Pr. Marcu Manolis: ”Patriarhul Atenagoras, în zelul lui de a se realiza în grabă o unire a Ortodoxiei cu sămânţa tuturor ereticilor ajunge până în punctul de a-i condamna netulburat şi pe Sfinţii Părinţi, ca ipocriţi”(1970)
Pr. Marcu Manolis:
”Patriarhul Atenagoras, în zelul lui de a se realiza în grabă o unire a Ortodoxiei cu sămânţa tuturor ereticilor ajunge până în punctul de a-i condamna netulburat şi pe Sfinţii Părinţi,ca ipocriţi”(1970)
Manastirea Petraki (1970) “Prea Fericitul Patriarh Atenagora, după câte spune, scrie şi înfăptuieşte, s-a afundat în erezie şi a apostaziat de la vechea tradiţie a Sfintei noastre Biserici, pentru care atâtea sfinte lupte s-au dat şi a curs atâta sânge de slăviţi mucenici. Această credinţă o împărtăşesc înalţi ierarhi destoinici ai Bisericii Greciei, care în multe chipuri mărturisesc, şi care deja au încetat să îl mai pomenească. De asemenea, aproape toate mănăstirile Sfântului Munte au încetat pomenirea Patriarhului Atenagora. Dar şi iluştri profesori universitari şi-au exprimat public convingerile ferme asupra acţiunilor şi declaraţiilor anti-ortodoxe ale Patriarhului Ecumenic.”
“În anul 1054 când s-a făcut schisma existau diferenţe mai grave decât cele de astăzi, dar a continuat să existe potirul comun, care atunci nu a fost întrerupt. Aruncându-se anatema, a urmat să nu mai avem nici comuniunea sacramentală. Care este piedica? Le cer teologilor să îmi spună acest lucru. Vrem sau nu vrem unire? Nu este posibil să ne rugăm în Biserici «pentru unirea tuturor» şi să evităm unirea. Fie suntem sinceri, fie suntem ipocriţi atunci când ne rugăm pentru Unirea Bisericilor. Teologii sunt chemaţi să găsească soluţie. În ce priveşte FILIOQUE[1], nu cred să existe impediment.”
Însă aşa cum în mod corect a remarcat însuşi Prea Fericitul „Biserica Răsăritului de mai bine de două secole a răbdat aşteptând respect din partea infatuatei Rome în ce priveşte deciziile Sinoadelor Ecumenice”. Faptul că adaosul la Simbolul de credinţă, într-adevăr, se propunea ca învăţătura nedefinită a Papilor, care, e drept, nu fusese definită, însă nici nu era susţinut (Simbolul) cel nealterat. Că pretenţia primatului a fost, într-adevăr, urmărită, dar niciodată impusă. Că infailibilitatea nu a existat. Că atâtea inovaţii liturgice nu au fost acceptate, dar au fost introduse după schismă. Că alterări ale tainelor, aşa cum s-a întâmplat mai târziu, nu existau. Căci părăsind cuvântul Iconomiei şi adaptându-se Sfintelor Canoane, de atunci pentru Biserică „nu a mai fost posibil să se întoarcă la perioada Iconomiei, cu atât mai mult cu cât Roma se întărea în slăvirea ei eretică, lucru confirmat de multele încercări nereuşite de unire, ca şi de hotărârile marilor Sinoade locale …”
După schismă, Biserica Romei s-a transformat într-un Cezaropapism ostil, cu Cruciade, cu Sfânta Inchiziţie, cu filozofie în loc de teologie, cu trupesc în loc de duhovnicesc, cu secularitate în loc de transcendenţă. Astăzi papismul nu este Roma cea Veche dinainte de Schismă. (Ziarul ὈρθόδοξοςΤύπος, decembrie 1968, p. 1).
