Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel [29 iunie 2015] a Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Iubiții mei,

în Biserica de lemn din Desești, din județul Maramureș, de sec. 18[1], pe ușa de intrare în naos sunt pictați Sfinții Apostoli Petru și Pavel[2].

Iar Sfântul Petru este cu două chei în mâna dreaptă, una legata de alta și cu barbă scurtă și albă, pe când Sfântul Pavel este cu sabia în mâna stângă și cu barbă lungă, neagră. Amândoi sunt cu picioarele goale și cu capetele descoperite, fiind pictați printre stele. Pentru căstelele sunt semnele care îi închipuie pe Sfinții lui Dumnezeu, iar cerul este aici Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că cei doi sunt și ei stele ale Împărăției Lui, adică locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu.

Modul cum sunt pictați e important pentru noi, pentru că face parte din stilul românesc de pictură bisericească ortodoxă. Însă acesta are la bază modelul grecesc ortodox. Și vom vedea acest lucru mai departe.

Sfântul Petru a fost răstignit pe cruce, dar „cu capul în jos și cu picioarele în sus”[3], după cum este și iconizată martirizarea lui[4]. Pe când Sfântului Pavel, pentru că era cetățean roman, i s-a tăiat capul cu sabia[5]. Și în loc de sânge „a curs din răni sânge și lapte”[6]. Și pentru că ambii au fost martirizați la Roma, „credincioșii, luând sfântul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfântului Petru”[7]. De aceea sunt și cinstiți împreună. Dar, mai cu seamă, pentru că „s-au ostenit mai mult decât alții pentru buna–vestire a lui Hristos”[8].

Ce înseamnă însă cheile din mâna Sfântului Petru? Pentru că sabia Sfântului Pavel înseamnă unealta prin care el a fost martirizat.

Cheile sunt o aluzie la Mt. 16, 19, unde Domnul i-a spus lui Petros: „Și îți voi da ție cheile[τὰς κλεῖς] Împărăției cerurilor; și orice ai să legi pe pământ, va fi legat în ceruri [καὶ ὃ ἐὰν δήσῃς ἐπὶ τῆς γῆς, ἔσται δεδεμένον ἐν τοῖς οὐρανοῖς]; și orice ai să dezlegi pe pământ, va fi dezlegat în ceruri [καὶ ὃ ἐὰν λύσῃς ἐπὶ τῆς γῆς, ἔσται λελυμένον ἐν τοῖς οὐρανοῖς]” [BYZ].

Și de aceea sunt două: pentru ca să vorbească și despre legarea și despre dezlegareapăcatelor oamenilor. Pentru că Domnul a vorbit despre chei și nu despre cheie.

Însă prin sintagma cheile Împărăției cerurilor [τὰς κλεῖς τῆς βασιλείας τῶν οὐρανῶν] Domnul desemnează Taina Sfintei Spovedanii, care e Taina în care Domnul ne vindecă și ne curățește de păcatele noastre, pe care noi le spovedim cu durere și cu pocăință adâncă. Șicheile Împărăției lui Dumnezeu sunt harul dumnezeiesc și dreapta învățătură a Bisericii. Pentru că prin harul Lui episcopii și preoții leagă sau dezleagă păcatele oamenilor, iar fără împlinirea voii lui Dumnezeu nimeni nu se poate mântui.

Însă, într-o înțelegere duhovnicească, putem spune că și sabia pe care o are în mână Sfântul Pavel înseamnă un lucru duhovnicesc și anume cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că la Efes. 6, 17, Sfântul Pavlos spune că „sabia Duhului…este cuvântul lui Dumnezeu [τὴν μάχαιραν τοῦ πνεύματος…ἐστιν ῥῆμα θεοῦ]” [BYZ]. Și prin cuvântul Lui, el desemnează aici întreaga Lui revelație dumnezeiască față de Biserica Sa. Căci numai dacă avem de partea noastră întreaga învățătură a Bisericii, noi putem să tăiem ierburile cele amare ale ereziilor și ale întregii păgânătăți.

Dar Mt. 16, 18-19 este, pentru romano-catolici, argumentul fundamental pe care ei își sprijină falsa „dogmă” a primatului papal.

