PREDICĂ LA DUMINICA FEMEILOR MIRONOSIȚE

Hristos a înviat!

    Iubiți frați și surori în Hristos,

Noi aflăm din pericopa evanghelică de astăzi că Iosif din Arimateea, un ucenic de-al lui Iisus în secret, a prins curaj și a mers la Ponțiu Pilat și i-a cerut trupul lui Iisus. Apoi, „cumpărând giulgiu și coborându-L de pe Cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului” (Marcu, 15, 46).

Există o anumită tragedie legată de Iosif. El era membru al Sinedriului, un fel de membru al Sfântul Sinod de astăzi, și totuși nu a îndrăznit să-L apere pe Iisus în Sinedriu sau să intervină în numele Lui. Este adevărat, Iosif este omul care I-a dat lui Hristos un mormânt, pentru că El nu avea „unde să-Și plece capul” dar a rămas tăcut când Hristos era judecat. Mi se pare că una din cele mai comune tragedii ale vieții e aceea că noi păstrăm coroanele de flori pentru mormintele celor dragi și nu reușim să le oferim câteva flori, cuvinte de apreciere sau de mulțumire atunci când sunt în viață.

Da, aceasta este una din cele mai des întâlnite tragedii ale vieții. Se pune întrebarea: Este aceasta cea mai mare tragedie a vieții noastre? Este convingerea mea că cea mai mare tragedie a vieții noastre este să ne transformăm viața într-un mormânt în care Îl îngropăm pe Hristos! În timp ce ne gândim astăzi la mormântul în care Hristos a fost îngropat, alte morminte îmi vin în minte, morminte în care noi Îl îngropăm pe Iisus în viața de zi cu zi! Ele sunt morminte puternice, morminte pecetluite strâns, morminte care sunt destinate să-L țină pe Hristos închis înăuntru, izolat de viață. Când El încearcă să iasă afară din acele morminte pentru a ne învia viețile, noi Îl privim ca pe Unul care ne tulbură liniștea vieții. Ce tragedie!

Iubiții mei, iată ce a spus un sfânt om contemporan, un călugăr: „În multe suflete, Iisus pare să fie îngropat ca într-un mormânt. El pare să fie paralizat, imobilizat – chiar mort. El este acoperit de o piatră foarte grea; piatra păcatului, a ignoranței, a nepăsării, piatra obiceiurilor urâte pe care le-am acumulat în decursul anilor.” Îngropați de aceste păcate, noi strigăm precum oarecând femeile mironosițe în pericopa evanghelică de astăzi: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Marcu, 16:3).

Una dintre cele mai mari „pietre” menționată de sfântul călugăr este indiferența. Indiferența Îl ține pe Hristos îngropat în teribilul mormânt al apatiei. Iată o poveste împărtășită de un preot: „M-am oprit la o cofetărie acum vreo două zile și am stat la o masă vecină cu un om care citea ziarul. El s-a uitat la mine și a vrut să știe unde este biserica mea. După ce i-am spus unde este, el mi-a răspuns: ‘De ce? Aceea este biserica la care merg eu!’ ‘Nu este ciudat?’ am zis eu. ‘Am fost păstorul acelei biserici cinci ani și cred că nu te-am văzut niciodată!’ ‘Hai, părinte,’ a răspuns omul. ‘Eu n-am spus că sunt un fanatic.’”

Ați înțeles ideea centrală pe care încerc s-o scot în evidență? Pentru un asemenea om, spre exemplu, a fi fanatic despre sporturi, unele din ele extrem de violente, era un lucru perfect normal, dar, după părerea sa, ceva este greșit dacă tu ești serios în ceea ce-L privește pe Iisus. Așa că, îndepărtați această piatră a indiferenței dacă vreți ca Iisus să devină o Prezență vie în viața voastră!

Așa greu cum vi se pare să acceptați acest adevăr, o altă piatră care Îl ține pe Hristos îngropat este biserica, sau mai exact, atitudinea noastră ciudată față de biserică. Vă amintiți de filosoful german Nietzsche, unul din cele mai anti-creștine caractere care au existat pe fața acestui pământ? El a spus nici mai mult nici mai puțin decât că „Dumnezeu este mort.” „Dovada – a continuat el să spună – sunt bisericile. Ele sunt mormântul lui Dumnezeu.”