De asemenea, arhimandritul Iustin Popovici spune următoarele despre infailibilitatea papală: „Dogma despre infailibilitatea Papei nu este doar erezie, ci panerezie. Pentru că nici o altă erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de plenar împotriva Dumnezeu-Omului Hristos şi împotriva Bisericii Lui, aşa cum a făcut-o papismul prin dogma despre infailibilitatea Papei-omul. Nu există îndoială, dogma această este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. Dogma aceasta este, vai!, exilarea atroce a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă Răstignire a Domnului, doar că nu pe lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papal (Omul şi Dumnezeu-Omul, p. 159).
Patriarhul, în zelul lui de a se realiza în grabă o unire a Ortodoxiei cu sămânţa tuturor ereticilor ajunge până în punctul de a-i condamna netulburat şi pe Sfinţii Părinţi, pe cei care au păzit Sfânta Ortodoxie nevătămată, ca ipocriţi: „Vrem unirea sau nu o vrem etc”.
Aşa încât, ipocriţi erau Marele Fotie, care cu atâta vehemenţă a luptat împotriva Filioque, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Marcu Eugenicul şi înţeleptul său învăţător Iosif Vrienios, Ghenadios Scholarios, primul patriarh de după căderea Constantinopolului, Ieremia Tranos şi recent proclamaţii, şi oficial, ca sfinţi de către Patriarhia Ecumenică, Nicodim Aghioritul, Cosma Etolul şi Nectarie al Pentapolei.
Predica antiortodoxă a ecumeniştilor şi în special a corifeului acestora, a Patriarhului Atenagora, constituie o dezmembrare a Ortodoxiei, aşa cum foarte îndreptăţit scrie arhimandritul Spiridon Bilalis în noua lui carte „Apostolia ecumenică a Ortodoxiei”. Iată şi citatul respectiv:
„«Puternica teologie neopatristică»[2] a ortodocşilor ecumenişti constituie o dezmembrare a Ortodoxiei. Patriarhul ecumenic Atenagora, recent, a predicat în favoarea căsătoriei clericilor după hirotonie: «mă declar clar în favoarea căsătoriei clericilor şi după ce se hirotonesc. Nu există vreun impediment – căsătorie sau hirotonie… Într-o şedinţă a clericilor şi mirenilor din cadrul Bisericii Americii am hotărât acest lucru şi voi fi rezolvat această problemă, dar eu nu am anticipat să fiu chemat aici”. În mod lămurit şi categoric canonul 6 al Sinodului V-VI Ecumenic interzice ca ipodiaconul, diaconul şi preotul „după hirotonia făcută asupra lui să se căsătorească, fapt care constituie concubinaj, iar cei care îndrăznesc să o săvârşească sunt caterisiţi. Dacă deci ar dori să se unească cu femeie după legea căsătoriei, cei care aspiră la cler, înainte de hirotonia în ipodiacon sau diacon sau preot sa să o facă”. „Puternica teologie neopatriastică”, care a dezmembrat cele definite de Sfintele Sinoade Ecumenice, se declară făţiş în favoarea căsătoriei clerului după hirotonie, ceea ce atrage după sine caterisirea. Se pare că teologica ecumenistă se aliniază după exemplul lui Luther, al celui care a renunţat la Tradiţia Bisericii şi s-a căsătorit după hirotonia sa. „Neopatrismul” ecumeniştilor a introdus şi „potirul comun”, fără întoarcerea la credinţa ortodoxă a ereticilor romano-catolici. Este clar că „puternica teologie neopatristică” care a dispreţuit dumnezeieştile dogme şi sfintele canoane se grăbeşte să arunce Biserica Ortodoxă în pâlnia absorbantă a papismului şi protestantismului atot-devoratoare. Acesta este dispreţul ecumeniştilor ortodocşi faţă de dogmele credinţei ortodoxe, dus până la punctul în care Patriarhul ecumenic Atenagora afirmă că teribila erezie Filioque care a pervertit dogma despre Sfânta Treime şi a fost caracterizată de Marele Fotie ca „glas blasfemiator şi luptător împotriva lui Dumnezeu”, nu constituie o piedică în unirea Bisericilor: „În ce priveşte Filioque nu consider că constituie impediment”, a declarat.
