în această duminică, în duminica dintre Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh, facem pomenirea unui Sinod Ecumenic. Unui Sinod al întregii lumi creștine. Pentru căecumenic e un cuvânt provenit din limba greacă, unde οἰκουμένη [icumeni] înseamnălumea locuită sau întreaga umanitate[2]. Și Sinodul I Ecumenic/ Cel a toată lumea, pomenit azi, din anul 325 d. Hr., a fost cel care a vestit adevărul despre Fiul lui Dumnezeu întrupat întregii umanități, pentru că întreaga umanitate e chemată să intre în Biserică.

De ce se pomenește astăzi un Sinod? Pentru ca să se sublinieze foarte profund faptul că harul dumnezeiesc coboară la cei în care este dreaptă credință, dar, în același timp, trăiesc în comuniune sfântă, de iubire, între ei.

Căci atunci când Domnul S-a înălțat la cer, potrivit Sfântului Lucas, Evanghelistul, Sfinții Apostoli, „închinându-se Lui [προσκυνήσαντες αὐτόν], s-au întors întru Ierusalim cu bucurie mare [ὑπέστρεψαν εἰς Ἱερουσαλὴμ μετὰ χαρᾶς μεγάλης]” [Lc. 24, 52, BYZ].

Pentru că El le-a confirmat, prin toate cele spuse și făcute, că e Fiul lui Dumnezeu întrupat. Și înălțându-Se la cer, Domnul i-a umplut de bucuria încredințării desăvârșite că El e FiulTatălui. Tocmai de aceea, Apostolii Lui nu s-au despărțit, ci „erau neîncetat în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu [ἦσαν διὰ παντὸς ἐν τῷ ἱερῷ, αἰνοῦντες καὶ εὐλογοῦντες τὸν θεόν]” [Lc. 24, 53, BYZ].

Pentru că știau că rolul lor e acela de a-L sluji pe Dumnezeu, pentru că ei erau martorii Lui în lume. Pe care El i-a ales și pe care El i-a sfințit și i-a trimis să meargă și să învețe „toate neamurile [πάντα τὰ ἔθνη], botezându-le pe ele întru numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh [βαπτίζοντες αὐτοὺς εἰς τὸ ὄνομα τοῦ Πατρὸς καὶ τοῦ Υἱοῦ καὶ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]” [Mt. 28, 19, BYZ], al Dumnezeului treimic.

De aceea, în Crezul ecumenic, al întregii lumi creștine, când se spune că Biserica estecatolică [καθολικὴν][3], se spune, de fapt, acest lucru: că Biserica lui Dumnezeu e pentru toate neamurile. Că ea trebuie să înglobeze întreaga umanitate. Și ea, Biserica, cea una șisfântă, e catolică, e pentru toate neamurile, dacă rămâne în învățătura și în harul primit de la Apostoli. Dacă rămâne în comuniunea neîntreruptă de credință, de slujire și de viață a Apostolilor și a tuturor Sfinților Lui.

Pentru că Apostolii au rămas împreună! Ei s-au întors de pe Muntele Măslinilor în Ierusalim [F. Ap. 1, 12], „s-au suit în camera de sus [ἀνέβησαν εἰς τὸ ὑπερῷον]” [F. Ap. 1, 13, BYZ], „stăruind cu o singură minte [în] rugăciune și [în] cerere [προσκαρτεροῦντες ὁμοθυμαδὸν τῇ προσευχῇ καὶ τῇ δεήσει], împreună cu Femeile [Mironosițe] și [cu]  Maria, Mama lui Iisus, și cu frații Lui [σὺν γυναιξὶν καὶ Μαρίᾳ τῇ μητρὶ τοῦ Ἰησοῦ, καὶ σὺν τοῖς ἀδελφοῖς αὐτοῦ]” vitregi, adică cu fiii Sfântului Iosif, Logod- nicul Maicii Domnului.

