Predică la praznicul Pogorârii Sfântului Duh

*

Iubiți frați și surori întru Domnul,

bucurați-vă întru mângâierea și bucuria cea dumnezeiască a lui Dumnezeu față de noi, a Celui care nu ne-a lăsat pe noi singuri ci mereu este cu noi!

Pentru că Cel ce S-a înălțat de la noi la cer nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a trimis nouă pe Duhul Sfânt, pe Mângâietorul, umplându-ne astfel de viața lui Dumnezeu, ca prin viața și cuvintele Lui să ne apropiem de El și să trăim întru El, să trăim viața lui Hristos, în Trupul Său mistic, Biserica, și să propovăduim cuvintele vieții veșnice revelate nouă de Fiul lui Dumnezeu.

Acesta e motivul pentru care noi nu despărțim viața mistică în Hristos de propovăduirea Evangheliei, ci cuvintele Lui ne duc spre El, spre împărtășirea euharistică cu El și trăind cu Hristos și în Hristos înțelegem tot mai mult cuvintele Sale, care sunt cuvintele Vieții și ne hrănim duhovnicește cu ele.

Și acest prea mare praznic al Cincizecimii e ziua de naștere a Bisericii lui Dumnezeu în istorie, pentru că viața Prea Sfintei Treimi începe să se pogoare din această clipă preasfântă în cei care Îl cunoșteau pe Hristos și urmau cuvintele Lui.

Pentru că harul Duhului Sfânt a coborât în persoanele Sfinților Apostoli și a rămas în ei și în cei care erau cu ei și credeau în Hristos în mod total, sfânt, nefalsificat și nu a coborât harul Treimii în oameni care nu Îl cunoscuseră pe Hristos și nici nu-L acceptau.

Acesta e motivul pentru care noi ne uităm la credința și la viața omului, la mărturia lui integrală pentru ca să certificăm dacă trăiește sau nu duhovnicește. Pentru că viața cu Dumnezeu, viața întru simțirea harului Său e o viață întru adevărul Său și în fidelitate față de Tradiția Dumnezeiească a Bisericii Lui, pentru că e o viață de fiecare clipă cu Dumnezeu, Care ne învață la tot adevărul, la cunoașterea și recunoașterea integrală a revelației Sale.

De aceea mărturia Bisericii Ortodoxe e aceasta: noi avem viața lui Dumnezeu în noi și cuvintele Sale, trăite, păstrate și tâlcuite de Biserică în mod duhovnicește.

Și de aceea suntem cei care trăim, experimentăm viața cu Dumnezeu, viața de sfințenie și nu doar filosofăm despre Dumnezeu. Ci noi vorbim despre Dumnezeu din interiorul vieții cu Dumnezeu, din intimitatea cu Treimea Cea Preadumnezeiască.

Iar dacă înțelegem că unirea firilor în Hristos, dumnezeiască și omenească, ne-a făcut să avem, pe toți cei botezați, o viață divino-umană în Biserică, atunci ne bucurăm să mărturisim, din interiorul vieții cu Dumnezeu, despre fericirea de a fi cu El.

Și praznicul de astăzi e praznic identitar pentru ortodocși, fiindcă e ziua în care noi certificăm, prin propria noastră experiență că Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă.

Pentru că în fiecare clipă noi trăim schimbările lui Dumnezeu, mângâierile Lui, strălucirile Lui, ajutorul Lui, scăparea Lui, mila Lui, bucuria Lui cea netrecătoare, care nu e ca bucuria evanescentă a lumii.

Și astăzi s-au împlinit profețiile despre vărsarea vieții Lui în lume.

Despre cum viața lui Dumnezeu, slava Sa, prin lucrarea divino-umană a lui Hristos pentru noi, a ajuns la îndemâna tuturor celor care vor să trăiască cu Tatăl, cu Hristos și cu Duhul Sfânt întru unire nedespărțită, propovăduind viața și cuvintele lui Dumnezeu.

Astăzi ne bucurăm întru Duhul Domnului, Care „toată rânduiala Bisericii o plinește” (***Penticostar, ed. BOR 1999, p. 314), o desăvârșește, o lucrează.

Și când auzim cântarea Bisericii că spune: „văzut-am Lumina cea adevărată; primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată” (Ibidem), mărturisim vocația ortodocșilor de a fi văzători de Dumnezeu dar și nevoia de împlinire a acestei vocații.

Pentru că noi trebuie să trăim, în mod real, întâlnirea cu Dumnezeu, ca toți Sfinții de până la noi, pentru ca să ne împlinim vocația ontologică, aceea de a vedea pe Dumnezeu și a fi cu El.

Motiv pentru care mărturia aceasta nu e spusă din toată inima, nu e și a noastră dacă nu ne facem văzători de Dumnezeu, primitori de Dumnezeu, iubitori de Dumnezeu, înțelegători de Dumnezeu, simțitori de Dumnezeu.

Simpla cunoaștere și mărturisire a adevărului nu te sfințește dacă ești în afara vieții cu Dumnezeu. Dacă nu crezi deplin și nu mărturisești adevărul Lui din mijlocul eforturilor de a te sfinți în iubirea Lui și în simțirea Lui, atunci simpla cunoaștere și mărturisire a unor adevăruri dumnezeiești nu duce la schimbări de anvergură în persoana noastră.

Cu adevărat colosală, o schimbare de proporții produce intrarea vieții lui Dumnezeu în noi prin cunoașterea și mărturisirea adevărului Lui și prin împlinirea poruncilor Sale.

Și acolo unde Dumnezeu e prezent, unde El îl schimbă radical pe om, e o frumusețe copleșitoare, trăită prin acceptare și urmare a Lui, prin dăruire față de El. O dăruire care nu rămâne neobservată…chiar dacă încerci să o ocultezi, să o bagi la index într-un fel sau altul.

Dar, în același timp, prin aceasta se arată și marea considerație pe care Dumnezeu o are față de oamenii care I se dăruie Lui. Pentru că indiferent cine este cel care se convertește la viața cu El, Dumnezeu îl duce spre toată frumusețea Lui, ca și pe Sfinții de dinaintea noastră.

Și când înțelegem că El nu ne ține mai prejos decât pe cei de dinaintea noastră, că ne dă același ajutor și aceeași bogăție a harului Său ca să ne sfințim viața, de aceea ne umplem de bucurie negrăită, de veselie duhovnicească, simțindu-ne copărtași cu toți Sfinții Săi la bucuria Sa cea veșnică.

Ne plecăm genunchii în această zi preasfântă a Pogorârii Sfântului Duh și „Te lăudăm pe Tine, Tatăl cel fără de început, și pe Fiul cel împreună fără de început, și pe Preasfântul Duh cel împreună-veșnic, Care luminează și sfințește sufletele noastre” (Ibidem).

Ne plecăm genunchii trupului pentru că ne plecăm, în primul rând, „genunchii sufletului” (Idem, p. 316).

Acceptăm cu totul voia Lui cu noi și dorim ca slava Lui să ne inunde și să ne învețe bucuria vieții cu Dumnezeu și cu oamenii.

Ne rugăm astăzi să fim învredniciți de strălucirea vieții lui Dumnezeu (Idem, p. 317) în viața noastră și să cunoaștem tainele cele cerești (Ibidem) ale vederii lui Dumnezeu.

Pentru că astăzi s-a pogorât de la Domnul harul Duhului Sfânt, care coboară și rămâne în adâncul ființei noastre pentru ca să ne învețe toată virtutea și toată gândirea și exprimarea teologică.

Viața Lui ne certifică cuvintele Lui și cuvintele Lui se înțeleg prin trăirea împreună cu El.

De aceea Duhul Sfânt e numit „Vistierul bunătăților”, al tuturor harurilor dar și „Dătător de viață”, de viața cu Dumnezeu. Pentru că adevăratele daruri și harisme ies din viața cu Dumnezeu și nu dintr-o viață depravată și dintr-o minte și inimă stricate de erezie și păgânătate!

Acesta e motivul pentru care nu poți să fii un teolog briliant și, în același timp, un păgân cu viața.

Ci teologul lui Dumnezeu, vorbitorul cu și despre Dumnezeu e cel care cunoaște adevărurile Lui de la El, pentru că trăiește împreună cu El și prin luminarea Lui adâncește continuu multiplele dar unificatoarele Lui rațiuni.

Pentru că, în cele din urmă, toate cuvintele lui Dumnezeu și înțelegerile despre El ne duc la El ca la izvorul lor și ca la împlinirea traiectoriei înțelegerii Lui.