Departe de mine de a fi de acord cu Nietzsche! Dar el a spus un adevăr tragic – acela că biserica devine un mormânt pentru Hristos când noi Îi limităm prezența acolo, când noi credem că Dumnezeu nu este prezent în afara bisericii! Când plecăm de la biserică duminica și sărbătorile, noi plecăm din prezența lui Hristos, pășim afară într-o lume desacralizată și-i permitem acesteia să ne modeleze comportamentul.

Așa cum a spus cineva, „După ce Crucea a eșuat, nefiind îmbrățișată de lume, lumea s-a întors către o mult mai subtilă cale de a se debarasa de Iisus – I s-a închinat. L-a pus pe un altar înalt, cu scumpe simboluri ornamentale, și L-a îngrădit acolo. De fapt, I-a spus, ‘Stai aici. Tu aparții acestui loc. Stai acolo și când vine duminica, noi vom veni și ne vom închina Ție!’” Desigur, ceea ce ei vor să spună prin „închinare” este să I se roage doar cu buzele! Astfel, noi facem din biserică o groapă, un mormânt pentru un Hristos mort! Noi eșuăm în a-I cere să ne învie viețile!

Dar nici un mormânt nu este destul de puternic pentru a-L ține îngropat pe Hristos! De ce uitați că biserica nu este doar o construcție din cărămizi – ea este zidită din oamenii vii! Fiecare Creștin Ortodox botezat este o biserică, și trebuie să fie o biserică mișcătoare. „Nu știți oare că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” întreabă Sf. Pavel (I Cor., 3:16).

Da, trupul vostru este un templu, o biserică în care Hristos a venit întâi să locuiască când ați fost botezați și acum vine să locuiască când primiți Sfânta Euharistie. Hristos nu poate fi închis într-o construcție de cărămidă, cu o turlă și o cruce în vârful acesteia. Voi sunteți biserica – oriunde mergeți! Nu fiți morminte pentru Hristos! El a înviat! Lăsați-L să vă învie din apatia care v-a transformat în morminte!

Iubiții mei, de multe ori noi uităm că Hristos nu s-a îngropat într-o biserică! El ne-a făcut pe fiecare din noi parte a Bisericii Sale. Noi suntem membri ai Trupului lui Hristos care este Biserica. Ce înseamnă asta dacă nu faptul că noi suntem instrumente ale lui Hristos prin care El trebuie să lucreze astăzi pentru poporul Său. Amintiți-vă, preotul și levitul din Evanghelie erau doi oameni foarte evlavioși. Ei se aflau în drum spre templu. În drumul lor, amândoi au văzut un om zăcând pe marginea drumului, rănit, sângerând, în mare nevoie de ajutor. Dar amândoi au trecut pe alături. În fond, ei nu puteau să întârzie la serviciul divin de la templu.

Cineva poate întreba: Cine era mai important, Dumnezeu sau omul rănit? Căci, după toate astea, Dumnezeu aștepta închinăciune în sinagogă. O asemenea întrebare este extrem de greșită! Ceea ce noi nu trebuie să uităm este că Dumnezeu nu trebuie să fie înmormântat în biserici! Hristos Însuși Se afla în acel om rănit de la marginea drumului! Așadar, nu-L lăsați niciodată pe Hristos să rămână îngropat în biserică! Prăvăliți piatra și lăsați-L să intre în viața voastră! El este singurul sens adevărat al vieții voastre! Oricare alte sensuri sunt false și înșelătoare!

Nu-L îngropați pe Hristos în icoane!  Ce frumos arată El în unele din icoanele noastre! În toate, de fapt! Noi ne închinăm în fața lor și-L sărutăm. Dar Hristos nu trebuie să fie îngropat în icoane! Fiecare ființă umană este un copil al lui Dumnezeu, creată după chipul lui Dumnezeu. Și totuși, nu pot să nu întreb: De ce suntem noi atât de șovăielnici în a vedea în orice persoană o icoană vie a lui Hristos? Fiindcă veni vorba, știți cumva de ce, în timpul Sfintei Liturghii, după ce a cădit icoanele, preotul se întoarce și tămâiază pe credincioși? Da, pentru că voi ați fost creați după chipul lui Dumnezeu și sunteți icoane vii ale lui Hristos!