Și stăruiau cu toții în rugăciune pentru un scop precis: pentru a fi botezați în Duhul Sfânt. Pentru că asta le spusese Domnul, înainte de a Se înălța la cer: „Ioannis [Botezătorul] a botezat [în] apă [Ἰωάννης ἐβάπτισεν ὕδατι], dar voi veți fi botezați [în] Duhul Sfânt, nu [cu] mult după aceste zile [ὑμεῖς δὲ βαπτισθήσεσθε ἐν πνεύματι ἁγίῳ οὐ μετὰ πολλὰς ταύτας ἡμέρας]” [F. Ap. 1, 5, BYZ].

Cine era Duhul Sfânt pentru Sfinții Apostoli, care stăruiau în rugăciune, în cererea acestuiîntâi Botez al Bisericii? Era Mângâietorul [ὁ Παράκλητος], pe Care Fiul avea să-L trimită lor de la Tatăl și Care Duh Sfânt purcede [ἐκπορεύεται] din Tatăl [In. 15, 25, BYZ]. Iar dacă Duhul purcede din Tatăl, atunci e deoființă cu Tatăl, după cum și Fiul e deoființă cu Tatăl. Așadar Apostolii Lui și Sfintele Femei Mironosițe și Maica Domnului și Sfinții frați vitregi ai Domnului așteptau cu toții, în rugăciune, pe Duhul Sfânt, adică pe Dumnezeu, ca să se pogoare în ei. Să se pogoare în ei prin slava Lui. Pentru că Duhul Sfânt, prin slava Lui, e în toți cei credincioși și în fiecare dintre ei în parte.

Și Îl așteptau pe Duhul ca să Se pogoare din cer, de acolo de unde Se înălțase Domnul. Așa după cum El le vestise înainte de Răstignirea Sa: „dacă Eu nu am să Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă am să Mă duc, Îl voi trimite pe El la voi” [In. 16, 7, BYZ]. Și ei, în comuniune, împreună, în rugăciune, Îl așteptau pe Duhul Sfânt, pe Cel făgăduit lor.

De aceea, iubiții mei, în duminica de azi avem pomenirea unui Sinod: pentru ca să ne amintim cu toții faptul că Biserica e Biserică numai împreună cu Dumnezeu și numai în iubirea unora față de alții. Unitatea Bisericii e dată de unirea fiecăruia dintre noi, începând de la Botez, cu Dumnezeu. Dar, în același timp, eforturile noastre de a fi una, de a fi în comuniune cu toți ortodocșii, reprezintă viața noastră de zi cu zi. Pentru că viața noastră de zi cu zi ar trebui să fie o continuă rugăciune și o continuă preocupare după comuniune, după binele tuturor, o grijă vie pentru creșterea în sfințenie a întregii Biserici. Ba, mai mult, viața noastră ar trebui să fie o grijă permanentă pentru întreaga lume, pentru că toată lumea e chemată să intre în Biserica Lui.

Însă cum putem să trăim cu grija vie pentru toți, dacă nu ne place dialogul și munca pentru alții, în folosul altora? Cum putem să îi ajutăm pe ceilalți oameni, care nu sunt ortodocși, dacă noi nu ne îngrijim nici de mântuirea noastră? Ce trebuie să facem noi pentru mântuirea noastră, ca să facem și pentru mântuirea altora?

Și din porunca Domnului de a învăța și a boteza toate neamurile, cât și din exemplul Sfinților Apostoli, din modul cum au așteptat ei Botezul în Duhul Sfânt, înțelegem că, mai înainte de toate, trebuie să credem și să ne botezăm în numele Preasfintei Treimi, în Biserica lui Hristos, în Biserica Ortodoxă, și apoi să căutăm să trăim, în mod real,experiența harismatică a vederii slavei Lui și a simțirii harului Duhului Sfânt în noi înșine.

Pentru că noi, cei botezați ortodox, trebuie să și trăim ortodox. Iar a trăi ortodox înseamnăa trăi epicletic: chemând harul Duhului Sfânt în noi și primindu-l și simțindu-l în noi.

