Iubiții mei[1],

Și fariseii spun această bârfă și blasfemie în același timp la adresa Domnului, tocmai după ce El vindecase doi orbi și scosese un demon, care producea în om o muțenie falsă. Căci El „scoțând demonul, mutul a vorbit [ἐκβληθέντος τοῦ δαιμονίου, ἐλάλησεν ὁ κωφός] [Mt. 9, 33, BYZ]. Și răutatea fariseilor, răutatea lor născută din necredința față de El, din minimalizarea Domnului, a scos pe gură fraza cu care am început să predic azi: că El îi scoate pe demoni din oameni „cu ajutorul” Satanei. Că Satana este arhonul/ conducătorul demonilor.

Însă ei se străduiau să Îi facă o campanie falsă de promovare…pentru că răutatea lor și necredința lor nu a rămas la stadiul de aversiune interioară. Pentru că ei simțeau că minunile Lui sunt reale, deși nu le puteau accepta. De aceea răutatea necredinței lor era plină de gelozie. Pentru că și-ar fi dorit și ei ca să facă minuni, ca să fie în prim-plan, ca să fie…în locul Lui. De aceea Îl atacau pe El prin cuvinte, Îl minimalizau, Îl defăimau, îl bârfeau la modul grosier, pentru ca oamenii să nu se mai apropie de El.

Pentru că fariseii doreau să facă din cazul Iisus…un caz banal. Ba chiar unul nefericit, atâta timp cât El nu era prezentat ca un vindecător al mulțimii, ca un mângâietor al lor, ca un om care îi ajută, ci ca „un manipulator” al oamenilor.

Însă Domnul nu le dă replica! Sfântul Matteos a consemnat hula, a consemnat minciuna fariseilor în v. 34, dar în versetul următor el ne spune: „Și Iisus înconjura toate cetățile și satele [καὶ περιῆγεν ὁ Ἰησοῦς τὰς πόλεις πάσας καὶ τὰς κώμας], învățând în sinagogile lor [διδάσκων ἐν ταῖς συναγωγαῖς αὐτῶν], și propovăduind Evanghelia Împărăției [καὶκηρύσσων τὸ Εὐαγγέλιον τῆς Βασιλείας], și vindecând toată boala și toată slăbiciunea în popor [καὶ θεραπεύων πᾶσαν νόσον καὶ πᾶσαν μαλακίαν ἐν τῷ λαω]” [Mt. 9, 35, BYZ].

Pentru că Domnul le-a dat replica prin tot ceea ce vorbea și prin tot ceea ce făcea. Dacă s-ar fi contrat cu ei în cuvinte, ar fi părut unora că Domnul vrea să Se dezvinovățească. Pentru că mulți cred, că dacă vrei să răspunzi la o minciună la adresa ta, de fapt ai ceva de ascuns sau ești cumva vinovat.

Însă El Își continuă lucrarea, merge mai departe, înconjoară cetățile și satele, făcând 3 lucruri fundamentale: 1. îi învăța pe oameni, răspunzându-le la întrebările lor; 2. le propovăduia Evanghelia Împărăției, revelându-le lor lucruri neștiute de oameni, și 3. îi vindeca de toate bolile și slăbiciunile lor.

Pentru că El avea cuvânt pentru suflet, dar și cuvânt pentru trup. Cuvântul Lui îi vindeca pe oameni de neștiință, îi lumina dumnezeiește, dar îi vindeca și de boli. Pentru că El era Făcătorul omului, al sufletului și al trupului său, iar vindecarea omului începe din sufletul lui. De aceea și Sfântul Matteos pune în prim-plan învățarea și propovăduirea, apoi vorbește despre vindecare. Pentru că oamenii erau vindecați după ce erau luminați în credință, după ce erau întăriți în nădejdea Lui, după ce le aprindea dragostea lor pentru Dumnezeu.

