PREDICĂ LA DUMINCA  A  II–A  DUPǍ  RUSALII

A Sfinţilor Români – Mt.4, 18-23

 *

SFINŢII    NEAMULUI    NOSTRU

            Dreptmăritori creştini,

            Dacă acum două săptămâni am sărbătorit  naşterea Bisericii – Cincizecimea – prin întemeierea primei comunităţi de credincioşi peste care S-a pogorât Duhul Sfânt, iar duminica trecută am prăznuit pe martorii sfinţeniei acestei Biserici – toţi sfinţii – , astăzi sărbătorim în chip deosebit pe aceia din neamul nostru, care de-a lungul celor două milenii de creştinism au dovedit că vocaţia sfinţeniei este una universală şi, ca atare, propie şi nouă ca popor creştin din naşterea sa.

            Predica Sfântului Andrei, chemat la apostolie în evanghelia de astăzi împreună cu fratele său Petru, a pătruns adânc conştiinţa şi trăirea strămoşilor noştri, astfel încât sunt cunoscuţi o serie întreagă de sfinţi la străromâni încă din secolele IV şi V: Sf. Mc. Dasie (20 noiembrie), Sf. Mc. Emilian din Durostor (18 iulie), Sf. Niceta de Remesiana (24 iunie), Sf. Mc. Nichita Romanul sau Gotul (15 septembrie), Sfinţii Ierarhi Bretanion (25 ianuarie) şi Teotim (20 aprilie) ai Tomisului, Sfinţii Mucenici de la Niculiţel – Zotic, Atal, Camasie, Filip (4 iunie) şi mulţi alţii cărora, cu timpul, li s-au mai adăugat şi unii sfinţi din epoca de după organizarea ţărilor şi mitropoliilor româneşti (sec. XIV ş.u.). Este cazul Sf. Cuvioase Teofana, fiica domnitorului Ţării Româneşti Basarab I, Sf. Ioan Valahul (12 mai), Sf. Antipa de la Calapodeşti  (10 ianuarie) şi alţii care, până când Biserica noastră a devenit autocefală (1885), au fost trecuţi în rândul Sfinţilor fie de către Patriarhia Ecumenică, fie  de alte Biserici surori, care şi-au dobândit mai devreme decât noi dreptul de a canoniza sfinţi.

            Este, însă, de-a dreptul uimitor cum, în timpul regimului comunist, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a smuls statului român ateu încuviinţarea de a proceda la canonizarea a șapte sfinţi, în februarie 1950, pe care i-a proclamat, ce-i drept, cu o întârziere de cinci ani. Este vorba despre: Sfinţii Ierarhi Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie) şi Calinic de la Cernica  (11 aprilie), de Sfinţii Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Ardealului (24 aprilie), de Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori Visarion şi Sofronie de la Cioara şi de Sfântul Mucenic Oprea (21 octombrie). Tot atunci, s-a hotărât şi generalizarea cinstirii, în toată Biserica Ortodoxă Română, a unor sfinţi cu moaşte la noi în ţară: Sf. Filofteia (7 decembrie), Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (26 decembrie), Sf. Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie), Cuviosul Grigorie Decapolitul (20 noiembrie), Cuvioasa Parascheva de la Iaşi (14 octombrie) şi Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi (27 octombrie).

            Odată eliberată de sub regimul dictatorial ateu, Biserica noastră s-a simţit datoare să acorde atenţia necesară şi altor înaintaşi de-ai noştri, rămaşi în conştiinţa poporului ca sfinţi şi cinstiţi ca atare de secole întregi deja, chiar dacă oficial nu fuseseră canonizaţi. Aşa se face că, urmare pregătirii temeinice a documentelor privind viaţa şi faptele lor sfinte, s-a putut proceda, în iunie 1992, la canonizarea şi generalizarea cinstirii a încă 19 sfinţi, care au slujit cu vrednicie neamului nostru. Este vorba despre: Sf. Cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie), Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie), Sf. Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie), Sf. Cuvios Antonie de la Iezerul – Vâlcea (23 noiembrie), Sf. Cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie), Sf. Cuviosul Gherman din Dobrogea (29 februarie), Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie), Sf. Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie), Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuţi (1 iulie), Sf. Voievod Ştefan cel Mare (2 iulie), Sf. Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (5 august), Sf. Cuvioasa Teodora de la Sihla (7 august) şi Sfinţii Martiri Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache (16 august).