Iar faptul că viața ortodoxă e o viață de continuă experiență îndumnezeitoare, că e o continuă epicleză/ chemare și primire a harului  dumnezeiesc, o vedem din viața liturgică a Bisericii și din viața duhovnicească a Sfinților lui Dumnezeu.

La orice slujbă de sfințire, noi Îi cerem lui Dumnezeu să coboare la noi harul dumnezeiesc, dar și orice rugăciune a oamenilor cuvioși e o experiență a harului, pentru că e o reală vorbire cu Dumnezeu.

Iar Dumnezeu vorbește cu noi prin slava Lui, pe care o coboară în noi.  Dumnezeu vorbește întru putere, întru puterea slavei Lui, și confirmă credința și iubirea curate pentru El. Căci El vine acolo unde este cinstit pe deplin, unde e Biserica Lui, unde adevărul Lui e mărturisit integral.

Însă ce situație dramatică este, ca la o slujbă ortodoxă, nimeni să nu vadă și să nu simtă nimic din lucrarea slavei Lui! Ce sărăcie sufletească e acolo unde oamenii se împărtășesc, dar nu simt nimic din slava Celui Preaînalt!  Unde rugăciunea nu are răspuns și unde viața ortodoxă e lipsită de entuziasm sfânt, de curăție, de bucurie, de frumusețe duhovnicească.

Căci dacă tot vorbim de secularizare, de lumificarea Bisericii, de transformarea creștinilor în niște oameni lumești, fără simțiri sfinte, duhovnicești, atunci această secularizare o găsim acolo unde nu se experiază duhovnicește Slujbele Bisericii. Pentru că mulți ortodocși trăiesc lumește și nu duhovnicește.

Și am văzut și văd adesea creștini ortodocși care nu așteaptă nimic de la Slujbele Bisericii, în afară de faptul ca ele să se termine. Vin, stau, se prefac că ascultă, că înțeleg…pleacă…și viața lor rămâne la fel!

Nicio schimbare, nicio pocăință, nicio bucurie! Nicio bucurie reală, sfântă, duhovnicească.

De ce se petrec astfel lucrurile? Pentru că nu cred în faptul că se pot schimba, că Dumnezeu îi poate schimba. Secularizarea are la bază o necredință crasă. Și pentru că nu cred că se pot înduhovnici, pentru aceea se lasă în voia lumii, a patimilor, a modului în care trăiesc azi oamenii. Nu au o raportare critică la adresa lumii, pentru că nu trăiesc continuu lupta cu patimile. Ci ei pactizează cu patimile în sinea lor, vor să fie oameni apreciați și cinstiți de lume, vor să fie lăudați acum și nu veșnic, de aceea nu caută nimic din Împărăția lui Dumnezeu, adică pogorârea slavei Lui în ei înșiși.

Și pentru că nu caută nimic, nici nu găsesc nimic. Căci adevărata căutare a omului e Dumnezeu. Adevărata căutare a omului e viața veșnică împreună cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Și de aceea, înainte de Cincizecime, înainte de coborârea harului în oameni, înainte de întemeierea Bisericii în mod harismatic, ni se amintește azi importanța capitală a Sinodului pentru viața noastră.

Ce este Sinodul? E venirea împreună a Episcopilor Bisericii pentru a stabili, printr-o împreună-cugetare, lucruri folositoare pentru întreaga Biserică.

Iar cuvântul sinod e tot grecesc, în greacă fiind σύνοδος [sinodos][4], care, din punct de vedere morfematic, e compus dintr-o prepoziție și un substantiv: σύν [împreună] +  ὁδός [cale]. Împreună pe cale…

Așadar, Sinodul e întâlnirea Episcopilor, în harul lui Dumnezeu, pentru a stabili care e caleaBisericii în materie de învățătură și de făptuire. Căci împreună, gândind și lucrând și trăind, Episcopii Bisericii pot să vorbească, în mod comunional, despre singura cale a Bisericii: despre viața divino-umană a Bisericii. Pentru că noi trăim ortodox nu ca niște oameni lumești, care venim la Biserică și ne prefacem că suntem ortodocși, ci ca niște ortodocșinăscuți de sus, de către Dumnezeu, prin Botez și prin vederi și luminări dumnezeiești.