Pe 18 iulie 1870, la Conciliul I de la Vatican[9], Biserica Romano Catolică „a dogmatizat” în mod fals faptul că „primatul jurisdicției asupra întregii Biserici a lui Dumnezeu a fost făgăduit imediat și direct Fericitului Apostol Petru și conferit lui de Hristos Domnul”[10]. Fapt pentru care, primatul „i-a fost conferit doar lui Petru, de către Iisus, după Învierea Sa, mărturisind jurisdicția [sa] de păstor suprem și de conducător”[11] prin cuvintele de la In. 21, 15-17[12].

Însă, pentru noi, ortodocșii, Mt. 16, 18-19 nu înseamnă nicidecum primatul/ întâietateaSfântului Petru asupra celorlalți Apostoli ai Domnului, pentru că piatra pe care Domnul a zidit Biserica Lui a fost credința revelată de El Apostolilor Săi [Mt. 16, 18][13], iar cheileÎmpărăției [Mt. 16, 19] nu i le-a dat exclusiv lui Petru, ci tuturor Apostolilor Lui și, aceștia, au transmis această harismă dumnezeiască ierarhiei Bisericii, adică episcopilor și preoților până azi.

Apostolii Lui au fost egali între ei și nimeni n-a avut mai mult har decât ceilalți.

Iar cuvintele Domnului de la In. 21, 15-17 nu sunt „o transmitere” a primatului papal, ci sunt cuvintele prin care Domnul l-a iertat pe Sfântul Petru de întreita sa lepădare de El și l-a repus în treapta sa apostolească. Tocmai de aceea îl și întreabă, de trei ori, dacă Îl iubește[14]. Pentru că iubirea, nădejdea și credința în Domnul sunt virtuțile capitale ale slujitorului Bisericii. Și fără ele, fără fundamentarea noastră deplină în Dumnezeu, nu avem putere ca să slujim și să predicăm și să conducem poporul Bisericii, dar să și propovăduim mântuirea celor din afara Bisericii.

În aceeași zi, Vatican I i-a „anatematizat” pe cei care nu cred că pontiful roman este „moștenitorul primatului” Sfântului Petru[15]. Lucru pe care noi, ortodocșii, nu îl credem…dar nici nu credem că „anatemele” papei au vreo valoare. Pentru că, din momentul în care Biserica Romei a căzut sub anatema Bisericii, adică din anul 1054, ea este o biserică căzută din har. De aceea, în calendarul Bisericii noastre nu mai avem niciun „sfânt” al Bisericii Romei pe care ea „l-a canonizat” după 1054. Dar avem în comun cu Roma ortodoxă, cu Roma de până în 1054, pe toți Sfinții Bisericii una. Și pe cei pe care Roma i-a cinstit în primul mileniu ca Sfinți ai ei, i-a cinstit și îi cinstește întreaga Biserică Ortodoxă, întreaga Biserică a lui Hristos.

În cap. al 3-lea al definiției dogmatice „a primatului” papal, Vatican I s-a fundamentat pe „hotărârea dogmatică” de la Florența, care, pentru romano-catolici, este un „sinod ecumenic”.

Și acolo s-a spus faptul că papa de la Roma este „primatul întregii lumi creștine” și „succesorul” Sfântului Petru, Apostolul, care, pentru romano-catolici este „prințul Apostolilor, adevăratul vicar al lui Hristos, capul întregii Biserici și Părintele și Învățătorul tuturor creștinilor”[16]. Iar pe baza acestei mărturii false, de la Florența, Vatican I „a decretat” că „Biserica Romei posedă preeminența puterii peste toate celelalte biserici, și că această putere jurisdicțională a pontifului roman este, deopotrivă, episcopală și imediată”[17]. Iar clerul și credincioșii întregii lumi trebuie să fie „în comuniune” cu pontiful Romei, care este „supremul păstor” al Bisericii[18].

Bineînțeles, Vatican I ne-a mai „anatematizat” și cu această ocazie. Pentru că noi nu credem că papa de la Roma este „învățătorul” întregii Creștinătăți. Ci Patriarhii ortodocși ai Romei, de până în 1054, erau unii dintre Patriarhii Bisericii, alături de cei din Constantinopol, Ierusalim, Alexandria și Antiohia. Iar dacă Roma nu ar fi căzut de la Biserică, ar fi fost până azi una dintre Patriarhiile ortodoxe ale Bisericii lui Hristos. Așa după cum îi vedem pe ceilalți Patriarhi ai Ortodoxiei că se adună împreună.

