PREDICĂ LA DUMINICA A DOUĂZECI ȘI ȘASEA DUPĂ CINCIZECIME: CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII NUMIT NEBUN DE CĂTRE DUMNEZEU?

     „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca, 12:20)

          Iubiți frați și surori în Hristos,

Aceasta este ceea ce i-a spus Dumnezeu omului bogat în pericopa evanghelică de astăzi, care este o parabolă. Pentru a înțelege această parabolă, trebuie să aruncăm o privire la fundalul care a generat-o. Domnul nostru Iisus Hristos învăța un grup de oameni când deodată un om din mulțime L-a întrerupt cu o cerere ciudată: „Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea” (Luca, 12:13). Se pare că cineva decedase într-o familie și frații se certau asupra proprietății rămase în urma lui. Mântuitorul a cunoscut lăcomia inimii acelui om și a zis: „Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (Luca, 12:15).

Voi toți cunoașteți parabola. Omul bogat din parabolă a fost un prosper proprietar de pământ. In conformitate cu standardele acestei lumi, el era un om de succes. Recoltele sale au fost atât de abundente încât el s-a văzut nevoit să-și extindă hambarele. Una din marile sale ambiții în viață era să trăiască ușor, să se odihnească, să mănânce, să bea și să se veselească. Dar Dumnezeu l-a numit nebun. Și omul a murit înainte de a putea să se bucure de bogăția sa. Apoi, Mântuitorul Hristos subliniază punctul care ar trebui să fie ca un semnal luminos pentru conștiința noastră de-a lungul vieții: „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși, și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca, 12:21).

Fermierul bogat „cugeta în sine”. Ce anume cugeta el? Aruncând o privire asupra recoltelor bogate, el s-ar fi putut gândi la pământul fertil pe care i l-a dat Dumnezeu, la ploaie, la soarele fără de care recolta nu ar fi ajuns la maturitate. El s-ar fi putut gândi la Dumnezeu să-i mulțumească pentru că i-a dat toate aceste binecuvântări. De fapt, el ar fi putut spune: „Doamne, Tu mi-ai dat mult mai mult decât mi-ar fi trebuit pentru mine însumi. Pentru a Te face să știi cât de mulțumit sunt, voi dărui o parte din această recoltă pentru a-i hrăni pe cei săraci”. Din nefericire, acestea nu sunt lucrurile pe care le-a zis el!

De fapt, el pare să fie total ignorant de ceea ce Îi datorează lui Dumnezeu și semenilor săi. Singurul lui gând este despre sine: cum poate el să stocheze tot! „Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?” (v. 17). El nu era în măsură să gândească măcar la o bancă mai bună pentru a-și depune recoltele în afară de propriile jitnițe! În scurta conversație cu sine însuși, el folosește pronumele „eu…mele…meu” nu mai puțin de douăsprezece ori. Așa cum subliniază W. Barclay, “Întreaga atitudine a omului este exact reversul Creștinătății. În loc să se lepede de sine, el se afirmă în mod agresiv; în loc să-și găsească fericirea prin milostenie, el a încercat s-o conserve ținând tot ceea ce avea”. El nu se gândește nici măcar odată la altcineva care avea vreo legătura cu succesul său neașteptat!

Așa după cum spunea cineva, poate atunci când el cugeta în sine, „Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?” un vecin de cealaltă parte a lanului său spunea: „Ce pot face, că n-am nici măcar o pâine pentru copiii mei!” Iată ce spunea Sfântul Vasile cel Mare despre o asemenea situație: „Pâinea pe care tu o ții strâns în mâinile tale, aceea aparține celor înfometați. Acea haină pe care tu o ții în dulap, aceea aparține celor goi. Acei pantofi pe care tu îi vei risipi, aceia aparțin celor cu picioarele goale!”

Dacă fermierul bogat nu avea jitnițe suficient de încăpătoare, erau alte locuri unde el și-ar fi putut pune grânele sale. Vorbind oamenilor bogați din lume, Sfântul Ambrozie a subliniat această frumoasă idee: „Voi aveți jitnițe – sânurile celor nevoiași, casele văduvelor, gurile orfanilor și ale pruncilor!”

Și omul bogat își continuă monologul cu sine însuși: „Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani!” Multele sale bunătăți îi dădeau un fals sens de siguranță. El nu avea nevoie de Dumnezeu; avea atât de multe bogății încât acelea l-au făcut să uite de Dumnezeu! Bogatul credea că bogățiile sale sunt fortăreața lui împotriva răului. Credea că moartea însăși nu-l putea atinge, pentru că altfel s-ar fi gândit la ea. Acum, vă rog să comparați falsa lui securitate cu adevărata securitate găsită de Sfântul Ioan Gură de Aur: „Te voi exila”, i-a spus acestuia magistratul roman. „Nu poți”, i-a răspuns Sfântul Părinte, „pentru că întreaga lume este casa Tatălui meu!” „Te voi ucide!”. „Nu poți, pentru că comoara mea este în ceruri!”. „Te voi separa de oameni și nu vei mai avea nici un prieten!”. „Nu poți, pentru că eu am un Prieten de care tu nu mă poți separa!” Securitatea, fără nici cea mai mică fisură, a fost găsită de marele Sfânt Părinte nu în jitnițe mai mari și în multe bunătăți, ci în Dumnezeu!

„Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani”, a spus omul bogat. El uitase totul despre timp. Credea că va trăi pentru totdeauna. Și-a făcut planuri pentru mulți ani; totuși, el mai avea doar o zi de trăit! În culmea succesului, apare Dumnezeu și-l numește pe acest om bogat nebun. El era nebun pentru că era preocupat doar de lucruri mici. Da, preocupat de lucruri mult mai mici decât acela de a-și face o viață! Cineva poate întreba: Construind jitnițe mai mari și extinzându-și afacerile sunt lucruri mai mici? Da, acestea sunt lucruri mai mici decât a gândi despre îmbunătățirea condiției sufletului și despre îmbunătățirea lumii din jurul nostru!

În pofida succesului său lumesc, omul bogat era un nebun. El trăia doar pentru sine. El l-a uitat complet pe semenul său. El L-a uitat pe Dumnezeu. El a uitat adevăratul său scop în viață. El a uitat că omul nu este ceea ce are! În toate eforturile lui de a se îmbogăți, el a devenit extrem de sărac din punct de vedere spiritual, atât de sărac încât era pe punctul de a muri înfometat.

        Iubiți credincioși,

Ascultând povestea omului bogat, cei mai mulți dintre noi tind să-l asocieze cu oamenii cu mulți bani din economia noastră care controlează bursa și dețin uriașe averi imobiliare. Nu trebuie să uităm că aceiași nebunie poate exista în fiecare din noi. Încercați să răspundeți onest la această întrebare: Câți oameni obișnuiți de astăzi sunt ghidați de filosofia omului bogat?

Câți dintre noi se gândesc la jitnițe mai mari și la multe bunătăți strânse pentru mulți ani, gata să ne spunem nouă înșine precum și-a spus fermierul bogat: „odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te?. Nu, nu vreau să insinuez că toate astea sunt lucruri rele în ele însele; dar că noi ne învârtim în jurul lor într-un asemenea mod încât sfârșim prin a ne pierde sufletele!

„Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (v. 20). Ce înțelegem noi prin succes? Pericopa evanghelică de astăzi ne spune că Judecătorul ultim, final este Dumnezeu înaintea Căruia noi vom sta într-o zi. El este Cel Care ne va proclama „cu succes” sau „fără succes”. Și, prin această pildă Dumnezeu ne spune că cei care se vor bucura cu adevărat de succes nu sunt cei care au o colecție de lucruri pentru a le arăta pentru călătoria lor prin viață, ci cei care sunt bogați în credință și iubire față de Dumnezeu și față de semeni.

„În această noapte vor cere de la tine sufletul tău!” Această frază este mai mult decât o înștiințare despre moarte. Ea subliniază faptul că acest om bogat era mort chiar înainte de a muri. Iată o chemare la meditație. Iată o judecată înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îi spune omului bogat că întreaga lui viață a fost lipsită de valoare, că toate faptele sale adunate sunt egale cu zero!

Iubiți prieteni, Dumnezeu S-a îngrijit destul de mult de noi pentru a ne oferi mai mult decât această parabolă ca un avertisment. El S-a îngrijit destul pentru a ne da nouă un Mântuitor pentru a ne determina să nu acționăm ca nebunii! El a venit pentru ca noi să avem viață, nu viață încâlcită în capcana banilor – ci viață liberă, viață abundentă trăită în comuniune cu Creatorul și Răscumpărătorul nostru.

„Și cele ce ai strâns ale cui vor fi?” Atât de total era înfășurat în sine omul bogat încât el nu avea nici un prieten căruia ar fi putut să-i lase bunurile sale. Cât de mult a lăsat el? Toate cele pentru care a muncit vreodată! Cui le-a lăsat? Nimănui! „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (v. 21). Bogăția care contează în ochii lui Dumnezeu este acumulată de un suflet care a învățat să se roage, de o conștiință care este curată, de o viață care este dedicată Celui Care deține domeniul nostru pe ambele părți ale „fluviului” existenței, trecătoare și veșnică, de către un suflet care a căutat și a primit iertarea lui Dumnezeu, de către o persoană care crede că toate „jitnițele” pe care le are sunt cu adevărat ale lui Dumnezeu, oferite lui ca bunuri pentru a fi folosite nu numai pentru el însuși, ci și pentru alții.

Așa cum Sfântul Pavel i-a scris ucenicului său Timotei, „Celor bogați în veacul de acum poruncește-le să nu se semețească, nici să-și pună nădejdea în bogăția cea nestatornică, ci în Dumnezeul Cel viu, Care ne dă cu belșug toate spre îndulcirea noastră; să facă ce e bine, să se înavuțească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă,agonisindu-și lor bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viața veșnică” (I Timotei, 6:17-19).

Există o istorioară adevărată despre un latifundiar foarte bogat, care i-a arătat ferma sa bogată pastorului său. „Totul în direcția asta, atât cât poți vedea cu ochii, e proprietatea mea”, a spus el. Apoi, întorcându-se spre est, spre sud și spre vest, fermierul a spus același lucru. După aceea, tânărul pastor i-a spus: „Tu m-ai întors către cele patru laturi ale busolei și mi-ai arătat tot ceea ce deții. Dar nu mi-ai spus nimic despre un lucru”. Și, ridicându-și mâna către cer, l-a întrebat pe latifundiar: „Cât de mult deții în acea direcție?”. „Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși și nu se îmbogățește în Dumnezeu!”. Amin.  

18 noiembrie 2012