De aceea, pentru ca să știm care e calea Bisericii, cea divino-umană, trebuie să fim oameni duhovnicești și, în același timp, să trăim sinodal.

Însă ce înseamnă să trăim sinodal, când nu suntem toți Episcopi? Înseamnă a trăi în comuniune cu cei care se adună sinodal pentru noi, cu ierarhia Bisericii, dar, în același timp, să trăim în comuniune cu toți membrii Bisericii. Să fim deschiși, adică, față de toți membrii Bisericii, cu care să avem relații frățești, pline de conștiință și responsabilitate, de împreună-făptuire. Să nu dorim altceva decât dorește Biserica și să nu trăim altcumva decât trăiește Biserica.

Pentru că atunci când vrem să trăim sinodal, când vrem să fim cu toții pe aceeași cale, atunci iubim tot adevărul Bisericii, pe care Scriptura, cărțile Sfinților și Slujbele Bisericii îl mărturisesc.

De aceea, cine trăiește sinodal/ comunional în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, trăiește catolic. Pentru că Sinodul se gândește la deplinătatea/ catolicitatea Bisericii, adicăla toți oamenii.

Sinodul stabilește lucruri nu doar pentru câțiva oameni, ci pentru întreaga Biserică. Și când stabilește împreună cu Dumnezeu, luminat fiind de Dumnezeu, stabilește lucruri bune.

Însă, în istorie, au existat și sinoade rele, sinoade care nu au mărturisit adevărul, ci au vrutsă îl strice. De aceea, ele au rămas ca niște evenimente triste în istorie, pentru că nu au gândit pentru întregul Bisericii, nu au gândit catolic, nu au gândit ecumenic, nu au gândit ortodox, ci eretic.

Pentru că mereu există pericolul, atunci când considerăm că Sinodul e format doar din oameni, și nu din Dumnezeu împreună cu oamenii, să se dogmatizeze lucruri neconforme cu adevărul lui Dumnezeu.

Mult așteptatul Sfânt și Mare Sinod din Creta[5], din această lună, dintre 19-26 iunie 2016[6], din cele cunoscute până la această dată, pare să fie umbrit de retragerea a 3 Biserici locale de la dezbateri: Biserica Bulgariei, a Antiohiei și a Serbiei. Delegația Bisericii noastre, în număr de 25 de persoane, e aceasta[7], iar Patriarhul României ne îndeamnă pe toți la responsabilitate, ca prin sfătuire și rugăciune Sinodul panortodox să fie călăuzit de Duhul Sfânt și nu de un duh lumesc[8]. Iar dacă membrii Sinodului și toți, întreaga Biserică, am gândi și am trăi duhovnicește și nu lumește, atunci Marele Sinod din Creta ar fi un eveniment harismatic, ca și la Cincizecime, care ar extinde și mai mult Biserica.

Căci, la Cincizecime, harul Duhului Sfânt s-a coborât în Sfinții Apostoli și, prin propovăduirea Sfântului Apostol Petros, Biserica s-a extins la nivelul miilor de membri [F. Ap. 2, 41]. Dar când Dumnezeu a extins Biserica și la neamuri, pe când Sfântul Apostol Petros le propovăduia adevărul, potrivit mărturiei sale, „a căzut Duhul Sfânt peste ei [ἐπέπεσεν τὸ πνεῦμα τὸ ἅγιον ἐπ᾽ αὐτούς], ca și peste noi în[tru] început [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς ἐν ἀρχῇ]” [F. Ap. 11, 15, BYZ]. Adică la Cincizecime.