Însă tot Vatican I, în ultimul capitol, al 4-lea, al „primatului” papal, a „dogmatizat” o altă enormitate strigătoare la cer: „infailibilitatea” papală[19]. Căci acum „s-a stabilit” că, atunci „când pontiful roman vorbește ex cathedra, adică [atunci] când [se află] în exercitarea oficiului său de păstor și învățător al tuturor creștinilor, în virtutea supremei sale autorități apostolice, el definește o doctrină referitoare la credință sau morală, [ce] trebuie ținută de întreaga biserică, el posedă, prin dumnezeiasca asistență făgăduită lui în Fericitul Petru, acea infailibilitate pe care Dumnezeiescul Răscumpărător a dat-o Bisericii Sale de care să se bucure în definirea doctrinei referitoare la credință sau morală. De aceea, aceste definiții ale pontifului roman sunt prin ele însele, și nu prin acordul Bisericii, neschimbabile”[20].

Și astfel, papa de la Roma a desființat la Vatican I realitatea sinodalității și a colegialității episcopale, dar și aportul întregii biserici la mărturisirea credinței ei, pentru că papa poate formula „dogme” peste biserică și împotriva ei, fără să mai întrunească un „sinod”. Iar dacă îl întrunește, el nu are nicio utilitate eclesială, pentru că papa poate decide „adevăruri de credință” „în locul” întregii biserici.

Așa că noi avem o altă perspectivă asupra persoanei Sfântului Apostol Petru în comparație cu romano-catolicii. Avem perspectiva dintotdeauna a Bisericii față de persoana sa. Căci noi îl considerăm pe Sfântul Apostol Petru unul dintre Apostolii Domnului și cel mai bătrân dintre ei. Și când spunem că el este „cel mai ales între Apostoli”[21] sau „verhovnic [mai-mare]”[22], ne referim la vârsta sa și la sfințenia lui, și nu la vreun har aparte în comparație cu ceilalți Apostoli.

Pentru că mâine, pe 30 iunie 2015, îi pomenim pe cei 12 Apostoli ai Domnului și pe cei 70 de Apostoli ai Lui, cinstindu-i în sobor/ în comuniune[23]. Iar unde e comuniune și egalitate în demnitate, nu e niciunul mai presus de ceilalți, ci fiecare dă întâietate celorlalți pe măsură sfințeniei sale și a sfințeniei lor. Căci cel ce se smerește mai mult îi prețuiește mai mult pe ceilalți. Îi vede pe ceilalți demni de iubit și de cinstit. Dar când pretinzi să fiicinstit pentru că ești „mai presus” de întreaga biserică, așa cum cere papa, această cinste nu are nimic de-a face cu colegialitatea episcopală.

În fresca aceasta avem martiriul Sfântului Apostol Pavel[24]:

Regăsim barba lui neagră, ca și în iconografia românească, dar aici ea este cârlionțată. Sfântul Pavel e adâncit în sine și primește moartea cu supunere.

Fresca de deasupra e grecească și ascetică. Cea românească, cu care am început predica, prezintă un Sfânt Petru și un Sfânt Pavel cuvioși, luminoși, calzi, asceza neapărând pe fețele și pe trupurile lor. Și cu toate că îmi place luminozitatea din pictura românească, care îmi vorbește despre veșnicia Sfinților, sunt atras mai mult și îmi spune mai multe despre viața mea ortodoxă, despre durerea și atenția ei, iconografia grecească.

De aceea consider că icoanele ortodoxe grecești prezintă mult mai autentic și mai profund viața ascetico-mistică a Bisericii și ele sunt puncte de reper pentru oricare pictură ortodoxă națională. Pentru că Icoana trebuie să ne vorbească despre veșnicie, dar, în același timp, trebuie să ne vorbească în mod elocvent și despre drumul îndumnezeirii noastre. Iar adâncirea în rugăciune a Sfinților din icoanele ortodoxe grecești, ascetismul lor, trupurile lor transfigurate, tăcerea și pacea gesturilor lor vorbesc despre așezarea profundă a vieții ortodoxe, despre lăuntrul nostru.