Însă toate aceste prejudicieri – şi multe altele pe care le omit din lipsă de timp – asupra Ortodoxiei şi asupra rânduielii canonice şi conducerii Bisericii din partea Patriarhului Atenagora sunt, din punct de vedere canonic, condamnabile şi este vrednic de mirare cum de a rămas încă pe tronul patriarhal.
Iată cât de exact scrie, între altele, Mitropolitul Mesimvriei, Emanuil, în lucrarea sa«Ἐξομολογιτική» (Despre Spovedanie), vol 2, Atena, 1965: „În ce priveşte păcatul ‘prejudicierii ortodoxiei’ se cere … d) cei care se lasă momiţi de străini, de cei de alte credinţe, de eretici, de schismatici, slăbesc autoritatea Ortodoxiei, o pervertesc şi împing la revoltă, la scandal, la apostazie pe creştinii ortodocşi”, adică aşa cum acţionează Patriarhul Atenagora. Iată şi canonisirea acestui păcat: „Privarea de harurile Bisericii în cazul aderărilor nebuneşti, cu adevărat orbeşti (la alte credinţe), sub diferite pretexte, spre subminarea Ortodoxiei”.
Şi într-adevăr. Răul pe care l-a înfăptuit de curând Patriarhul Atenagora în detrimentul Bisericii Ortodoxe a Greciei şi al turmei ei ortodoxe este mare şi incalculabil.
Vrednicul de pomenire Fotios Kontoglou a întreţinut o corespondenţă cu el şi cu Mitropolitul de Derkoi, Iakovos. Le-a scris multe scrisori de avertizare în speranţa că poate se vor abţine de la faptele lor. Iată ce scrie într-una dintre ele adresată personal Patriarhului Atenagora: „Dorinţa Prea Fericirii Voastre şi a celor dimpreună cu Prea Fericirea Voastră ca Biserica Ortodoxă să se supună Papei şi zelul inexplicabil în acest sens din partea Prea Fericirii Voastre au umplut inima noastră de o durere şi mâhnire de nedescris. Urechile noastre încă ţiuie la această auzire cumplită …” (vezi scrisoarea întreagă în „OT”, aprilie 1965).
Deja ne-am separat în Grecia între unionişti şi antiunionişti. Şi mulţi fraţi ai noştri ortodocşi nou-calendarişti, scandalizaţi de predica antiortodoxă a Patriarhului Ecumenic, au aderat la vechii-calendarişti, aşa cum a scris şi Înalt Prea Sfinţitul Methimniei, Iakovos, în adresa sa către Sfântul Sinod.
Dacă nu există o opoziţie viguroasă şi o condamnare imediată a liniei trădătoare a Patriarhului Atenagora şi va avea succes planul său printr-o unire în pripă, atunci se vor împlini deplin prin Patriarhul Atenagora şi cei deopotrivă cu el, cuvintele stâlpului ortodoxiei, ale Sfântului Marcu Eugenicul: „Cei ce au fost cinstiţi şi înălţaţi mai presus de valoarea lor de către Biserica lui Hristos, au necinstit-o şi i s-au făcut nefolositori, pentru că s-au amestecat cu cei excomunicaţi de mulţi ani, cu cei căzuţi şi supuşi anatemei cu zecile de mii, şi pentru că au pângărit mireasa cea nepângărită a lui Hristos”.
De aceea, credem cu fermitate că mai ales în aceste zile tragice pentru Biserică „este nevoie ca cei care Îl iubesc pe Dumnezeu să se aşeze cu fermitate în poziţie de luptă prin faptele lor şi să fie totdeauna gata să înfrunte primejdii pentru credinţă” (ibidem).