            În aceeaşi şedinţă a Sfântului Sinod, din 20 iunie 1992, s-a mai hotărât şi generalizarea cultului celor şapte sfinţi români canonizaţi  în 1950 şi proclamaţi în anul 1955, precum şi a altor sfinţi autohtoni, care au vieţuit sau au fost martirizaţi în ţara noastră, ca: Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat (9 noiembrie), Sf. Cuvios Paisie de la Neamţ (15 noiembrie), Sf. Mc. Dasie (20 noiembrie), Sf. Mc. Hermes (31 decembrie), Sf. Cuvios Antipa de la Calapodeşti (10 ianuarie), Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic (13 ianuarie), Sf. Ierarh Bretanion al Tomisului  (25 ianuarie), Sf. Cuvios Ioan Casian (29 februarie), Sf. Mucenic Montanus şi soţia sa Maxima (26 martie), Sf. Irineu, episcop de Sirmium (6 aprilie), Sf. Mucenic Sava de la Buzău (12 aprilie), Sf. Ierarh Teotim al Tomisului (20 aprilie), Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin (24 aprilie), Sf. Mucenic Iuliu Veteranul (27 mai), Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie  şi Filip de la Niculiţel (4 iunie), Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian (8 iunie), Sf. Mucenic Isihie (15 iunie), Sf. Niceta de Remesiana (24 iunie), Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion (8 iulie), Sf. Mucenic Emilian de Durostor (18 iulie), Sfântul Nifon, patriarhul Constantinopolului (11 iunie), Sfinţii Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust (21 august). Tot atunci s-a mai hotărât, dat fiind numărul mare de Sfinţi din neamul nostru, şi instituirea ,,Duminicii Sfinţilor Români”, în cea de-a doua duminică după Rusalii, pentru aceasta Sfântul Sinod pregătind şi aprobând şi slujba specială de prăznuire.

            Canonizările însă nu s-au oprit aici. În anii următori, pe măsură ce au fost studiate viaţa şi faptele altor vrednici înaintaşi ai noştri şi li s-au pregătit documentele necesare trecerii lor în rândul sfinţilor, aproape în fiecare an s-au mai făcut canonizări de sfinţi, fie că a fost vorba de ierarhi, fie că s-au avut în vedere domnitori, monahi ori simpli credincioşi. Astfel, au fost trecuți în rândul sfinţilor: Cuviosul Dionisie Exiguul (1 septembrie), Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilofie de la Pângăraţi (7 septembrie), Cuvioşii Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău (9 septembrie), Sfântul Ierarh Teodosie de la Brazi (22 septembrie), Sf. Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie), Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani (1 octombrie), Sf. Ierarh Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti (28 octombrie) , Sfinții Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu (12 noiembrie), Sf. Cuvios Gheorghe de la Cernica (3 decembrie), Sf. Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei (13 decembrie), Sf. Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin (14 aprilie), Sf. Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (25 aprilie), Sf. Grigorie Dascălul, mitropolitul Ţării Româneşti (22 iunie), Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia (21 iulie), Sf. Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (26 iulie), Sf. Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei şi Cuviosul Ioan de la Râşca şi Secu (30 august) ş.a., şi lista acestora se va tot mări de la un an la altul, pentru că, pe de o parte sunt foarte mulţi fraţi de-ai noştri, care aşteaptă să fie cunoscuţi şi cinstiţi după vrednicie, iar, pe de altă parte, prea multă vreme Sinodul Bisericii noastre nu a avut răgazul necesar ori determinarea corespunzătoare pentru a proceda la vremea cuvenită la canonizările ce se impuneau.