În Icoana grecească de deasupra, Sfântul Petru are pergamentul propovăduirii sale în mâna stângă, iar Sfântul Pavel are Evanghelia sa în mâinile sale. Și amândoi au zidit Biserica lui Hristos prin propovăduirea lor, pentru că propovăduirea lor a fost eclesială. Nu s-au propovăduit pe ei înșiși ci pe Treimea Cea atoatefăcătoare. Și, dacă L-au propovăduit pe Dumnezeul treimic, tocmai de aceea au zidit Biserica Lui în pace, au zidit-o în oameni, pentru că Biserica e formată din oameni, și au zidit-o ca Biserică a Treimii.

Sfinții privesc unul spre altul…iar Biserica nu e în spatele lor ci între ei. Și toți cei care propovăduiesc pe Dumnezeu și zidesc Biserica Lui sunt împreună, pentru că Dumnezeul treimic e Capul Bisericii.

Într-o altă Icoană grecească, Sfinții Petros și Pavlos sunt în îmbrățișare frățească.

Dar îmbrățișarea lor este isihastă. Pentru că fiecare e adâncit în sine și atent la sine, dar șila celălalt. Fiindcă iubirea cere atenție față de celălalt, dar și atenție față de sine, față de interiorul meu. Și nu pot fi atent la celălalt dacă nu sunt atent și la mine. Dacă nu mă silesc să fiu propriu relației cu el în mod continuu.

Pentru Rubens, Sfântul Petru n-are nicio transparență duhovnicească în persoana sa[25]. Doar o lumină din afară, neprecizată, îl face să aibă puțină luminozitate pe față și pe veșmânt. În rest: trupul lui e mat, e mult, e greoi. Trecerea de la ascetismul iconic al Bisericii la picturalitatea grosieră a romano-catolicismului este o decepție teologică.

Aiconismul picturii barocului e la el acasă în pictura lui Rubens.

Din perspectiva lui Monnot[26], Sfântul Petru este imens, produce teamă, dar nu și evlavie. Cheile sunt în stânga, iar dreapta lui propovăduiește. Dar propovăduirea lui are de-a face cu singurătatea papală, aceea care poate „dogmatiza” pe deasupra sau în indiferențăfață de biserică.

În Icoana în mozaic din Biserica din Hora [Χώρᾳ], din Istanbul[27], Sfântul Petru are cheile în stânga și pergamentul propovăduirii sale în dreapta[28].

Pe când, într-o Icoană a Sfinților Apostoli din Catedrala Sfânta Sofia din Novgorod[29], care e din anul 1050 și repictată parțial în sec. al 16-lea[30], Sfântul Pavel e pictat în stânga și Sfântul Petru în dreapta, primul având Evanghelia, iar al doilea cheile și pergamentul. Deși Icoanele mai recente îl au pe Sfântul Petru în stânga și pe Sfântul Pavel în dreapta.

Iar între ei, după cum se observă, e Domnul. Pentru că amândoi L-au propovăduit pe același Domn și Stăpân al nostru. Însă Petru L-a văzut în trup și apoi în extaz pe Domnul, pentru că I-a fost Ucenic de la început, pe când Sfântul Pavel L-a văzut doar în extaz pe Domnul, după înălțarea Sa cu trupul la cer.

Însă amândoi L-au cunoscut și L-au propovăduit pe același Hristos, pe Fiul Tatălui din veci, Care s-a întrupat pentru noi din Fecioară, făcându-Se Dumnezeu și om, pe Cel care este dimpreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și ne învață și pe noi să ne închinăm și să slujim Treimii Celei deoființă și nedespărțite.

Tot Domnul este între Petru și Pavel și în Icoana[31] din Biserica din Belozersk[32], Rusia, aflată acum în Muzeul de Stat al Rusiei[33] din Sanct-Peterburg [Санкт-Петербург][34]. Și după cum se observă, iconografia ortodoxă rusă preferă pe Domnul în Icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pe când iconografia ortodoxă grecească preferă Sfânta Bisericăîntre cei doi Apostoli.

În 1939, a fost descoperit, sub Basilica Sfântul Petru din Roma, mormântul Sfântului Apostol Petru.

Iar papa Francisc s-a închinat, în mod public, pe 24 noiembrie 2013, Sfintelor lui Moaște păstrate într-un relicvariu de bronz[35].

