PREDICĂ LA DUMINICA STÂLPĂRILOR
Moto: „De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte” (Luca, 7: 47)

       Iubiţi fraţi şi surori în Hristos,

Cu şase zile înainte de Paştele iudaic, al treilea Paște menționat de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, începe ultima săptămână din activitatea pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Timpul pentru semne și minuni a trecut. Rămâne pentru Hristos, Fiul lui Dumnezeu în-omenit, să fie preamărit prin completarea misiunii Sale răscumpărătoare. În timp ce Paștele iudaic se apropia, Domnul se întoarce la Betania pentru a petrece sâmbăta de dinaintea Intrării Sale triumfale în Ierusalim, la casa prietenilor săi, Lazăr, Maria şi Marta. Când se afla acolo, normal, a servit masa cu prietenii Săi.

„În chip tainic, această masă servită de Domnul,” comentează Sf. Beda Venerabilul, „desemnează credința Bisericii care lucrează prin iubire. Era potrivit,” continuă același Sfânt Părinte, „ca acea masă să aibă loc în Betania, un orășel la poalele Muntelui Măslinilor, care se traduce prin ‘casa obedienței.’ Biserica este Casa obedienței și se supune fidel poruncilor Domnului. Ea este cetatea fondată pe muntele milei, și aceasta nu poate fi niciodată ascunsă.”

În timp ce Mântuitorul Hristos servea masa cu prietenii Săi, „Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.” (Ioan, 12:3). Actul de devoțiune al Mariei – act de extravaganță a iubirii – este contrastat vehement de aspra critică a lui Iuda. Prezicându-Şi moartea, Iisus consideră ungerea Sa de către Maria a fi un simbol al pregătirii trupului Său pentru îngropare.

Observaţi că Maria a făcut ceea ce voi şi cu mine n-am fi făcut! Noi am fi luat vasul cu mir de mare preţ și l-am fi vărsat încet, strop cu strop, de parcă am fi vrut să indicăm prin încetineala gestului mărinimia darului. Nu așa s-a întâmplat cu Maria! Există o mare diferență între Maria şi noi! Ea a spart vasul iubirii jertfelnice pentru a permite curgerea nemăsurată peste capul și picioarele Stăpânului!

Peste câteva zile, la Cina cea de Taină, Iisus va frânge pâinea, ca pe un semn al trupului Său care va fi frânt pe Cruce, pentru a „rezidi” podul către Dumnezeu Tatăl rupt de către om. „Inima înfrântă şi smerită” a Mariei a fost cea care a spart vasul cu mir pentru a-L unge pe Mântuitorul. Profunda ei pocăinţă, μετανια – a fost cea care a determinat-o pe ea să-I ude picioarele lui Iisus cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. „De ce risipa aceasta?” a întrebat Iuda Iscarioteanul (Matei, 26:8). Iată punctul meu, sugerat de această întrebare pusă de Iuda: Dacă voi sunteţi ispitiţi să puneţi aceeași întrebare când Biserica, ca şi Casa milei, vă cheamă să deschideţi vasul cu mir, atunci vă voi pune câteva întrebări.
Încercaţi să răspundeţi: Este cumva o risipă când acţionezi asupra unui impuls pentru a exprima iubirea? A fost cumva o risipă când Hristos Şi-a vărsat sângele pe Cruce, sânge care nu poate fi cumpărat cu întregul univers material – şi nu doar câteva picături, ci tot sângele Său – perfect ştiind că chiar unii din cei care se numesc următorii Săi nu vor accepta iubirea Sa care îmbrăţişează şi pe cei pe care noi nu-i putem iubi? A fost o risipă când Dumnezeu Însuşi, văzut în spatele Tatălui iubitor din pilda fiului risipitor, a fost atât de risipitor în dragostea Sa, încât i-a pus inel în dreapta fiului Său și încălțăminte în picioarele sale rătăcitoare?

Prietenii mei, permiteți-mi să subliniez acum că sunt momente în viaţă care nu se reîntorc. Maria a prins un asemenea moment, iar bunătatea și generozitatea sa impulsive, cu certitudine, i-au atins inima lui Hristos chiar înainte de moartea Sa mântuitoare. Dar există un sens mult mai profund al ungerii Mântuitorului de către ea.

