Iubiții mei,

dacă nu înțelegem și nu iubim acest praznic dumnezeiesc al transfigurării Domnului, al schimbării Lui preadumnezeiești la înfățișarea trupului Său nu înțelegem nimic din soteriologia ortodoxă.

Pentru că mântuirea omului este consecința îndumnezeirii umanității lui Hristos.

E consecința transfigurării umanității Sale, prin slava Sa dumnezeiască, până la a sta, și ca om, de-a dreaptaTatălui. Ca Dumnezeu și om…

Iar fără simțirea slavei lui Dumnezeu și fără vederea slavei Lui nu există creștere în sfințenie, în îndumnezeire, pentru că fundamentul mântuirii și al sfințirii noastre îl constituie simțirea și vederea Lui.

Cuvântul de forță al praznicului: lumina dumnezeiască.

Ceea ce văd cei trei Apostoli ai Domnului, pe Tabor, e lumina Sa dumnezeiască, lumina Sa ființială, proprie Sieși…pe care El le-o arată/le-o revelează ca pregustare a Împărăției Sale.

Le arată cum va fi întru Împărăția Sa, unde El este Soarele dreptății, al sfințeniei, al curăției atotdesăvârșite.

Pentru că viața și hrana și bucuria și veselia celor Sfinți, întru Împărăția Lui, este vederea slavei Sale.

Adică aceasta, evocată acum, pe care, „pe cât li se putea”, conform troparului zilei, pe cât au fost în stare, din punct de vedere duhovnicesc, au văzut-o pe Tabor.

Lumina dumnezeiască e văzduhul de galben, de aur, regăsibil în Sfintele Icoane.

E curăția vieții Sfinților.

E cea care stă la baza tuturor virtuților Sfinților, a minunilor și a chinurilor suportate de către ei pentru Dumnezeu.

E cea prin care și întru care toți Sfinții au avut vedenii/ descoperiri/ extaze.

E cea prin care am primit toată revelația/ toată descoperirea dumnezeiască în întreaga istorie.

De aceea schimbarea Lui la înfățișare/ transfigurarea Lui e atât de importantă pentru noi: pentru că ne arată la ce statură e chemat omul.

Pentru că omul e chemat de Domnul la a fi plin de lumină dumnezeiască.

La a fi un locaș preafrumos al Prea Sfintei Treimi.

E chemat la înduhovnicire continuă, la umplere continuă de slava Sa, pentru a fi, pe fiecare zi, un om al noutății duhovnicești.

Al vieții noi, dumnezeiești.

De aceea moralismul fără consecințe pnevmatice sau asceza care doar ne usucă sau ne îngâmfă fără să ne șilumineze mintea, fără să ne umple de harisme și de vederi dumnezeiești nu ne ajută.

Pentru că scopul vieții ortodoxe nu e să părem „Sfinți” la nivelul faptelor și a ascezei noastre…ci să fim Sfinți la propriu.

Trăind comuniunea cu Dumnezeu, adică simțirea slavei Lui în slujbele și viața Bisericii, în tot ce trăim și facem și vederea slavei Lui, în urma rugăciunii continue și a contemplației dumnezeiești.

Căci de aceea e viața ortodoxă o viață divino-umană: pentru că prezintă, în fapt și nu doar în discurs, amprenta vieții cu Dumnezeu.

De aceea, „lumina Ta cea pururea fiitoare” (tot din troparul zilei), Doamne, să strălucească și în noi!

Lumină care este din totdeauna, necreată adică, care izvorăște continuu din Tine.

Pentru că numai ce izvorăște din Tine ne poate uni cu Tine.

Și de aceea e divino-umană viața noastră: pentru că noi ne umplem de viața Lui…și arătăm în noi bogăția de har și de cunoaștere pe care El ni le dăruie.

După cum ați putut observa din întreaga slujbă de azi, simțirea și vederea lui Dumnezeu nu sunt prezentate ca fiind realități dumnezeiești trăite numai de preoți sau de monahi sau de oameni foarte erudiți…ci de toți creștinii ortodocși.

Ele nu sunt idealuri…ci modul nostru de-a fi.

