PREDICĂ LA DUMINICA DE DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI:

ŞARPELE DE ARAMĂ

          Moto: „Şi după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan, 3:14-15).

          Iubiți frați și surori întru Hristos,

Peste cinci zile vom prăznui sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. Această Sfântă Zi este legată de mari evenimente de importanță mântuitoare. Oamenii e adună la biserică pentru a venera Sfânta Cruce. Se pune întrebarea: E suficient pentru cineva doar să meargă la biserică și să sărute Sfânta Cruce? Dacă credincioșii sărută lemnul Crucii fără ca mințile și inimile lor să reflecte marile evenimente care s-au întâmplat pe ea, le aduce aceasta vreun folos?

Permiteți-mi să subliniez încă de la început că crucea a existat înainte de Hristos ca un instrument de tortură. Ea era un mijloc de executare a oamenilor care au comis crime abominabile. Simpla vedere a crucii era îngrozitoare. Din timpul în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit pe ea, ceva care generează uimire și minune s-a întâmplat: lemnul blestemat al crucii a devenit lemnul binecuvântării! Asta este așa pentru că Cel Care a fost răstignit pe ea este veșnic izvorul binecuvântărilor infinite pentru copiii lui Dumnezeu.

Un adevăr fundamental al credinței noastre este acela că Hristos a trebuit să fie răstignit! El Însuși răspunde acestei întrebări – care a avut de-a face cu mântuirea noastră, a tuturor – în pericopa evanghelică de astăzi. Acest pasaj scripturistic are doar cinci versete, dar ele conțin înțelesuri profunde, de maximă importantă. În această pericopă, Mântuitorul Hristos subliniază că ceva care s-a întâmplat cu circa 1500 înainte de Întruparea Sa – pe timpul lui Moise – este pertinent și oferă o imagine profetică despre ceea ce urma să se întâmple pe dealul Golgotei.

Care este acel eveniment profetic? Dacă deschidem Vechiul Testament la cartea Numerii, capitolul 21, vom vedea că evreii, sub călăuzirea lui Moise, au fost eliberaţi din starea de robie în care se aflau sub egipteni. Apoi în mod miraculos au trecut ca pe uscat prin Marea Roşie, dar pentru păcatele săvârşite, ei au trebuit să rătăcească patruzeci de ani prin pustie. Totuşi, Dumnezeu nu i-a abandonat total; El i-a hrănit cu carne aleasă şi cu mană în loc de pâine.

Pentru acestea evreii trebuiau să fie mulţumiţi dar – destul de tragic – în loc să-I mulţumească lui Dumnezeu, ei au început să cârtească împotriva lui Dumnezeu. Nu numai atât, ei au început să-l învinovăţească pe Moise, spunând: „La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă” (Numerii, 21:5).

Citind acest verset suntem tentați să exclamăm: Ce popor nerecunoscător! Dar, suntem noi diferiţi? E adevărat, Dumnezeu nu ne-a oferit carne aleasă şi mană, dar El ne dă orice: aer, soare, apă şi alte nenumărate binecuvântări! Dacă se întâmplă ceva care ne tulbură puţin, cei mai mulţi dintre noi cârtesc. Unii chiar merg până într-acolo încât Îl blestemă pe Hristos! Lipsa de recunoştinţă pe care o arătăm faţă de Dumnezeu, faţă de Cel mai mare binefăcător, nu este un păcat mic, iubiții mei! Este un păcat mare care este pedepsit de Dumnezeu. Noi vedem aceasta și în alte pasaje biblice, aşa cum o vedem în pasajul biblic la care se referă pericopa evanghelică de astăzi.

După ce oamenii din pustie au început să cârtească s-a întâmplat ceva oribil! Şerpi veninoşi i-au încercuit şi au început să-i muşte. În câteva minute evreii au început să moară în chinuri îngrozitoare şi o mare plângere i-a cuprins pe toţi. Mii dintre ei zăceau morţi. Aceasta era pedeapsa pentru lipsa de recunoştinţă a oamenilor. Dacă acea groaznică plagă ar fi continuat, nimeni nu trebuie să se îndoiască că toți ar fi îndurat o moarte groaznică. Pustiul Edomului ar fi devenit un vast cimitir având ca inscripţie cuvintele Sfântului Apostol Pavel de peste cincisprezece veacuri: „Plata păcatului este moartea!” (Rom., 6:23).

Din fericire, calamitatea s-a terminat după ce mulţi evrei au murit. Cum? După ce izraeliţii au trecut prin plaga teribilă a acestei tragedii au început să-şi vină în sine. Ei au înţeles că această groaznică plagă s-a abătut asupra lor din cauza lipsei de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Umili şi plini de remușcare, ei au mers la Moise şi i-au zis: „Am greşit grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului ca să depărteze şerpii de la noi” (Numerii, 21:7).