Pentru toate acestea sunt profund mâhnit, pentru că sunt chemat în apărarea unei probleme care a fost lămurită deja în mărturisirea de credinţă ortodoxă.
Din păcate, este deja comună conştiinţa că Prea Fericitul Patriarh Atenagora, după câte spune, scrie şi înfăptuieşte, s-a afundat în erezie şi a apostaziat de la vechea tradiţie a Sfintei noastre Biserici, pentru care atâtea sfinte lupte s-au dat şi a curs atâta sânge de slăviţi mucenici.
Această credinţă o împărtăşesc înalţi ierarhi destoinici ai Bisericii Greciei, care în multe chipuri mărturisesc, şi care deja au încetat să îl mai pomenească. De asemenea, aproape toate mănăstirile Sfântului Munte au încetat pomenirea Patriarhului Atenagora. Dar şi iluştri profesori universitari şi-au exprimat public convingerile ferme asupra acţiunilor şi declaraţiilor anti-ortodoxe ale Patriarhului Ecumenic.
Cred cu fermitate că constituie o acţiune necanonică şi din punct de vedere canonic demnă de condamnat ca Patriarhul Atenagora să treacă, absolut după propria-i voinţă şi fără o decizie a Sinodului Ecumenic, la respingerea tradiţiei de veacuri, fapt pe care de altfel l-a declarat şi vrednicul de pomenire Arhiepiscop al Atenei, Hrisostom.
Depun deci în fotocopie şi scrisorile vrednicului de pomenire Mitropolit de Trikka şi Stagoi, Dionisios, din care reiese că acesta condamna categoric şi fără ocolişuri faptele inadmisibile ale Patriarhului Atenagora şi dă dreptate unui monah al Mănăstirii Grigoriu care şi-a părăsit mănăstirea de metanie din motive de conştiinţă. Pentru că nu s-a mulţumit doar cu întreruperea pomenirii Patriarhului, care se făcuse acolo. Dar s-a scandalizat pentru că mănăstirea sa avea comuniune cu cei care continuau să îl pomenească pe Patriarhul Atenagora.
Iată ce scrie vrednicul de pomenire Dionisios de Trikka:
„Şi sufletul meu este plin de nelinişte din pricina călătoriei Patriarhului la Roma. Şi eu mă tem să nu cadă în vreo capcană a romano-catolicilor. Să îl împiedice însă cineva este imposibil. ‘Încăpăţânarea-i călugărească’ este cunoscută. A spus-o şi o face. Sper să nu jelim şi să plângem fapte care mai mult încă vor lărgi distanţa care desparte pe fiii care se consideră ortodocşi de Prea Fericitul nostru Patriarh Ecumenic” (5-10-1967).
„M-am mâhnit din pricina încercării prin care treceţi. Atât timp însă cât este o chestiune de conştiinţă, nu trebuie să vă mâhnească şi să vă supere. Un singur lucru este rău, păcatul. Toate celelalte, şi prigoanele, şi bolile, şi încercările sunt dovezi ale iubirii dumnezeieşti. Să le răbdăm şi Domnul ne va răsplăti”.
Marcu Manolis
Diacon
Oρθόδοξος Τύπος, 18.06.2010, pp. 1, 7.
Traducere Tatiana Petrache(G.O.)
Citiți tot articolul aici http://graiulortodox.wordpress.com/2010/07/25/%e2%80%9cpredica-antiortodoxa-a-ecumenistilor-este-o-dezmembrare-a-bisericii%e2%80%9d/
[1] Parintele Rafael Noica: “Filioque este foarte subtil, fiindcă reprezintă o culme [a ratacirii, conform finalului, n.n.] greu de înţeles majorităţii. Dacă nu l-am fi avut pe părintele Sofronie nu ştiu ce aş fi înţeles din asta. Filioque reprezintă un punct infinitezimal de unde începe o răscruce, o despărţire de drumuri, radical diferite. În ce sens?