Și harul Duhului a căzut/ a coborât peste ei și în ei. În cei care ascultau adevărul propovăduit de Sfântul Apostol Petros. Pentru că harul coboară acolo unde e Biserica și unde se mărturisește adevărul Lui integral. Și când Sfântul Petros a mărturisit cum Dumnezeu i-a vestit în mod extatic primirea păgânilor în Biserică [F. Ap. 11, 5-10] și cums-a produs ea [F. Ap. 11, 15], Sfinții Apostoli au conchis: „Într-adevăr, Dumnezeu și neamurilor le-a dat pocăință întru viață [Ἄρα γε καὶ τοῖς ἔθνεσιν ὁ θεὸς τὴν μετάνοιανἔδωκεν εἰς ζωήν]” [F. Ap. 11, 18, BYZ].

Însă Cincizecimea, repetată și pentru păgâni, e o realitate pe care noi o trăim în fiecare zi. Căci dacă simțim harul lui Dumnezeu în noi înșine, care ne bucură, care ne întărește, care ne luminează, care ne umple de râvnă sfântă, atunci trăim împreună cu Dumnezeul Cel viu, Care e viața noastră. Care e viața noastră duhovnicească.

Și dacă trăim cu El nu putem fi lumești, ci duhovnicești, deși trăim cu toții în lume și ne folosim de cele ale lumii în tot ceea ce facem.

Însă ce înseamnă să fii duhovnicesc? Să gândești, să simți, să vrei, să trăiești ceea ce vrea Dumnezeu și în harul Lui. Simțind tot timpul harul Lui, care ne învață ce să facem și ce să spunem.

Și a fi duhovnicesc înseamnă a fi ortodox. Pentru că ortodocșii nu pot să fie decâtduhovnicești, atâta timp cât Dumnezeu i-a născut de sus prin Botez. Dar dacă noi nu suntem duhovnicești, deși suntem ortodocși, e pentru că nu vrem să trăim sfânt, e pentru că nu vrem ca Dumnezeu să ne bucure cu slava Lui, e pentru că nu vrem să trăim la exigențele Sale îndumnezeitoare.

Însă, iubiții mei, dacă vrem să ne împlinim ca ortodocși, adică dacă vrem să ne mântuim, trebuie să trăim sfânt! Nu există o altă cale pentru mântuire decât sfințenia. Și sfințenia coboară în noi de la Dumnezeu, în funcție de viața noastră eclesială. Căci pe cât ne dorim să fim cu Dumnezeu, pe atât și Dumnezeu coboară la noi. Fiindcă El nu forțează pe nimeni, ci Își arată iubirea Lui față de om în măsura în care și omul dorește să cunoască iubirea Lui.

Să ne rugăm, așadar, pentru pacea lumii, pentru buna-înțelegere între oameni, pentru luminarea oamenilor, ca toți să cunoaștem dreapta credință și singura Biserică a lui Dumnezeu și pentru ca Sinodul care se va reuni în Creta să fie o călăuză pentru toți! Acesta și altele din viitor să fie faruri reale ale Ortodoxiei, pentru ca să mergem pe aceeași cale cu toții și nu separați unii de alții! Amin.

---

[1] Scrisă în dimineața zilei de 10 iunie 2016, zi de vineri, însorită.

[2] Cf. Friberg Greek Lexicon, 19.477, în BW 9.

[3] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Synod.

[5] Idem: https://www.holycouncil.org/home.

[6] Idem: https://www.facebook.com/holycouncil/?fref=nf.

[7] Idem: http://basilica.ro/membrii-delegatiei-patriarhiei-romane-care-vor-participa-la-sfantul-si-marele-sinod/.

[8] Idem: http://basilica.ro/patriarhul-romaniei-despre-sfantul-si-marele-sinod-avem-nevoie-de-exprimarea-unitatii-dar-si-a-co-responsabilitat