Dumitru Manolache citează o carte a lui Paul Allard din 1919 și ne vorbește despre o punere-împreună a Sfintelor Moaște ale celor doi Apostoli în sec. al 3-lea. Ele au fost puse în „burdufuri de piele, cusute cu sfoară de cânepă”[36] și așezate în cripta Platonia în sud-estul Romei[37]. După care se pare că au fost îngropate sub Basilica Sfântul Petru din Roma.

Pe 19 iunie 2009, în catacomba Sfânta Tecla din Roma, s-a descoperit cea mai veche iconizare a Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Care datează din sec. al 4-lea[38].

Și după cum observăm, chipurile celor doi Sfinți Apostoli sunt cele pe care noi le vedem iconizate până azi de-a lungul secolelor.

Distingem barba albă a Sfântului Petru și pe cea neagră a Sfântului Pavel, Petru având păr bogat, pe când Pavel e pleșuv.

Pe 23 octombrie 2008 au fost aduse la București[39] Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Pavel, la care m-am închinat și eu. A fost un moment de mare bucurie și de împlinire duhovnicească. Au fost aduse din Grecia[40].

Și e o mare binecuvântare pentru noi să știm că Sfintele lor Moaște, într-o anume măsură, au ajuns până azi și că ele sunt izvoare vii de har și de vindecare.

De aceea, iubiții mei, după acest prim post al verii închinat Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în această zi sfântă ne bucurăm împreună cu cei care ne sunt Părinți și Învățători întru Domnul.

Ne bucurăm împreună cu ei și învățăm de la ei.

Ne bucurăm cu Sfântul Apostol Petros, cel care ne spune: „Iubiților, vă îndemn ca pe [niște] străini [παροίκους] și călători [παρεπιδήμους] [pe pământ], a vă feri de poftele cele trupești, care se războiesc [στρατεύονται] împotriva sufletului; purtarea voastră având-o bună între neamuri, ca, în ce vă vorbesc de rău pe voi ca [pe niște] făcători de rele, din faptele bune văzute [la voi], să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării [ἐν ἡμέρᾳ ἐπισκοπῆς]” [I Petr. 2, 11-12, BYZ].

Și ziua cercetării lui Dumnezeu, ziua în care El Se revelează celui necredincios, e ziua în care cel necredincios crede în Dumnezeu, pentru că a văzut faptele cele bune ale oamenilor Bisericii.

Tocmai de aceea e importantă mărturia vieții și a învățăturii oamenilor Bisericii. Pentru că viața și învățătura lor îi convertesc pe cei necredincioși și îi umplu de entuziasm dumnezeiesc și de râvnă sfântă. Pilda vieții noastre naște credință în alții, dar, în același timp, noi putem fi și exemple deplorabile, rele pentru Biserică, dacă nu suntem oameni plini de evlavie și de frică de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavlos era făcător de corturi [F. Ap. 18, 3], meșteșugar, pentru că dorea să își câștige banii de unul singur. Avea o meserie a lui pe lângă apostolat și propovăduire. Pentru că traiul lui zilnic nu dorea să fie o povară pentru nimeni [II Cor. 11, 9]. Însă frații veniți din Macedonia l-au îndestulat [Ibidem] cu cele ale traiului zilnic. Adică s-au comportat cu o delicatețe pe măsura lui Pavel, cel prea delicat: i-au adus ei cele pentru viața cotidiană pentru ca el să se ocupe doar de propovăduire.

Și în istoria Bisericii, cei delicați sunt mari, sunt oameni cu mare conștiință, pe când cei carenu i-au ajutat pe marii Părinți în propovăduirea și lucrarea lor teologică sunt nișteneoameni, niște oameni jalnici.

Iar Pavel ne spune nouă: „vă îndemn pe voi, eu, cel legat în Domnul, cu vrednicie a umbla [după] chemarea [cu] care ați fost chemați. Cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, sârguindu-vă a păzi unitatea Duhului în legătura păcii [τηρεῖν τὴν ἑνότητα τοῦ πνεύματος ἐν τῷ συνδέσμῳ τῆς εἰρήνης]” [Efes. 4, 1-3, BYZ].

Și când ne spune despre legătură și, mai ales, despre legătura păcii, ne vorbește desprecomuniunea care trebuie să existe între noi, creștinii ortodocși. Pentru că în comuniunetrăim unitatea Duhului, adică întreaga mărturisire a credinței și a slujirii Bisericii.