Dacă ar fi fost numai pentru unii…dacă ar fi fost o excepție…nu mai aveam un praznic de obște, adică al întregiiBiserici.

Dar noi, cu toții, cu mic, cu mare, prăznuim astăzi, pe 6 august 2012, schimbarea la față a Domnului,transfigurarea umanității Sale, pentru că El e paradigma/ exemplul de urmat al vieții noastre.

Și după cum fanii starurilor muzicale și de film își imită „idolatrizații” la îmbrăcăminte, frizură, încălțăminte, mod de a fi…noi suntem chemați să ne lăsăm transfigurați, dinăuntru spre în afară, de frumusețea slavei lui Hristos…pe care El Însuși o revarsă în persoana noastră.

Pentru că El iese în întâmpinarea celor care Îl caută.

Pentru că El locuiește în cei care Îl iubesc pe El.

Pentru că El ne iubește pe noi cu o iubire mai presus de orice înțelegere și de orice recunoștință a noastră.

Și eu sunt recunoscător, plin de recunoștință de fiecare dată în fața Prea Sfintei Treimi…când mă gândesc la 6 august…

Pentru că 6 august 1990 a însemnat începutul meu conștient de îmbisericire.

După un proces interior de convertire și de luare de decizii de 8 luni, dintre luna decembrie a Revoluției române și luna august a anului 1990…am intrat pe 6 august în Biserică pentru prima dată cu toată ființa mea, adică odată pentru totdeauna.

De aceea înțeleg, foarte realist, absoluta necesitate interioară ca fiecare ortodox să se reconvertească la Ortodoxie.

Adică să nu rămână la suprafața lucrurilor…să nu vină la Biserică doar pentru că s-au născut într-o familie de ortodocși…ci pentru că s-au lăsat luminați de Dumnezeu…spre viața de curăție și de sfințenie a Ortodoxiei.

Însă pentru reconvertirea continuă, pentru trecerea de la o părere simplistă la una profundă, gravă despre viața ortodoxă…trebuie să ne lăsăm conduși de Dumnezeu prin rugăciune, post, spovedire, împărtășire continuă, citiri teologice, pelerinaje și întâlniri sfinte cu oameni de mare curăție și plini de teologie.

Trebuie să ne lăsăm conduși spre trăitori și teologi autentici ai Bisericii.

Să vedem cum arată Ortodoxia în cei care o întrupează la modul eroic, ascetic, mistic, copleșitor.

Și aceste întâlniri sfinte…și luminări duhovnicești, primite în adâncul ființei noastre, ne fac, pe fiecare dintre noi,să ne găsim…să ne intuim calea/ drumul personal.

Pentru că fiecare avem drumul nostru spre Dumnezeu…și în viața aceasta…

Și nu trebuie să imităm drumul altora, fără să îl înțelegem, ci să mergem pe acela pe care inima noastră simte să îl urmeze.

Cu toate greutățile și bucuriile lui.

Căci atunci când știi ce îți trebuie…și spre ce ești chemat de Dumnezeu…bucuria și mulțumirea duhovniceascăprimează în fața necazurilor, a ispitelor și a grijilor de tot felul.

Așadar viața duhovnicească e viața plină de lumina Lui.

Lumină în care sunt și Sfinții Moise și Ilie…dar și Apostolii…în care sunt, cu alte cuvinte, și Sfinții din vechime…și cei de acum…pentru că toți ne facem părtași aceleiași Împărății a lui Dumnezeu.

Toți la un loc…și pe fiecare în parte Dumnezeu ne călăuzește și ne ajută.

Pentru că la unirea/unitatea credinței, la comuniunea cu toți Sfinții, se ajunge prin relație personală de înduhovnicire și, în același timp, comunitară.

Ajungem cu toții…dar fiecare în ritmul său interior.

Nu grăbind lucrurile…nu forțând nota…pentru că fiecare are fragilitățile/neputințele sale.

Și de aceea să postim și să ne bucurăm teologic în aceste sfinte zile de august, privind la Cel ce este „Raza Tatălui” (condacul zilei), adică la Strălucirea Lui ipostatică/ personală, la Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

La Cel preaslăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, la Treimea cea deoființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Sursa: aici