Pr. James Thornton:
Predică la Apostolul din Duminica a opta dupa Rusalii
“Cu totul uniţi”
Duminica a opta după Rusalii (1 Cor. 1, 10-17)
Apostolul ce s-a citit azi face parte din Epistola Întâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel; este un fragment în care marele apostol se împotriveşte cu tărie unui fenomen destul de obişnuit firii căzute a omului: dezbinarea. Dezbinările sunt fireşti pentru firea căzută a omului, pentru temperamentul său căzut. În lumea politicii, indiferent de forma de guvernare a unui popor, se formează îndată partide. Sub formele dictatoriale de guvernare, aceste partide pot fi coaliţii sau facţiuni neoficiale, în timp ce sub regimurile democratice ele sunt, de obicei, oficiale. Şi totuşi, de vreme ce dezbinarea este o boală a omenirii, se ivesc mereu altele noi. Acestea pot fi alianţe motivate de atracţia oamenilor faţă de anumite persoane înzestrate cu o personalitate puternică sau pot avea ca temei idei şi doctrine precum liberalismul, conservatorismul, monarhismul, republicanismul, socialismul, liber-iniţiativa sau oricare altele.
Este cunoscut faptul că, chiar şi înăuntrul partidelor politice, al partiduleţelor, al sub-partidelor, în mod inevitabil, unii susţin o poziţie mai intransigentă, alţii una mai moderată, şi tot aşa. Însăşi cuvântul „partid” provine din cuvântul „parte” (ca opus al „întregului”), iar parte vine de la verbul latinesc „partire”, care înseamnă „a despărţi”, sau „a separa”. Cele spuse mai sus, despre tărâmul politicii, sunt adevărate şi în ce priveşte aproape toate instituţiile omeneşti. Oamenii pot fi uniţi în anumite lucruri, însă despărţiţi inevitabil în altele. Faptul că oamenii nu se înţeleg în aproape orice chestiune pe care ne-o putem închipui este, după cum am observat deja, un însemn al firii căzut a omului.
Spre deosebire de dezbinare, unitatea sau unirea aparţine firii lui Dumnezeu. Desigur, este vorba de unirea în adevăr şi dreptate, nu de una a adevărului cu minciuna şi greşeala, nici a binelui cu răul. Despărţirea celor ale lui Dumnezeu de cele potrivnice Lui reprezintă în sine binele şi răul, căci minciuna şi greşeala, daca sunt amestecate cu adevărul, îl vor compromite în mod fatal; asemenea şi răul, dacă este amestecat cu binele. Aici se găseşte marea greşeală a ecumenismului politic contemporan – în credinţa că pot fi unite grupări religioase cu teologii diferite.
Orişicum, în fragmentul de astăzi din Epistola Întâi către Corinteni, Sf. Pavel se adresează credincioşilor Bisericii din Corint, o Biserică Ortodoxă întemeiată de însuşi Sf. Pavel. El scrie: „Şi vă rog fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi la fel să grăiţi şi să nu fie între voi dezbinări, ci să fiţi cu totul uniţi într-un gând şi într-o înţelegere”. Apostolul continuă prin a spune că a auzit că unii dintre creştini pretind că sunt ai lui Pavel, alţii că sunt ai lui Apollo, alţii ai lui Chifa (versiunea aramaică a numelui Sf. Petru) şi alţii ai lui Hristos. Cu alte cuvinte, se formaseră în Biserica Corintului grupări, am putea să le spunem „partide” – fiecare accentuând, poate, o anumită caracteristică sau trăsătură pe care o identificaseră la cineva.
Acest duh de dezbinare era un lucru cât se poate de primejdios, care ar fi putut, după cum zice Sf. Ioan Gură de Aur, „să răstoarne Biserica din temelii…”. Aşa că Sf. Pavel s-a străduit să îi trezească la realitate pe cei din Biserica Corintului, punând întrebarea : „Oare S-a împărţit Hristos? Ori Pavel s-a răstignit pentru voi? Sau întru numele lui Pavel v-aţi botezat?” Ceea ce cere el aici este ca membrii Bisericii Corintului să îşi înceteze gâlceava şi cearta lor măruntă şi să se gândească la pricina pentru care sunt creştini.
Sunt ei creştini pentru a putea întrebuinţa Biserica ca platformă de discuţii şi neînţelegeri teologice? Nu, nu acesta e rostul creştinismului? Sunt ei creştini ca să-şi măgulească sinele, identificându-se cu nişte personalităţi unice şi puternice precum Sf. Pavel, Sf. Apollo, sau Sf. Petru. Nu, nici acesta nu e rostul creştinismului. Sunt ei creştini pentru a putea da naştere la facţiuni şi apoi să se bucure de certurile reciproce, asemeni fan-ilor unei echipe sportive? Nu, cu siguranţă, nici acesta nu e rostul creştinismului.
Nu acestea sunt motivele pentru care s-a întemeiat Biserica. Suntem creştini deoarece sunt ucenici ai Domnului Iisus Hristos şi deoarece credem că , urmându-L neabătut, vom izbuti cu ajutorul dumnezeiescului har, să ne mântuim sufletul şi să trăim veşnic întru dragostea lui Hristos, în lumea ce va să vină. În afară de acestea, nu există nici o altă pricină pentru a-L urma pe Hristos. Dacă nu avem această convingere, nici nu ar trebui să fim aici, în această biserică.
Ce vrea să spună Sf. Pavel atunci când ne roagă „fiţi cu totul uniţi într-un gând şi într-o înţelegere?” Toate dezbinările despre care tocmai am vorbit provin din păcatul mândriei. Ne spunem în sine că ştim noi mai bine – sau că gruparea noastră ştie mai bine – decât cutare preot, sau decât cutare episcop, sau decât cutare frate al nostru. Dacă ştim mai bine, o spunem în sinea noastră, înseamnă că suntem mai buni.
Mândria este obârşia dezbinărilor din Biserică, mândria este cea care împiedică acea unire mai mare şi mai deplină a gândului şi a înţelegerii cerută de Sf. Pavel – şi, de fapt, de Însuşi Hristos, căci adevărul este unul singur. Mândria ne spune că unirea meschină pe care o aflăm într-o facţiune este ceva mai plăcut – precum un giuvaer de care nu ne putem despărţi şi care ne împodobeşte sinele. Dimpotrivă, unitatea desăvârşită a gândului şi a înţelegerii de care vorbeşte Sf. Pavel cere supunerea mândriei şi a egoismului pentru adevăr – şi, până la urmă, pentru mântuirea sufletelor noastre. Această supunere nu este ceva uşor sau comod pentru firea noastră omenească păcătoasă. Este un podvig (nevoinţă, în limba rusă), o luptă ascetică. Pentru creştin, este şi o datorie solemnă.
“Din Apostol Citire…”,Pr. James Thornton
Trad.: Radu Hagiu