Fiindcă noi nu putem să mărturisim doar o parte din învățătura Bisericii sau o parte din slujbele Bisericii și pe celelalte să le trecem cu vederea, să le desconsiderăm, ci, dacă suntem oamenii adevărului trebuie să mărturisim tot adevărul și toată slujirea și toată frumusețea Bisericii lui Hristos.

Pentru că numai astfel păstrăm unitatea Duhului, adică unitatea duhovnicească a întregii Biserici în jurul întregii învățături și slujiri ale Bisericii.

Căci Biserica rămâne Biserică atâta timp cât mărturisește același adevăr al Tradiției și slujește slujbele ei.

Biserica e Biserică atâta timp cât este una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν] Biserică, după cum spune Crezul Bisericii[41].

Dar dacă o Biserică locală sau națională iese din ortodoxia credinței, dacă iese din comuniunea cu întreaga Biserică a lui Hristos, cu întreaga Biserică Ortodoxă, ea nu mai eBiserică ci o facțiune apostată/ căzută de la Biserică.

De aceea, rugăciunea și povățuirea celor doi mari Apostoli ai Bisericii, pe care azi îi prăznuim, e aceasta: să stăm împreună în Biserica lui Hristos și împreună să dăm mărturia dragostei și a fidelității noastre față de Tradiția Bisericii. Să arătăm că noi înșine suntem urmașii lor de peste veacuri și că, prin toată viața noastră, noi arătăm că suntem oameni duhovnicești și profund eclesiali.

La mulți ani celor care astăzi își serbează ziua patronimică și să avem parte, cu toții, de multă pace și bucurie și binecuvântare de la Sfinții Lui Apostoli! Amin.

[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Dese%C8%99ti.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:DesestiMM_%2862%29.jpg.

[3] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, [text îndreptat, completat și indice de C. Săndulescu-Verna], Ed. Sofia, București, 2000, p. 171.

[4] Prima Sfântă Frescă e de aici:http://www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/imagine_articol_princ/articol/2013/06/rastignirea_lui_petru.jpg, iar a doua de aici: http://2.bp.blogspot.com/-cbKZEhqmRhs/Tx4HZT4dalI/AAAAAAAAE2o/UMbof2xnY9Y/s1600/s1711006.jpg.

[5] Viețile Sfinților pe luna iunie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 1997, p. 502. [6] Idem, p. 503. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 506.

[9] A se vedea: http://www.intratext.com/x/eng0063.htm.

[10] Idem: http://www.intratext.com/IXT/ENG0063/_PE.HTM.

[11] Ibidem. [12] Ibidem.

[13] În Ipacoiul pe glas 8 se spune: „Petre, piatra credinței”, cf. Mineiul pe iunie, ed. 1894 BOR, p. 291. Iar în Sinaxar, piatra este mărturisirea de credință a Sfântului Petru, cf.Idem, p. 284.

[14] Lucru afirmat în a 4-a cântare a Vecerniei Mari a praznicului de azi: „Cu întrebarea cea de trei ori, aceasta, Petre Mă iubești, lepădarea cea de trei ori Hristos o a îndreptat. Pentru aceasta și către Cunoscătorul tainelor a zis Simon: Doamne, Tu toate le știi, Tu știi că Te iubesc. Pentru aceasta către dânsul Mântuitorul a zis: Paște oile Mele, paște alegerea Mea, paște mielușeii Mei, pe care cu sângele Meu i-am agonisit spre mântuire”, cf.Mineiul pe iunie, ed. 1894 BOR, p. 283. Am îndreptat textul ediției.

[15] A se vedea: http://www.intratext.com/IXT/ENG0063/_PF.HTM.

[16] Idem: http://www.intratext.com/IXT/ENG0063/_PG.HTM.

[17] Ibidem. [18] Ibidem.

[19] A se vedea: http://www.intratext.com/IXT/ENG0063/_PH.HTM.

[20] Ibidem.

[21] Mineiul pe iunie, ed. 1894 BOR, p. 298.

[22] În a 7-a rugăciune a Tainei Sfântului Maslu, cf. Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 165.

[23] Idem, p. 300.

[24] A se vedea: http://str2.crestin-ortodox.ro/foto/1411/141099_martiriu-pavel.jpg.

[25] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Pope-peter_pprubens.jpg.

[26] Idem:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/79/Petrus_San_Giovanni_in_Laterano_2006-09-07.jpg.