            De altfel, trebuie să spunem că nu Sinodul îi face pe sfinţi, ci Dumnezeu şi Biserica în integralitatea ei, iar ,,lista” celor care-şi aşteaptă canonizarea nu este întocmită de Sfântul Sinod, ci de credinţa şi evlavia credincioşilor din popor, care au cinstit şi cinstesc ca atare anumite personalităţi ale vieţii noastre bisericeşti mai înainte ca acestea să fie canonizate şi proclamate în chip solemn ca sfinţi, la baza recunoaşterii lor stând o serie de criterii , ca:

            – jertfirea vieţii pentru credinţă (cazul martirilor);

          – lupta pentru triumful adevărului creştin şi apărarea credinţei (cazul apostolilor, apologeţilor, mărturisitorilor, voievozilor etc.);

            – viaţa curată şi de asceză (cazul clericilor şi monahilor);

            – săvârşirea de minuni în viaţă sau după trecerea lor în veşnicie;

            -păstrarea moaştelor lor nealterate şi având miros de bună mireasmă.

            Acum, în ultimii ani, tot mai multe voci cer canonizarea unor clerici sau simpli credincioşi, care au pătimit sau chiar au fost ucişi în închisorile comuniste şi care, pe alocuri, chiar sunt cinstiţi deja ca sfinţi. Trebuie să ştiţi că Biserica nu a rămas insensibilă la această solicitare, privind perioada de prigoană ce cu adevărat i-a îmbogăţit rândurile cu noi sfinţi şi, de aceea, a şi declanşat demersurile necesare pentru studierea vieţii şi faptelor jertfelnice ale unor fraţi ai noştri, care au răbdat cu eroism sfânt chinurile şi persecuţiile atee. Aşa a apărut lucrarea de o importanţă fundamentală pentru canonizările ce vor urma, ,,Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist”, publicată la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2007, lucrare ce prezintă un număr de 207 martiri ortodocşi, dintre care 96 cu biografii mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Însă, după cum se poate lesne înţelege de către cei ce s-au aplecat câtuşi de puţin asupra cercetării vieţii şi petrecerii acestor mărturisitori ai adevărului în plin regim potrivnic ateu, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi de clare, drumul spre recunoaşterea oficială ca sfinţi fiind îngreuiat de o serie de factori, ca:

 -accesul, în continuare, destul de anevoios la arhivele poliţiei politice;

 -datele viciate de fals intenţionat din partea regimului, care îi demoniza sistematic pe deţinuţi, taxându-i de regulă drept legionari, delicvenţi de drept comun ori duşmani ai poporului;

-probele pătimirii şi ale martiriului adesea distruse sau ridiculizate de regim, special pentru a crea confuzie, ceea ce suscită şi mai multă atenţie şi răbdare pentru lămurirea lucrurilor în timp;

-încă trăiesc delatorii, torţionarii şi călăii lor, pe care, în contextul canonizării, Biserica s-ar vedea silită să-i condamne, în loc să lucreze la pocăinţa lor cât mai este vreme.

            Dragii mei,

         Toate aceste lucruri pe care vi le-am spus până acum arată că şi poporul nostru românesc a avut vocaţia sfinţeniei. Mulţimea de sfinţi odrăsliţi din sângele său demonstrează că şi aici învăţătura Domnului a rodit din plin în cele două milenii de creştinism de până acum, dar că şi prezentul viitor – prin canonizările de sfinţi ce se fac şi se vor face continuu – constituie dovada unei Bisericii vii şi lucrătoare, în care jertfa Sfinţilor sporeşte credinţa şi evlavia credincioşilor săi.

            De aceea, la o zi sfântă ca aceasta, când ne prăznuim pe părinţii şi înaintaşii noştri sfinţi, să ne şi împărtăşim din exemplul lor! Să urmăm viaţa lor! Toţi, cred, căutăm în viaţă modele şi repere. Să le luăm pe ale lor! Sunt modele nemuritoare! Sunt modele veşnice, pe care Hristos Domnul le-a preamărit şi le-a înveşnicit pentru jertfa şi dragostea lor neţărmuită faţă de adevăr şi credinţă.

            Să-i cinstim, participând cu credinţă la slujbele lor de prăznuire, citindu-le cu evlavie acatistul, căutând să le cunoaştem cât mai bine viaţa şi petrecerea şi, mai ales, luându-ni-i dreptare şi călăuze în viaţă, şi astfel vom petrece şi noi viaţă sfântă. Dumnezeu să ne binecuvinteze, iar Sfinţii noştri români să ne fie de ajutor la tot lucrul cel bun. Amin.

 Sursa: