mod izbitor de a le reaminti creștinilor care dormitează că un simplu certificat de Botez nu este o garanție pentru mântuirea cuiva?
Iubiți credincioși: circumstanțele omului bogat și ale săracului Lazăr sunt complet inversate după moarte. Omul bogat, care a trăit în lux, acum trăiește în chinuri. Lazăr, care a suferit extrem de mult în viața lui, acum era în fericire. S-ar părea că ”iadul” omului bogat este închidere solitară într-o închisoare. Acolo pot fi alții cu tine, dar tu abia ești conștient de ei, și nu este nici un fel de slujire reciprocă.
După moartea celor doi indivizi, cea mai mare parte a parabolei tratează despre cererile celor doi oameni. Ambele cereri sunt respinse. Prima are de-a face cu confortul personal al omului bogat; cea de-a doua a fost făcută pentru bunăstarea eternă a celor cinci frați ai săi. Omul bogat se afla în chinuri; el a pledat pentru milă, cerând ca Lazăr să fie trimis la el cu cea mai mică cantitate de apă, pentru a-i răcori limba. Cererea sa a fost negată, întâi pentru că omul bogat a primit ceea ce merita. Dreptatea nu i-ar permite lui Avraam să diminueze suferința lui. În al doilea rând, iadul și raiul sunt separate, cu nici un fel de acces între ele. Avraam a spus că există o prăpastie imensă între cele două, așa că cei răi nu puteau să treacă spre locul de fericire eternă.
Aceasta mă determină pe mine să subliniez că iadul este destinul ireversibil al unora ca alegerea de a intra în el să fie făcută în timpul vieții cuiva! Omul bogat înțelege acum că alegerile oamenilor trebuie să fie făcute înainte de moarte și că deciziile lor rămân cu ei pentru totdeauna. Avraam a zis: ”Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți” (Luca, 16:31). El i-a refuzat omului bogat și a doua cerere. Nu era nevoie ca cineva să fie trimis din mormânt pentru a-i avertiza pe cei pierduți. Revelația divină a servit deplin acest scop. Cei pierduți trebuie să asculte de cuvântul lui Dumnezeu. Acesta, a subliniat Avraam, trebuie să servească ca un avertisment suficient. Totuși, omul bogat a protestat, ca și Bertrand Russell, crezând că aceasta este o ”doctrină a cruzimii!”
Răspunsul lui Avraam a fost scurt și la obiect. Dacă frații omului refuzau să asculte de Moise și de Prooroci, ei n-ar fi convinși nici de o spectaculoasă apariție din morți. Este un principiu foarte semnificativ care subliniază acest răspuns: Eșecul omului de a crede nu se datorează vreunei lipse de evidență, ci unei inimi închise, hotărâtă să nu creadă nici o sumă de evidențe!
Aceasta este o rebeliune voită împotriva lui Dumnezeu! Inimile omului bogat și ale fraților săi – precum inimile tuturor celor ca Bertrand Russell din această lume – respingeau revelația divină! O asemenea necredință nu putea să fie eliminată printr-o preponderență de evidențe, ci doar printr-o schimbarea a inimii. De fapt, în curând Iisus va fi înălțat pe Cruce, și la scurt timp după aceea va învia din morți. Dar mormântul gol din Ierusalim n-a rezultat într-o mulțime de convertiri, pentru că problema nu erau aparițiile lui Iisus, ci învârtoșarea inimilor oamenilor!
Dar ce se poate spune despre tine? Ești unul din cei care, iarăși, ca Bertrand Russell, resping standardul divin de justiție pentru un standard uman? Dorești tu, precum fariseii, să schimbi standardele de justiție, neschimbătoare, ale lui Dumnezeu, pentru mereu schimbătoarele standarde ale justiției ”umane” dintr-o societate fără Dumnezeu? Crezi tu că anumite căi care par drepte unui om au ca finalitate calea morții? Te-a convins parabola de astăzi că există iad, sau și tu crezi, întocmai ca studenții de la seminarul teologic evanghelic, că este de ”prost gust” să vorbești despre iad astăzi?