O istorie întreagă omul a încercat să caute pe Dumnezeu, şi sunt mai multe lucruri pe care greu le-a înţeles, dar mai cu precădere Persoana. Persoana s’a confundat cuindividul. […] Zicea Părintele Sofronie că tot ce este păgânism se diferenţiază de Biserică prin…[raportarea la…] Persoană. Persoana este linia de despărţire. Acelaşi lucru desparte Biserica de erezii: Persoana. […]
Filosofia omului nu trebuie să pună deasupra Persoanei, Generalul sau Randuiala sau ceva obiectiv sau ceva abstract. Nu Omenirea trăieşte, ci omul; nu Dumnezeirea trăieşte, ci Tatăl, şi Fiul, şi Duhul Sfânt, ca Persoane. Cu Filioque, esenţa certei între Biserică şi Roma este… Filioque, pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba: în crezul catolic s-a adăugat, la partea Duhului Sfânt, „şi întru Duhul Sfânt Carele din Tatăl şi din Fiul purcede”– ceea ce, pe de-o parte, nu avem în Scriptură, Hristos zice că purcede din Tatăl, pe de altă parte, iarăşi, experienţa Părinţilor care au ajuns la trăirea dogmatică, la viziunea Luminii şi aşa mai departe, şi pentru care formulele astea nu erau formule abstracte, ci o viaţă pe care o trăiau şi vibra în ei, şi căreia, în Sinoadele lor, au încercat să îi dea o expresie în graiul ăsta sărac omenesc, grai lumesc în care au încercat să exprime cele vecinice şi, până la urmă, inexprimabile.
[…] Cu Filioque, cu purcederea Duhului din Tatal si din Fiul, trebuie să înţelegem ce-ipurcedere. Fiindcă tot catolicismul este cel care confundă între trimitere şi purcedere, cum am văzut în diferite articole teologice de-ale lor, cum că dacă Fiul trimite pe Duhul Sfânt, deci Duhul purcede de la Fiul. Atuncea “purcede” si de la Maica Domnului, si de la sfinti? (…) Dar nu-i asta. A purcede, in Treime, este echivalent, pentru Fiul, cu a naste. Pentru Fiul avem ceva ce Descoperirea dumnezeiască o numeşte “naştere” [din Tatăl, n.n.] şi de-aia Îl numim Fiu. Există o analogie oarecare între Naşterea Fiului cea mai înainte de veci şi naşterea noastră în trup. Şi noi ne numim “fii” sau”fiice”, fiindcă [ne] naştem. Pentru Duhul Sfânt n-avem analogie în experienţa noastră şi n-avem nici expresie pentru felul Lui de a fiinţa în vecinicie, nici pentru El. (…) Tatăl Îi este Duhului nu Tată, [ci] îi este… Purcezător; ce-o fi insemnand asta? Dar aşa cum Fiul [Se] naşte din Tatăl, aşa Duhul purcede din Tatăl; şi cum Fiul nu poate naşte – o naştere nu se poate din două mame sau doi taţi… (…) În ale Duhului, unde nu este nevoie de această lege a geneticii, Se naşte numai dintr-o Persoană… Şi aşa cum Naşterea este dintru O Persoană, tot aşa purcederea este dintru O Persoană. (…)
Dacă Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi din Fiul [cum zic catolicii, n.n.]… şi dogmaticienii Bisericii au reproşat Romei: păi, cum, din două Principii? (…) Şi catolicismul răspunde: Nu din două Principii, ci ca dintr-Un singur Principiu – din Tatăl şi din Fiul. Care-i principiul comun Tatălui şi Fiului? Esenţa. Dumnezeirea. Deci Duhul Sfânt purcede din “Dumnezeire” şi nu din Dumnezeu-Persoana Tatălui? Iarăşi picăm în impersonalism. (…)