Iar dacă sunteți atenți la Taina Sfântului Maslu, veți vedea același lucru: avem un canon de cântări[2], adică o Utrenie pe scurt, avem o ectenie mare, sfințim uleiul vindecării[3], după care avem 7 Apostole, 7 Evanghelii și 7 rugăciuni, după care, la final, mai avem o a 8-a rugăciune[4]. Pentru că învățătura trebuie să premeargă iertării de păcate și vindecării de boli. Învățătura e fundamentală pentru că ea e hrana pentru suflet, ea e lumina sufletului, ea e începutul mântuirii noastre.

Și la fel se petrece și când sfințim apa la Botezul Domnului: ne rugăm îndelung, după aceea o sfințim. Și în rugăciunile de sfințire se explică sfințenia ei, rolul ei în viața noastră, a apei sfințite.

Pentru că toate Slujbele Bisericii sunt așa: sunt pline de cântări, de rugăciuni, de fapte concrete. Iar când binecuvântăm sau sfințim ceva, acelea se umplu de slava lui Dumnezeu, pentru că El este Cel care binevoiește în Slujbele Bisericii Sale.

Pentru că Biserica Îl urmează pe Capul ei, pe Domnul ei în toată slujirea sa. Și împletește rugăciunea cu cântarea și cu binecuvântarea și cu sfințirea. Pentru ca atât sufletul cât și trupul să se curățească și să se sfințească.

Dumnezeiescul Botez e afundare și ridicare întreită din apa sfințită în numele Domnului. Și când omul se botează, el se umple de slava Treimii. Și Taina constă în ceea ce omul simte și trăiește în Botez, pentru că slava Lui e cea care îl curățește, îl vindecă, îl naște din nou pe om.

Dumnezeiasca Mirungere, primită în cadrul Slujbei Botezului, după ce omul a fost botezat în numele Preasfintei Treimi, e ungere fizică a noastră cu Sfântul și Marele Mir al Domnului, dar interior, duhovnicește, ea este pecete a darului Sfântului Duh[5]. Ea e umplere de slava lui Dumnezeu. Căci Taina constă în ceea ce aduce, în mod interior, mirul în noi. Căci suntem unși la organele trupului nostru, dar slava Lui intră în noi.

Și apoi, după Botez, cel nou luminat e împărtășit cu Sfânta Euharistie pentru prima oară[6], pentru că el e, de acum, membru real al Bisericii. Și astfel pruncul botezat, miruns și împărtășit, pleacă acasă cu experiența dumnezeiască a 3 Sfinte Taine.

El a venit la Biserică plin de demoni, a fost exorcizat[7], se naște din nou în apa Botezului, e umplut de har în Mirungere, se unește ființial cu Domnul lui în Euharistie și pleacă acasă ca un om dumnezeiesc.

Dar pentru că, prin păcat, cădem din relația cu Dumnezeu, avem nevoie cu toții de Taina Sfintei Spovedanii. În care suntem curățiți de păcate de Domnul și ne împăcăm cu El și cu Biserica Lui[8]. Și esența Tainei e ceea simțim în noi: curățire, vindecare, eliberare de păcat. Primite de la Domnul. Ca Cel ce ne trece mereu de la moarte la viață și de pe pământ la cer.

Taina Nunții e umplere de har. Taina Hirotoniei e umplere de har. Taina Înmormântării e plină de har. Taina monahismului e plină de har. Taina sfințirii Bisericii e plină de har. Pentru că în toate Tainele Bisericii noi ne umplem de același har al lui Dumnezeu, care lucrează dumnezeiește potrivit Tainei.

Căci pe cei care se căsătoresc, Dumnezeu îi umple de iubire sfântă și de comuniune dumnezeiască, pentru a trăi toate în credință, în nădejde și în dragoste de Dumnezeu.

Pe cei care se hirotonesc, Dumnezeu îi umple de râvna slujirii Lui și de dragoste sfântă pentru Biserica Sa și de conștiința responsabilității pentru mântuirea oamenilor.

Pe cel adormit, noi îl dezlegăm de păcate și pentru el cerem de la Domnul odihnă veșnică cu Sfinții lui Dumnezeu. Iar sufletul și trupul lui simt rugăciunea și iertarea noastră. Iar pe cel care se face monah și se leapădă de toate cele ale lumii, Domnul îl povățuiește în adevărul Lui și îl întărește pe el ca să Îi placă Lui întru toate[9], pentru că îl umple de slava Lui.

Orice sfințire e o Taină pentru că în ea se produce o reală împărtășire de slava lui Dumnezeu, după cum orice binecuvântare a noastră, a Ierarhi- lor și a Preoților, dată la slujbe sau în mod particular, împărtășește tainic slava Lui.

Da, în manualele de școală, se spune că Sfintele Taine ale Bisericii sunt în număr de 7! Și Tainele sunt separate de Ierurgii. Însă, „Sinoadele Ecumenice nu ne-au lăsat nicio definiție dogmatică cu privire la aceste Taine…Primul care pare să fi limitat Sfintele Taine la un număr determinat de șapte, în scrierea lui, este Monahul Iov, care a trăit în secolul al XIII-lea după Hristos”[10]. Și eu cred că problema numărului Sfintelor Taine e o problemă teologică deschisă, pe care trebuie să o fundamentăm patristic, printr-o muncă de cercetare mult mai complexă, atâta timp cât, pentru Sfântul Dionisios Areopagitul și pentru Sfântul Teodoros Studitul, Sfinte Taine erau și Înmormântarea și Monahismul[11].

În limba greacă, Ierurgie înseamnă lucrare sfântă sau de sfințire. Însă Tainele Bisericii au același rol: de curățire și de sfințire a omului. După cum, așa cum spuneam și altă dată, a prohirisi și a hirotoni înseamnă același lucru în esență[12], la fel Taină și Ierurgieînseamnă, în esență, același lucru: umplerea oamenilor sau a obiectelor sau a clădirilor de slava lui Dumnezeu, sfințirea lor, binecuvântarea lor.

Și când Dumnezeu sfințește, El sfințește în mod tainic, în interiorul omului. Pentru că revarsă slava Lui în sufletul și în trupul omului, iar omul credincios trăiește din plin, în mod conștient, modul curățirii și al sfințirii lui.

…Însă fariseii doreau să astupe propovăduirea Lui și minunile Lui cu vorbe mincinoase. Răspândeau în popor minciuni despre El, făcând din Domnul „un slujitor al Satanei”. Iar Sfântul Matteos prinde minciuna lor în Mt. 9, 34, pentru ca să ne învețe pe noi, pe noi toți, cât de mare e răul calomniei, dar și cât de penibilă e minciuna.

Căci atunci când minți despre un om bun, despre un slujitor al lui Dumnezeu, când îl calomniezi, fără ca acela să-ți fi făcut ceva rău sau fără ca să știi vreun lucru rău despre el, propui oamenilor minciuna drept „adevăr”. A crede foarte ușor și a răspândi o bârfă, un neadevăr despre cineva, un lucru neprobat despre cineva, arată că nouă ne place să îi rănim pe oameni, să le facem viața un chin.

Glumele proaste la adresa oamenilor pe care nu îi cunoaștem sau inventarea de păcate și punerea lor pe seama altora este o nedreptate făcută altora. Un păcat născut din răutate, din invidie, din minimalizarea altora, care atinge sufletul și liniștea acelor oameni.

Iar bârfa printre oameni, la TV sau online pare azi un mod de a fi, pentru că nu ne interesează cine sunt, ce fac și ce cred alții, ci ne place să presupunem tot felul de lucruri despre ei. Și îmbinăm astfel fantezia cu realitatea, ce fac cu ce nu fac ceilalți, și sporim minciunile despre alții pe bandă rulantă.

Însă acest mod mincinos de a ne da cu părerea sau de a minți în mod sfruntat, fără rușine, despre alții, arată faptul că nouă ne place să mințim despre noi înșine. Mințim despre alții, pentru că mințim și despre noi. Adică ne mințim pe noi înșine.