Moise a ascultat rugămintea poporului şi s-a rugat lui Dumnezeu. Dumnezeu a auzit rugăciunea lui Moise şi i-a zis: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el, va trăi” (Numerii, 21:8). Moise a făcut aşa precum i-a poruncit Dumnezeu; a luat aramă şi a meşterit chipul uni şarpe pe care l-a pus pe un stâlp înalt. Din acel moment, oricine era muşcat de şarpe şi privea la şarpele de aramă era salvat. Din chiar acel moment şerpii nu mai îngrozeau pe nimeni! Antidotul împotriva muşcăturii veninoase era o simplă privire la şarpele de aramă.

  Iubiţi credincioşi,

Acest eveniment istoric este o profeţie. Într-un fel, viaţa noastră pământească poate fi asimilată cu o pustie. Din timpul când cineva este născut până când acesta moare, diavolul îl muşcă continuu. Din timpul căderii strămoşilor noştri Adam şi Eva în păcat şi al izgonirii lor din Grădina Edenului, orice fiinţă umană a fost fără îndoială înconjurată de şerpi veninoşi, da!, de nenumărate feluri de păcate! Noi nu trebuie să pierdem din vedere faptul că păcatul care a fost cauzat de diavol în povestea lui Adam şi a Evei a fost mijlocit de un şarpe! Apropos, cine poate spune că n-a fost muşcat de acel „şarpe?”

Ceea ce este tragic e faptul că nu numai Adam și Eva au colaborat cu șarpele. Păcatul – ca produs al „șarpelui” – are succes în a pătrunde pretutindeni în infinit de multe căi! El reușește să muște și să-și verse veninul în toți oamenii. Dar ceea ce este mai tragic e faptul că cei mușcați de veninul păcatului mor nu numai fizic; ei mor și din punct de vedere duhovnicesc! Ceea ce înseamnă că sunt destinați pieirii veșnice dacă nu privesc cu ochii credinței la Fiul Omului; la Cel Care S-a înălțat pe Cruce de bunăvoie în pustiul care a devenit lumea aceasta din cauza păcatelor omenirii. El e Cel Care a spus: „După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică!”

Dumnezeu a arătat compasiune față de rasa umană și L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul-născut, Domnul nostru Iisus Hristos; pe singurul Care nu ar fi putut să fie mușcat de șerpii păcatului. Dar Hristos este mult mai mult decât șarpele de aramă! Șarpele de aramă a fost limitat de un eveniment istoric, tragic din viața poporului iudeu. Hristos, Cel fără de păcat, fiind înălțat pe Cruce S-a oferit pe Sine ca remediu împotriva fiecărei mușcături veninoase făcută de diavol. El S-a oferit pe Sine ca o de neegalat plăcută jertfă unică pe Cruce pentru a ne răscumpăra pe noi din mușcătura mortală a păcatului aplicată de către șarpe în Paradis.

Iată ce are de spus Sfântul Ioan Gură de Aur despre aceasta: „Nu este un așa de mare semn de iubire a lui Dumnezeu față de lume; nici cerul, nici marea, nici pământul, nici crearea tuturor lucrurilor din nimic, sau toate celelalte pe lângă acestea, precum este Crucea… pentru că a fost moartea lui Hristos pe Cruce care a salvat lumea pe când ea pierea. Acea moarte a unit cerul cu pământul, acea moarte a distrus puterea diavolului și i-a făcut pe oameni îngeri și fii ai lui Dumnezeu; acea moarte a ridicat firea noastră la Tronul Împărătesc!”

Oricine privește la Hristos înălțat pe Cruce și crede în El, cerându-I iertare și sfințire, va trebui „să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan, 3:16). Oricine crede în Hristos în loc să cârtească pentru tribulațiile care-l asaltează în pustia acestei vieți, trebuie să-I dea slavă lui Dumnezeu pentru jertfa infinit de neînțeleasă a Fiului Său Cel Unul-născut. Așa înțelegem noi că Crucea lui Hristos este la fel de necesară pentru viețile noastre precum era șarpele de aramă pentru izraeliți în pustie!

Sângele lui Hristos vărsat pe Cruce nu numai că a sfințit Crucea, dar el a fost oferit de Hristos celor ce cred în El ca un medicament unic. Un medicament unic care purifică și mântuiește din otrava ucigătoare a păcatului pe oricine crede cu adevărat în El și care se împărtășește de El cu vrednicie. Amin.

9 septembrie 2012