Întrebarea este: Dacă noi cinstim icoanele lui Hristos, atât în biserică ca și acasă, cum tratăm noi icoanele vii ale lui Hristos, aproapele nostru de toate culorile? Vă rog să cugetați: Dacă noi sărutăm icoanele lui Hristos în biserică, dar tratăm cu lipsă de respect icoanele vii ale lui Hristos din aproapele nostru, nu suntem noi necinstiți? Nu suntem noi ipocriți, fariseici? Nu lăsați ca Hristos să fie îngropat într-o icoană! Prăvăliți piatra și lăsați-L pe El să devină o prezență vie și puternică în viața voastră!

În fiecare duminică și sărbătoare în timpul Sfintei Liturghii noi mărturisim credința noastră: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul…” Dar are acest „cred” ceva în comun cu ceea ce fac eu în cursul săptămânii? Ce fel de legătură există între aceste două verbe: cred și fac? Îl iau eu în considerație pe Hristos și voia Sa în deciziile pe care le iau în cursul săptămânii? Primesc eu ordine de la El în viața mea de afaceri, în viața mea socială, în viața mea intimă? Așadar, prăvăliți piatra: Lăsați-L pe Hristos să pășească afară din Crez în viața și faptele voastre zilnice!

Dragii mei, există o poveste despre un soldat din Primul Război Mondial care purta cu el o mică Biblie care într-o zi în timpul războiului a făcut ca un cartuș să ricoșeze, salvându-i astfel viața. El trata această mică Biblie ca pe un talisman aducător de noroc. Dar niciodată n-a deschis-o pentru a o citi, ci doar continua s-o poarte cu el. Pentru el, acea Biblie a devenit un mormânt în care Hristos Cel viu zăcea îngropat. El n-a reușit să prăvălească piatra și a lăsat Biblia să devină un leagăn în care era ținut Hristos Cel viu. Soldatul n-a reușit să înțeleagă că Sfânta Scriptură nu este doar o altă carte, ea este scrisoarea personală a lui Dumnezeu către el, către voi și către mine! În timp ce o citim, noi experimentăm o întâlnire personală cu Hristos Cel înviat, aici și acum!

Dar ce-am putea spune despre Sfânta Liturghie? De fiecare dată când participăm la Liturghie, noi ne înălțăm cu Hristos în fața tronului lui Dumnezeu Tatăl. Da, prin Sfânta Liturghie, noi stăm chiar în prezența lui Dumnezeu. De fapt, prin Sfânta Taină a Euharistiei, noi Îl primim în trupurile noastre pe întregul Hristos! Dar aici există o altă întrebare: Câți dintre noi L-au îngropat pe Hristos în Sfânta Liturghie? Câți dintre noi nu reușim să-L luăm afară, în lume? Scopul înălțării noastre cu Hristos în timpul Sfintei Liturghii e acela de a fi transfigurați cu El și de a coborî iarăși în valea vieții ca alți ”hristoși” pentru a o transfigura cu harul și dragostea Sa.

Gândiți-vă la femeia care a fost bolnavă timp de doisprezece ani: imediat ce a atins marginea hainei lui Hristos, ea a simțit marea Sa putere de vindecare electrizându-i trupul. Când noi primim în noi înșine pe întregul Hristos prin Sfânta Împărtășanie, suntem noi dominați de aceeași credință precum femeia bolnavă, știind că-L atingem pe Hristos? Sau ne apropiem de Sf. Potir mecanic, din obișnuință, doar pentru că mama noastră ne-a adus la împărtășit pe când eram copii? Dacă e așa, atunci suntem vinovați că facem un mormânt din Sf. Euharistie și din celelalte Taine și-L îngropăm pe Hristos în ele!

Așadar, prietenii mei, să prăvălim piatra de la ușa mormintelor și să-L lăsăm pe Hristos să pășească afară din biserică, din indiferență, din păcatele noastre, din icoane, din Crez, din Biblie, din Liturghie și din Sfintele Taine în viețile noastre și vom vedea ce se întâmplă. Să-L lăsăm să învie în noi astăzi! Să-L lăsăm să fie cu adevărat înviat în viețile noastre astăzi în timp ce ne zbatem să devenim morți păcatului și vii pentru prezența și puterea Sa! Veți vedea ce bucurie aduce El! Ce iertare! Ce pace! Ce iubire! Amin. Hristos a înviat!

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă, Parohia Buna Vestire, Constanța, 4 mai 2014.