Dacă nu ne-ar plăcea minciuna, nu am minți nici despre noi și nici despre alții. Dar pentru că noi considerăm minciuna un mod de a fi, tocmai de aceea minciuna despre alții vrem să fie „realitatea” altora.

Însă minciuna e minciună și realitatea e realitate. Iar oamenii sunt ceea ce sunt ei în fața lui Dumnezeu și a conștiinței lor și nu ceea ce vrem noi să fie. De aceea, calomnia, minciuna sfruntată despre cineva, e penibilă. Căci chiar dacă mulți oameni o cred, chiar dacă toți ar crede o minciună pe care o spunem despre altcineva, minciuna va fi arătată de rușine, în cele din urmă, de Dumnezeu, pentru că El judecă realitățile oamenilor, cine sunt oamenii și nu minciunile despre oameni.

Dimpotrivă, când suferi din cauza minciunilor altora, suferi pe nedrept. Și când suferi pentru Domnul acele minciuni, ele sunt rănile ascezei tale, adică decorațiile tale duhovnicești. Pentru că noi ne punem nădejdea în Domnul și de la El așteptăm dreptatea noastră și nu dorim să convingem cu forța pe oameni că adevărul nostru…e altul.

În istoria Bisericii au existat mulți Sfinți Părinți și multe Sfinte Maici care au suferit din cauza minciunilor oamenilor, din cauza turnătoriilor lor ordinare. Unul a fost acuzat că face vrăji, altul că e desfrânat, altul că este eretic. În cele din urmă adevărul a ieșit la lumină și cei considerați „păcătoși” erau de fapt Mucenicii Lui. Pentru că suferiseră în Domnul toate acele nedreptăți făcute la adresa lor.

Așadar, iubiții mei, să nu vorbim despre lucruri pe care nu le știm foarte bine! Să nu presupunem în mod păcătos că unul e așa și pe dincolo! Să nu lățim bârfa ucigătoare de suflet!

Dacă am văzut, dacă am înțeles, dacă știm foarte bine viața unui om și faptele lui, atunci să vorbim despre ele în mod smerit și bucuros. Însă nu trebuie să ne aventurăm pe versanții imaginației și să inventăm tot felul de povești nebunești despre oameni. Pentru că acele invenții sunt pietrele cu care l-am lovit, e pistolul cu care am tras în sufletul lui.

Minciuna ucide! Minciuna de sine ucide! A trăi în minciună e totuna cu a trăi în moarte. Iar dacă vrem să ne ridicăm din morți, trebuie să spunem adevărul despre noi și despre ceilalți.

Iar rugăciunea e locul unde trebuie să spunem adevărul despre noi înșine. Rugăciunea e momentul în care Dumnezeu vrea să audă durerea pocăinței noastre. Iar momentele în care trebuie să vorbim despre alții, despre cei pe care i-am cunoscut bine, sunt momentele în care putem să îi zidim pe alții prin mărturia noastră.

De aceea, iubesc nespus momentul când ortodocșii, cu adevărat, vorbesc despre Sfinți. Când vorbesc despre Sfinții pe care i-au întâlnit în viață sau despre cei care le-au punctat viața lor cu minuni. Pentru că atunci ortodocșii vorbesc în mod smerit despre ei și în mod bucuros despre Sfinți. Și așa ar trebui să vorbim noi despre ceilalți: cu bucurie, dar având o părere smerită despre noi înșine, realistă, pentru că ne știm prea bine viața.

Orbii L-au mărturisit fiu al lui David [Mt. 9, 27] și este, după umanitatea Sa. Iar mutul, de fapt, era demonizat [Mt. 9, 32].