În Vechiul Testament, ungerea era proprie preotului, profetului şi regelui. Iisus Hristosul, Mesia Cel adevărat prezis de prooroci, primind ungere de la această femeie, a vrut ca noi să înțelegem că El este Profetul Care le-a adus oamenilor vestea cea bună a mântuirii în conformitate cu sfatul veșnic al Sfintei Treimi; El este Arhiereul, Care i-a rezidit, da, i-a recreat pe oameni prin Întruparea, Răstignirea și Învierea Sa, a rezidit podul către Dumnezeu, care fusese rupt prin păcatul adamic; și El este Împăratul, Împăratul împăraților, care cere de la cei care Îl slujesc ca pe Prietenul lor un tron în inimile lor!

Când Domnul a mers către Ierusalim cu o săptămână înainte de Paștele iudaic, mulțimile erau încântate și se bucurau, dar Iisus a plâns. El a plâns pentru că, ca Fiul lui Dumnezeu omniscient, atoateștiutor, le-a văzut viitorul. El a deplâns chiar Ierusalimul, spunând că cetatea aceasta n-a cunoscut vremea cercetării sale (Luca, 19:44). Apropos: Cunoaștem noi timpul cercetării noastre? Domnul îl vizitează pe fiecare. El bate la ușa inimii fiecărei ființe umane, căutând dă se așeze pe tronul inimii. Totuși, cei mai mulți dintre noi nu acordăm nici cea mai mică atenție chemării Domnului în adâncurile inimii noastre!

Permiteți-mi să vă împărtășesc o istorioară despre un om, care în tinerețea sa mergea pe stradă într-un anume oraș când, se pare, o lumină interioară ce nu poate fi descrisă l-a orbit. Deodată, el a văzut întreaga lume din jurul lui luminată de prezența lui Dumnezeu. Pentru câteva momente, el a simțit că nu mai era nici un fel de barieră despărțitoare între pământ și cer. El a înțeles această viziune ca fiind o chemare de la Dumnezeu și o cercetare de sus, dar mai târziu, a uitat total de ea! Anii au trecut și el a fost copleșit de grijile lumești, ocupații sufocante și slavă deșartă, și niciodată nu s-a întors din nou la Cel a Cărui prezență a luminat întreaga lume din jurul său pentru câteva momente.

Se pune întrebarea: Este vorba în această poveste despre un om anonim, sau despre cei mai mulți dintre noi, dacă nu chiar despre noi toți? Vă rog să reflectați: Dacă v-ați uita cu adevărat înapoi în trecutul vostru, nu găsiți nici un moment în care viața voastră, ca și aceea a anonimului din povestea de mai sus, a fost „luminată de prezența lui Dumnezeu?” De fapt, acel „moment” se întâmplă ori de câte ori voi primiți sfântul Trup și Sânge al lui Hristos în Sfânta Euharistie!

Dacă acel moment nu se întâmplă în timpul împărtăşirii, ceva trebuie că e greşit cu voi, credința voastră este departe de a fi cel puțin „căldicică!” (Apocalipsă, 3:16). Dar dacă acel moment se întâmplă în timp ce voi deveniți Hristo-fori, purtători de Hristos, de ce permiteți ca El să fie „îngropat” sub preocupările desacralizate, sub păcatele și grijile voastre lumești? De ce-L abandonați pe Hristos și vă reîntoarceți la viața ieftină cu deșertăciunile ei înșelătoare? De ce nu deschideți vasul cu alabastru de mare preț pentru Hristos, așa cum a făcut Maria astăzi?

Mai am o altă poveste adevărată pe care vreau să v-o împărtășesc. Într-un timp, o biserică din America a fost implicată într-un proiect foarte costisitor. Nevoia de bani era mare. O puternică chemare a fost adresată credincioșilor duminica după slujbă. La ușa bisericii o mică doamnă i-a cerut pastorului să-i facă o vizită acasă în ziua următoare. Era o pensionară văduvă care trăia cum putea dintr-o pensie. Când pastorul a mers la casa ei, văduva i-a dat un cec. Suma de pe cec i-a tăiat aceluia respirația. Primul lucru pe care i l-a spus acelei bătrâne văduve a fost că el nu poate lua o asemenea sumă de la ea. Spusele lui n-au avut nici un efect. Ea i-a spus pastorului că aceasta este o moștenire. Apoi și-a pecetluit pledoaria de a oferi imensa donație, spunând: ”Te rog, lasă-mă să dau totul. Este vasul meu cu alabastru!”