Dacă din Dumnezeirea – aş zice, impersonală – [ar] purcede Duhul, după cum ziceam, ne întoarcem iarăşi pe linia gândirii impersonale, şi este primul pas de la culmea dogmelor înapoi în gândirea păgână, gândirea asta întunecată, în care nu este urmă de mântuire şi care [se] termină cu iadul. Înţeleg acuma Filioque concretizând în sine, potenţial, toate ereziile care au fost, ba şi toate rătăcirile păgânismului, de la căderea lui Adam, pe linia lui Cain şi până astăzi. Aşa că Filioque nu este un lucru mic şi nu este o joacă, este culmea tuturor rătăcirilor – într-un singur cuvânt“. sursa:(Război întru Cuvânt – Parintele Rafail Noica: “FILIOQUE” ESTE CULMEA RATACIRILOR INTR-UN SINGUR CUVANT–http://www.razbointrucuvant.ro/2009/06/23/parintele-rafail-noica-filioque-este-culmea-ratacirilor-intr-un-singur-cuvant/)
[2]Teologia neopatristică, în linii generale, constituie o prelungire şi o ramificaţie a diverselor teologii mai noi, care s-au dezvoltat în Occident – în principal a celei protestante – (teologia socială, teologia politică, teologia libertăţii, a eliberării, teologia revoluţiei, teologia „neagră”, teologia contextului, teologia feministă, teologia cuprinzătoare etc.) şi este un fruct al secularizării, al raţionalismului şi al deviaţiei de la caracteristicile credinţei şi învăţăturii ortodoxe.
sursa:(Graiul Ortodox – Conferința-Teologie patristică si erezie postpatristică.-Pireu 15 februarie 2012 http://graiulortodox.wordpress.com/marturisirea-de-credin%c8%9ba/primatul-sinodalitate-si-unitate-a-bisericii/teologie-post-patristica/)
[3] Scrisoarea lui Fotis Kondoglu către Patriarhul Ecumenic Athenagora – “Dorinţa Sanctităţii Voastre şi a celor dimpreună cu Dumneavoastră ca Biserica Ortodoxă de a se supune Papei, pecum şi gestul inexplicabil din partea Dumneavoastră, au umplut inima noastră de o negrăită întristare şi frământare. Urechile noastre încă ţiuie de acest groaznic glas. Turma ortodoxă s-a împărţit. Pe de o parte, unii V-au urmat pe drumul cel alunecos, care duce la pierzare, iar pe de alta, alţii au rămas tari şi neclintiţi în Credinţa Ortodoxă a părinţilor lor, scârbindu-se chiar şi de gândul că Patriarhul ecumenic s-a îmbrăţişat cu Papa şi s-a întinat din această urâciune a lipsei de evlavie. Cei care v-au urmat au fost dinainte rânduiţi să vă urmeze, fiind iubitori de materie, slăvitori în deşert, necredincioşi, servili, linguşitori şi măgulitori. Au alergat, deci, să se alinieze lumii, lumii păcătoase a comodităţii pământeşti celei fără necazuri şi fără luptă în viaţă, în cetatea care rămâne aici, necăutând-o pe cea viitoare, ca şi cum ar fi inexistentă şi cu totul de necrezut pentru ei. Alţii însă, credincioşii, au rămas neclintiţi în ortodoxie, în ţara sărăciei, a lipsurilor, a ispitelor, a prigoanelor, fiind siguri că în mijlocul lor este prezent Domnul, Care a spus că Biserica Sa va fi legată cu martiriul, dispreţul, sărăcia, batjocura, care vor fi răsplata mărturisirii lor statornice în această lume. În urechile lor răsună zi şi noapte mângâietoarele cuvinte ale lui Hristos. „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”. Prigoana, reaua pătimire şi moartea sunt moştenirea binecuvântată a adevăraţilor