Nu, nu vreau să-mi răspunzi la aceste întrebări acum. Încearcă să răspunzi la ele onest după ce vei asculta această poveste adevărată cu care voi încheia predica de astăzi. Într-una din predicile sale, pastorul protestant E. V. Hill vorbește despre timpul când predica în statul Michigan din America cu Dr. Jack Hyles, fostul pastor al primei case baptiste din Hammond, statul Indiana.
Hill l-a întrebat pe colegul său: ”Jack, permite-mi să înțeleg de ce ești tu așa de captivat în câștigarea sufletelor. Tu ești pe punctul de a deveni fanatic. Ce se ascunde în spatele acestei atitudini?” Iată răspunsul pe care l-a primit: ”Într-o noapte am fost trezit de țipătul pătrunzător al surorii mele. Am urcat repede la etaj în dormitorul ei, și ea era încă isterică, plină de transpirație. Am zguduit-o, dar pentru că nu am reușit să-i captez atenția, a trebuit să-i dau palme. Am întrebat-o ”Ce se întâmplă? Ai avut un vis?” Ea mi-a răspuns: ”Nu, nu un vis.” Am întrebat-o iarăși: ”Ai avut un coșmar?” Ea mi-a răspuns: ”Nu, a fost real!” Am întrebat-o din nou: ”Ce s-a întâmplat?” Atunci, ea mi-a răspuns: ”Jack, tocmai m-am întors din iad. După câteva mile de strălucire și lumini și tot ceea ce înșeală omenirea, nu mai era nimic decât dezolare. Era o situație de inerție și inactivitate totală. Nu era nimic decât dezolare și deznădejde. Tu mergi spre porțile iadului, știind că niciodată nu vei mai fi liber. Am ajuns la porțile iadului și deținătorul iadului a spus: Stai aici!”
”Am stat în afara iadului și am văzut oameni ale căror fețe erau sfâșiate de durere, limbile le erau îngroșate, ochii, umflați de durere, le ieșeau din orbite, mâinile le erau tăiate, și din ele se scurgea sânge. Am spus: Domnule, lasă să intre puțin aer la ei. Și cel mai mare din iad mi-a răspuns: Nu există aer în iad! Apoi i-am zis: Domnule bun, lasă-i să aibă puțină apă. Și el mi-a răspuns: Nu există apă în iad! Apoi i-am spus: Dacă asta este adevărat, lasă-i să moară. Și el mi-a răspuns: Nu există moarte în iad! Apoi am zis: Dumnezeule, cât de mult vor suferi ei? Și el mi-a zis: Pentru totdeauna și totdeauna! Iadul nu are ieșire și nu există moarte în iad!” (subliniere adăugată).
Apoi, sora mea a continuat relatarea experienței reale pe care a trăit-o. ”Când m-am întors să plec,” a spus ea, ”cel mai mare din iad mi-a spus: Du-te înapoi, și povestește tuturor ceea ce ai văzut! Și când m-am întors să plec, l-am văzut pe tatăl nostru. Și am spus: Tatăl nostru este în iad, pentru că el niciodată nu s-a atașat de ceea ce este cel mai important de făcut pentru un om. El ne-a dat la scoală, ne-a hrănit, dar niciodată nu I-a spus Da Domnului nostru Iisus Hristos.” Și Jack a conchis spunând: ”Eu câștig suflete în fiecare zi pentru ca tatăl nimănui să nu mai trebuiască să meargă în iad!”
Iubiți credincioși, dacă parabola de astăzi și această poveste adevărată nu v-au convins că iadul este real, nu există cale pentru a fi convinși chiar dacă Hristos ar învia din nou. Dar dacă ați fost convinși, mergeți acasă și spuneți această poveste rudelor și prietenilor voștri care trăiesc o viață fără Dumnezeu. Ajutați-i să înțeleagă că iadul nu este o ”doctrină a cruzimii” și că voința lui Hristos este ca nici o ființă umană să nu meargă în iad! Voința Lui este ca toți oamenii să se mântuiască, și să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Amin.
30 octombrie 2011.