Sf. Evanghelist Luca relatează aproape identic ceea ce relatează pericopa evanghelică iohaniană de astăzi. Aflăm din relatarea lui că, atunci când Simon, un fariseu în casa căruia Mântuitorul era musafir, a văzut-o pe Maria ungându-L pe Hristos, a cârtit, spunând: „Acesta, de-ar fi proroc, ar ști cine e și ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă” (Luca, 7:39). Atoateştiutorul, omniscientul Hristos l-a prins pe Simon în gândul său, de parcă acesta ar fi vorbit cu voce tare și i-a dat unul din cele mai reconfortante răspunsuri divine pentru toți cei care simt că viețile lor au fost copleșite de păcat.

„Vezi pe femeia aceasta?” l-a întrebat pe Simon. „Am intrat în casa ta și apă pe picioarele Mele nu Mi-ai dat; ea însă cu lacrimi Mi-a udat picioarele și le-a șters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îți zic:Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește!” (Luca, 7:44-47). Da, acesta este unul din cele mai reconfortante, cele mai mângâietoare răspunsuri pentru că noi trebuie să înțelegem că, în mila lui Dumnezeu, un trecut păcătos nu este o povară fără nădejde. Iertarea vine prin pocăință către cei care Îl iubesc pe Hristos cu adevărat!

Iubiții mei întru Hristos: Când această poveste despre Maria ungând picioarele lui Iisus și le ștergea cu părul ei a fost citită unei femei păcătoase, ea a întrebat plângând cu hohote: „Va veni El iarăşi?” „Cine?” „El, Iisus Hristos. Am auzit spunându-se, cred, că El trebuie să vină iarăși într-o zi!” „De ce întrebi?” Cu o proaspătă izbucnire în lacrimi, femeia a răspuns: „Pentru că părul meu nu va fi destul de lung ca să-I şterg picioarele!”

Vestea ce bună e aceea că noi nu trebuie să fim neliniştiţi că părul nostru nu e îndeajuns de lung atâta timp cât venim la picioarele lui Hristos Cel răstignit cu adâncă remușcare pentru păcatele noastre. Mântuitorul Hristos s-a dus astăzi în Betania. Dar există o altă Betanie. De fapt sunt atâtea Betanii pe cât de multe biserici adevărate sunt în lumea confuză de astăzi! Ori de câte ori Dumnezeiasca Liturghie este săvârșită – de altfel termenul corect aici este sărbătorită, pentru că Liturghia este și trebuie să fie pentru noi cea mai mare sărbătoare! – Hristos este prezent invizibil căutând să intre în noul Ierusalim al inimilor noastre.

Un sfânt călugăr al Bisericii Ortodoxe scrie: „Iată Împăratul vine la tine… Iisus vine astăzi ca Împăratul nostru. El este mai mult decât Stăpânul Care Își învață ucenicii. El ne cere ca în toate lucrurile să recunoaştem voința Lui, lăsând deoparte propriile noastre dorințe. El vine să posede solemn sufletul nostru și să fie întronat în inima noastră. Împăratul vine la tine! El nu vine, pur și simplu, la omenire! El vine la fiecare dintre noi! Împăratul tău, Iisus, vrea să fie Împăratul meu! Pentru fiecare dintre noi El este Împăratul într-un fel care este unic, total personal și excepțional. El cere loialitate și obediență interioară, intimă.” Întrebarea e: Este inima ta o Betanie, o casă a ascultării?

Biserica ne oferă stâlpări astăzi. Iată de ce voi conchide predica de astăzi cu aceste întrebări. Luăm noi stâlpările pentru a recunoaște că Hristos este într-adevăr Împăratul și Domnul nostru personal? Dacă voi Îi recunoașteți puterea Sa, este voința voastră „robită” de voința Sa divină, jertfitoare de Sine, care îi îmbrățișează pe toți? Dacă nu ne supunem voinței Lui, nu credeți că e un gest ipocrit să acceptăm stâlpări? Dacă mergeți pe propriul drum, drumul revoltei împotriva lui Dumnezeu, drumul păcatului, nu credeți că, chiar atunci când cântați „Osana!” cu buzele, Îl puteți răstigni pe Hristos prin viețile voastre? Dacă suntem copiii Împăratului, de ce nu ne comportăm ca atare? De ce? Amin.

Pr. Dr. Dumitru Măcăilă, Parohia Buna Vestire, Constanţa – 5 aprilie, 2015.