Cuvintele lui și înțelegerea Lui ne duc la El.

Și ducerea la El e o rămânere în El ca vedere, și bucurie, și înțelegere, și minunare de Dumnezeu.

Pentru că minunarea de Dumnezeu e semnul că El te umple de viața Lui iar tu nu mai știi cum să lauzi și cum să te pătrunzi de sfială și de umilință pentru atâta bogăție a harului și a cunoștinței și a lucrării care vine din înțelegerea Lui.

Venirea harului Duhului Sfânt în Sfinții Apostoli i-a făcut propovăduitori ai întregii lumi ai vieții cu Dumnezeu. Dar niște propovăduitori curați, simpli, iubitori de Dumnezeu, care nu au făcut partizanate, care nu au rupt cămașa adevărului cea țesută de sus, revelată, precum ereticii, ci oriunde au ridicat Biserici vii le-au făcut să fie în unitate de har și de iubire dumnezeiască.

Și poate că cel mai important lucru pentru zilele noastre e tocmai acesta: de a zidi Bisericile în oameni mai degrabă de a zidi Bisericile lângă oameni. Pentru că viața Prea Sfintei Treimi se extinde, se lățește, capătă anvergură mondială de la Cincizecime și, prin Botez, intră în fiecare dintre noi și ne face mădulare vii ale Bisericii și pe aceste mădulare vii trebuie să mizăm mai întâi de toate.

Pe catehizarea, pe îngrijirea sufletului credincioșilor noștri, pe modul în care ei trebuie să se raporteze la Dumnezeu, la Biserică, la ei înșiși și la lume trebuie să mizăm, pentru că cuvintele și practica vieții cu Dumnezeu zidesc Bisericile de piatră.

Închiderea în ei înșiși a oamenilor și gesturile extreme, suicidare, se produc tocmai pentru că oamenii nu sunt întâmpinați cu cuvinte și gesturi…cu gesturi și cuvinte autentice, prietenoase, umane, care să îi facă să se simtă oameni.

Și viața nu își pierde sensul când cineva decide să își pună capăt vieții, ci viața nu mai are adâncime, bucurie, stabilitate, pentru că sensul, doar el, nu mai pare îndeajuns de mult pentru un astfel de om.

Numai că, o întâmpinare mai mare din partea noastră, a tuturora, a confraților noștri face ca sensul vieții, adică bucuria vieții cu Dumnezeu și cu oamenii, să fie o realitate și nu doar o vorbă.

Și fiecare dintre noi suntem vinovați când spunem mai mult vorbe decât certitudini, când nu dăm curaj, nădejde, chef de viață, sens vieții oamenilor prin prezența, faptele și cuvintele noastre.

Pentru că orice demoralizare a cuiva, orice înșelare a încrederii cuiva înseamnă o întunecare a sensului vieții unui om, pe când orice ajutor esențial, orice luminare, orice bucurie reală, frumoasă făcută cuiva înseamnă o luminare și mai mare a sensului vieții lui.

Și de aceea îi iubim și îi cinstim, și le suntem recunoscători celor care au făcut ceva esențial pentru noi. Pentru că cei care au făcut ceva esențial pentru noi rămân în noi ca fundamente vii ale dezvoltării noastre duhovnicești și sociale.

Cei care ni s-au dăruit, ne-au făcut mai vii, mai bucuroși, mai umani.

Și în comparație cu recunoștința pe care o avem față de părinți, frați, bunici, rude, soți, prieteni, învățătorii și duhovnicii noștri înțelegem și recunoștința pe care trebuie să o avem față de binefacerile lui Dumnezeu în viața noastră, Care nu ne-a dat doar cuvintele Lui, ci și pe El și viața Lui, pentru ca noi să fim bucuroși, vii, plini de frumusețe sfântă.

Așa stând lucrurile, fiecare dintre noi trebuie să se bucure astăzi pentru că e mădular al lui Hristos și că e plin de viața Lui și de luminarea cuvintelor Lui. Pentru că nu mai mergem orbecăind, în întuneric, ci am cunoscut lumina vieții și „cu suflare de foc” (Idem, p. 321), venită din cer, ne-am umplut și lăudăm Treimea Cea Preasfântă, pe Dumnezeul nostru Cel preaveșnic, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Sursa:www.teologiepentruazi.ro