mucenici ai lui Hristos. Preasfânta Sa gură a spus şi aceasta: „Împărăţia cerurilor se sileşte şi silitorii o silesc pe ea”. Cum este cu putinţă să existe silitori în tabăra neluptătorilor, care s-au grăbit să cocheteze cu minciuna pentru a trăi în linişte şi în desfătarea bunătăţilor lumeşti? Şi voi, păstorii poporului, ce fel de păstori sunteţi? Oile pe care vi le-a încredinţat Hristos le predaţi lupilor. Vă întreţineţi cu stăpânitorii acestei lumi, pentru că aţi râvnit slava lor şi nu slava lui Dumnezeu. Aţi lepădat Credinţa oamenilor păcătoşi cu dorinţe lumeşti, care sunt călăuziţi de satana. V-aţi predat şi aţi predat oile „stăpânitorului acestei lumi”, lume care este stăpânită de materie, de aur, de descoperiri şi de maşini care uimesc mulţimile ca şi minunile lui Antihrist. V-aţi predat şi aţi predat oile cunoştinţei celei cu nume mincinos, înşelăciunii celei goale învăţate în ţările ateismului şi ale disperării, unde nu există nici măcar mirosul vieţii veşnice şi al adevăratei cunoştinţe, a cunoştinţei de Dumnezeu. Şi asta, pentru că nu sunteţi păstorii cei buni, care-şi jertfesc viaţa pentru oi pentru a le duce la păşunile cele bine mirositoare ale vieţii celei nemuritoare. Voi sunteţi păstori năimiţi şi, după preasfânta gură a Domnului, păstorul năimit nu este păstor (Ioan 10:13). Sunteţi năimiţii stăpânitorilor acestei lumi, pentru slava şi bogăţia cărora lucraţi. Şi, odată ce sunteţi robii unor astfel de domni, sunteţi înarmaţi cu armele violenţei, cu care ameninţaţi oile credincioase ale lui Hristos pentru a le obliga să vă urmeze. Dar aceste fericite oi aşteaptă mucenicia ca pe o izbăvire şi ca pe un semn nemincinos că vor lua cununa cea neveştejită de la Punătorul de nevoinţe, Domnul Iisus Hristos. Da! Suntem gata să mărturisim cu bucurie şi veselie pentru Credinţa Ortodoxă, pe care o ţinem ca pe o prea mare comoară. Ne fericim pe noi înşine, pentru că vom fi prigoniţi şi vom muri pentru credinţă şi pentru adevăr. Aţi ascuţit sabia ruşinii. Aţi trimis organele de violenţă care vă înconjoară şi cu care este întotdeauna atot-înarmată apostazia. Le-aţi trimis împotriva noastră. Deja în Sfântul Munte a apărut paloşul sângeros şi îngrozitor, pentru a semăna teroarea în sfintele inimi ale bătrânilor, ale asceţilor şi ale pustnicilor care au trăit în încercări, în lipsuri, în desăvârşită lepădare de trupul lor pentru a bineplăcea Domnului. Înfiorătoarea faţă a violenţei se prezintă ca cea a capului mitic al Medusei în grădina cea sfinţită a Maicii Domnului. Şi în spatele acestei urâciuni a violenţei vă aflaţi voi, păstorii năimiţi, cei de trei ori sclavi ai stăpânitorilor întunecatei lumi a banului, a ateismului, a degenerării şi a toată desfrânarea.
I-aţi sfâşiat pe cei nevinovaţi, pe sfinţii mărturisitori, pentru că aţi devenit lupi chiar voi, păstorii. Aţi sfâşiat Ortodoxia în Colosseumul în care sunt de faţă cezarii ateismului actual făcător de rele. Este vremea însă, să lepădaţi blana de oaie de vreme ce aceasta nu mai înşeală pe nimeni. Ce aveţi de făcut, faceţi mai curând !”
GRAIUL ORTODX – Scrisoarea lui Fotis Kondoglu către Patriarhul Ecumenic Athenagora