Pr. James Thornton
Predica la Apostolul din Duminica a sasea dupa Rusalii

“Din Apostol Citire….”, Pr. James Thornton
Ed. Egumenița, Trad.: Radu Hagiu
Rom. 12, 6-14:
6. Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei;
7. Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură;
8. Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!
9. Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine.
10. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate.
11. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi.
12. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi.
13. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând.
14. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.
“Iubiți-vă unul pe altul“
Duminica a şasea după Rusalii
Sfântul Pavel scrie în Epistola ce s-a citit azi că cei ce fac parte din obştea creştină trebuie să învețe şi să se străduiască ca dragostea să fie nefățarnică, adăugând: În dragoste frățească, unul pe altul iubiți-vă; în cinste unul pe altul mai mare să faceți.
Am spus de multe ori că Biserica există pentru mântuirea oamenilor şi că Biserica nu este o adunare de oameni desăvârşiți, ci unda de nedesăvârşiți, o adunare a păcătoşilor. Aceşti păcătoşi lucrează înlăuntrul Bisericii să se îmbunătățească, să îşi schimbe treptat temperamentul şi dispoziția lăuntrică, prin rugăciune, prin post şi prin primirea Sfintelor Taine, până ce înrâurirea Celui Viclean este dezrădăcinată, sau, măcar, slăbită. Totuşi, până atunci, rămânem o adunare a păcătoşilor, şi viața Bisericii oglindeşte acest adevăr. Neînțelegerile, certurile, deosebirile de păreri şi cele asemenea lor fac parte, toate, din viața omului; aceste necazuri ajung adesea şi în Biserică.
Putem presupune că, întemeindu-ne pe cele trecute din scrierile Sfântului Pavel, că certurile, invidiile, dezbinările şi luptele nu sunt ceva nou în Biserica Ortodoxă, ci existau încă de pe atunci, din zilele ei de început. Ştim aceasta, deoarece Sfântul Pavel îi mustră adesea pe cei din Biserică pentru alcătuirea de tabere şi îndeobşte pentru că sunt certăreți. Aşadar, să nu fim niciodată dezamăgiți sau deznădăjduiți pentru starea de astăzi a Bisericii, din pricina unor lucruri ca acestea. Hristos a ocrotit Biserica vreme de două mii de ani şi o va face pe mai departe, iar ea va oferi mijloace de pocăință şi de îmbunătățire duhovnicească, tămăduind în decurs rănile dezbinării.
În Apostolul din Duminica aceasta, Sfântul Pavel îndeamnă obştea creştină din Roma să se smerească: Că zic (…) tuturor celor ce sunt între voi a nu se înălța cu cugetul mai presus decât li se cade a cugeta, ci a cugeta spre a avea întreaga-cugetare. Cu alte cuvinte, să nu ne socotim a fi mai buni decât aproapele în ce priveşte evlavia, bunătatea, dreptatea sau credința în Hristos, ci mai degrabă să ne îndreptăm privirea înspre propriile lipsuri şi fărădelegi, cu hotărârea de a ne îndrepta. A face judecăți negative despre frații noştri creştini este, cu siguranță, un lucru foarte dăunător pentru simțul de frățietate, de pace şi de părtăşie, esențial propăşirii duhovniceşti a vieții în Biserică. Judecata nu slujeşte la nimic bun, ci lasă în urmă un câmp de nădejdi pierdute şi poate chiar vieți ruinate.
Sfântul Pavel scrie că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia o personalitate şi harisme individuale, tot aşa cum ne-a dat fiecăruia o măsură îndestulătoare de har pentru a dobândi mântuirea. Harisma este un cuvânt grecesc care se referă la un dar sau talent ce ne-a fost dăruit prin harul dumnezeiesc. Hristos le dă unora o harismă, altora le dă altă harismă diferită, şi tot aşa. Unii slujesc, alții cântă, alții învață, alții propovăduiesc, alții fac milostenie. Nu trebuie să-i pizmuim pe ceilalți pentru darurile lor, ci să primim ceea ce ne-a dat Dumnezeu, de vreme ce suntem într-un trup, multe mădulare, fiecare cu menirea sa unică. A-i îngădui Celui Viclean să ne stârnească invidia înseamnă să aducem neînțelegere şi vătămare Bisericii noastre, fără să mai amintim dauna adusă sufletelor.
La Dumnezeiasca Liturghie, diaconul (sau preotul) rosteşte: „să ne iubim uni pe alții, ca întru un gând să mărturisim…”, apoi strana cântă: „… pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea de-o-ființă şi nedespărțită”. „Să ne iubim unii pe alții…” Ce ne poruncesc să facem aceste cuvinte?
Lumea contemporană nu înțelege cuvântul „dragoste”. Ea confundă conceptul de iubire cu un soi de activitate fizică a sistemului nervos şi endocrin; confundă satisfacerea poftelor trupeşti cu dragostea. Şi, de vreme ce imboldurile de acest fel sunt întotdeauna, până la urmă, egoiste, dragostea în gândirea modernă este, prin definiție ceva care îşi slujeşte sieşi. Biserica Ortodoxă nu tăgăduieşte utilitatea socială – care este, cu adevărat necesară – a acestor imbolduri, căci ele fac parte din căsnicie şi printr – însele se zămisleşte viața şi se întemeiază familia. Tot din ele poate izvorî, în cele din urmă, adevărata dragoste, în contextul familiei creştine.
Ca şi creştini, suntem însă chemați sa mergem mai departe: suntem chemați să rupem legăturile familiei pământeşti şi să nutrim o dragoste adevărată, deplină, duhovnicească. Este o dragoste ce caută să se asemene celei arătate nouă de Hristos; o dragoste nefățarnică, o dragoste care nu caută nimic pentru sine – nici mărire de sine, nici foloase materiale, nici răsplată unei firi egoiste, nici împlinirea unor țeluri personale. Sfânta Evanghelie ne învață că, dacă Îl iubim cu adevărat pe Hristos, vom dovedi aceasta arătând dragoste față de semenii noştri, inclusiv față de străini şi de vrăşmaşi.