Predica Părintelui Efrem Filotheitul la Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor 

„Slavă iubirii Tale de oameni, Doamne” ^[2]

  OMILIA a XXVII-a

Fiii mei binecuvântați,

Dumnezeul nostru este iubire și Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el (I Ioan 4, 16).

Creștinul care nu are iubirea lui Dumnezeu în inima lui nu are în sufletul lui viața în Hristos. Această mare lucrare a lui Dumnezeu, de a Se pogorî, de a lua trup omenesc și de a Se face om, ca să locuiască între noi, să Se apropie de noi, nu este nimic altceva decât expresia iubirii divine față de oameni. Dragostea lui Dumnezeu este cea care ne ocrotește și se îngrijește de toate ale noastre, iar noi, oamenii, păcătuim și-L întristăm pe Creator. De multe ori, ne arătăm necredincioși, dar iubirea Lui de oameni este nemărginită și ne iartă toate. Toți, și cel dintâi eu, am întristat inima lui Dumnezeu, care se numește iubire față de om. De aceea, va trebui să luăm aminte în continuare la viața noastră, să nu-I dăruim din nou amăreala păcatului.

Parabola Fiului risipitor din Evanghelie este expresia exactă a iubirii de părinte a lui Dumnezeu față de omul păcătos. Acolo vedem că fiul risipitor, ce preînchipuie pe orice om de pe pământ, a cerut de la Tatăl său partea ce i se cuvenea din moștenirea părintească. Bineînțeles că a cerut fără minte și fără înțelepciune partea lui, rupându-se de casa părintească, de iubirea și de grija Tatălui. Și, crezând că este capabil să se îngrijească singur de viața lui, a plecat, dar a plătit foarte scump nemintoșenia lui. Așa cum ne relatează Sfânta Evanghelie, fiul risipitor a cheltuit întreaga avere, ducând o viață păcătoasă.

Păcatul naște însă moartea – plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). El aduce moartea sufletească, dar de multe ori se face cauză și a morții trupești. Fiul risipitor, după ce a risipit tot ce avea, a ajuns să pască porcii și să trăiască împreună cu dobitoacele. La fel și creștinul, când primește prin Sfântul Botez drept moștenire harul lui Dumnezeu și se desparte după aceea de El, rupând orice legătură cu Dumnezeu Tatăl, ajunge vas al diavolului, al păcatului, „făptură risipitoare“, îndepărtată de Dumnezeu și căzută continuu din păcat în păcat. Parabola ne spune din nou că, la un moment dat, fiul și-a revenit în sine, a înțeles greșala lui. Când săvârșea păcatul, se pare că era în afara lui, în afara rațiunii, a cumințeniei și a cumpătării. Hristos ne spune că acesta și-a venit în sine și s-a gândit:

Câți argați ai tatălui meu se satură de pâine și eu sufăr aici de foame? (Luca 15, 17).

„Eu pier aici printre străini și ar fi bine să mă întorc, să-i cer tatălui meu, nu să mă socotească fiul lui, pentru că nu sunt vrednic, ci să mă facă precum pe unul dintre argații lui, ca pe unul dintre slujitori. Aceștia o duc atât de bine acolo, încât să fiu ca ei, îmi este destul. Nu am îndrăzneala să-i cer din nou înfierea, pentru că am pierdut-o, am cheltuit toată averea tatălui meu, și-mi ajunge să fiu doar argatul lui.”

Acestea și multe altele cugeta el, și s-a hotărât să plece. Înainte de a ajunge, însă, tatăl său ieșise din casă și-l aștepta cu brațele lui iubitoare deschise. Cât de mult este pregătit Dumnezeu să-l primească pe păcătos! Fiul cel risipitor a luat drumul întoarcerii, al mântuirii, drumul cel neted și a ajuns la casa părintească. Tatăl său pe loc l-a primit, l-a îmbrățișat, l-a sărutat, a plâns pe umărul lui și el a început să-i spună: Am păcătuit, părinte, la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă-mă ca pe unul dintre argații tăi (Luca 15, 19).