Și societatea românească, din păcate, e plină de foarte mulți oameni muți, muți de la demoni, din cauza demonilor, pentru că nu doresc să Îl laude pe Dumnezeu și să Îi mulțumească pentru toate. Iar dacă nu vrem să fim doxologici, atunci suntem muți duhovnicește, pentru că nu ne folosim vorbirea în modul ei originar: acela de a-L recunoaște pe Dumnezeu ca Stăpânul a toate, ca Făcătorul a toate și a-I mulțumi pentru toate. Pentru că glasul nostru pentru aceasta ne-a fost dăruit de Domnul: pentru a-L slăvi pe El întru toate.

Călătoream cu câteva zile în urmă alături de o familie de oameni muți. El și ea, la peste 40 de ani. Toată vorbirea lor era plină de semne. Mâinile lor făceau ceea ce ar fi trebuit să facă limba lor. Vorbeau cu mâinile…

Și m-am gândit atunci: Doamne, dacă oameni  de acest fel ar naște un copil, și acela s-ar naște sănătos și cu puterea de a vorbi, de la cine ar învață acel copil să vorbească, dacă oamenii ăștia nu ar avea părinți, rude, cunoscuți, care să vorbească? Pentru că vorbirea o înveți de la cei care vorbesc. Însă cei care nu vorbesc fac semne, gesturi, scriu pe hârtie ceea ce vor.

La fel, de unde înveți să vorbești, într-o societate care tace, care urăște și tace, care este indiferentă? De unde înveți adevărul, dacă nimeni nu ți-l propovăduiește? Pentru că adevărul trebuie vestit prin orașe și sate, trebuie vestit la tot omul, pentru că tot omul trebuie să știe că se poate mântui și se poate vindeca cu Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, fiecare dintre voi poate re-propovădui adevărul Bisericii, poate spune și altora ceea ce a auzit la Biserică, pentru ca toți să știe! Fiecare poate îndemna și aduce la Biserică pe cel ce nu știe, pentru ca el să Îl cunoască pe Domnul.

Căci Biserica nu numai că vorbește, dar și face. Ea trăiește vorbind și cântând, ea trăiește scoțând oamenii din Iad și vindecându-i, ea trăiește ducând oamenii în cer și făcându-i moștenitorii Împărăției Lui. Și ați auzit că Sfântul Matteos a folosit sintagma „Evanghelia Împărăției” [Mt. 9, 35]. Adică Evanghelia care te duce în Împărăție, dacă o trăiești. Pentru că Evanghelia e o cale și o scară către cer. Și cine trăiește evanghelic trăiește ortodox, și cine trăiește ortodox trăiește eclesial, și cine trăiește eclesial trăiește prin Slujbele Bisericii. Căci toată slujirea Bisericii e o mare taină, e taina împreunei viețuiri a oamenilor cu Dumnezeu și taina aceasta e taina Împărăției Lui, pentru că vom fi veșnic cu El.

Să ne dea Domnul post cu multe luminări dumnezeiești! Maica lui Dumnezeu, purtătoarea noastră de grijă, să ne umple de dorul după curăție și sfințenie! Să postim bucurându-ne, să postim cu soarele slavei Lui în noi, pentru că el e mai puternic decât soarele care ne dogorește! Amin.

---

[1] Scrisă în ziua de 4 august 2016, zi de joi, cu 26 de grade la ora 11.00.

[2] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 127-135. [3] Idem, p. 135-137. [4] Idem, p. 139-167. [5]Idem, p. 43. [6] Idem, p. 49. [7] Idem, p. 22-27. [8] Idem, p. 74-75. [9] Idem, p. 558-559.

[10] Sfântul Nectarie de la Eghina, Opere complete, vol. 6, Studii despre Biserică, despre Tradiție, despre Dumnezeieștile Taine și despre slujirea în Duh și Adevăr, trad. din lb. gr. de Laura Enache, prolegomene și îngrij. a text. de Hristou Krikonis, trad. din neogreacă de Ierom. Nathanael Neacșu, Ed. Doxologia, Iași, 2016, p. 156-157.

[11] Idem, p. 156.

[12] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/09/16/predica-la-10-ani-de-dumnezeiasca-preotie-17-septembrie-2015/.