Și ce i-a răspuns tatăl? Uită toate pe care le-ai făcut! Îmi este de ajuns întoarcerea ta, faptul că te-ai întors acasă. Mort ai fost și ai înviat, pierdut erai și te-ai aflat. Toate celelalte uită-le – păcatele, greșelile, pierderea averii!

Imediat a poruncit să fie spălat și îmbrăcat cu veșmântul strălucitor al înfierii, apoi i-a dat inel în mână. Toate s-au schimbat și în timp ce acolo era întinat, îngrijitor de porci, prin întoarcerea lui, a devenit într-o clipă fiul împăratului împodobit cu strălucire. Nu se aștepta la acest lucru, la atâta iubire și schimbare din partea tatălui. Ce cugetare zadarnică și ce înșelăciune a trăit stând departe de el!

La sfârșit, a poruncit să se junghie vițelul cel gras și să înceapă marele ospăț pentru întoarcerea fiului rătăcit. Și petrecerea a început, și toate străluceau în palatul tatălui și el însuși își ieșise din sine înaintea minunii mântuirii lui. Tatăl se luminase o dată cu întoarcerea fiului și era plin de fericire și desfătare.

Aceasta este imaginea cea mai săracă a iubirii pe care o are în realitate Dumnezeu față de omul păcătos. Părintele ceresc este mereu pregătit în momentul în care omul se întoarce și cere iertare, revenind la viața cea înțeleaptă, să ierte și să șteargă totul. Este suficient doar ca omul să-și vină în sine, adică să-și înțeleagă greșelile, să-și smerească cugetul, să recunoască că a păcătuit, să ceară iertare și Dumnezeu îi va spune: „Uită-le pe toate, fiule, este de ajuns că te-ai întors. Pe toate ți le iert pentru că te-ai întors la Mine”.

Celălalt, vrăjmașul omului, diavolul, cu marea lui viclenie, cu dibăcia și cu tehnica lui îi șoptește păcătosului la ureche și-i spune: „Dumnezeu nu te iartă, pentru că ești tare păcătos, ai făcut crime și acum te așteaptă pedeapsa cea mare și iadul. Nu te apropia deloc de El, că nu ești vrednic să-ți ridici ochii, să te rogi și să ceri iertare. Dumnezeu este mânios pe tine, și atâtea altele”.

Păcătosul nu trebuie să creadă în toate acestea. Un tată sau o mamă, când fiul lor se întoarce de la o viață păcătoasă, desfrânată, chiar dacă mai înainte i-a înjurat, i-a bătut, i-a îmbrâncit, i-a batjocorit, pe loc îl vor îmbrățișa, îi vor da iertarea și nu se vor mai gândi la nimic rău. Este suficient că fiul lor s-a întors acasă schimbat.

Dacă o mamă cu o iubire omenească, incomparabilă cu iubirea lui Dumnezeu, oferă atâta iertare și mila fiului ei rătăcit, cu atât mai mult Dumnezeu, Cel nemărginit în iubire și milostivire, va dărui iertarea și mila Lui. Nu trebuie să dăm ascultare șoaptelor diavolului apostat, pentru că acesta nu știe ce e smerenia și, de aceea, stă departe de Dumnezeu. În momentul în care smerenia apare în gândul omului, imediat începe și întoarcerea lui. Deci egoismul și mândria sunt acele rele care ne îndepărtează de Dumnezeu. Dacă purtăm imaginea fiului risipitor în gândul și în inima noastră, ne vom pocăi și ne vom întoarce continuu, îmbogățindu-ne sufletul cu iubirea divină. Atunci vom simți că Dumnezeu este Părintele nostru iubitor cu o iubire fără limite. Aflați în iubire, este cu neputință să fim tulburați, oricât ne-ar șopti vrăjmașul că Dumnezeu nu ne iartă că am făcut crime în viață. Când vedem în oglinda fiului risipitor persoana Părintelui nostru ceresc, toate gândurile diavolului se vor risipi.

Doi călugări fuseseră cândva atrași de diavoli, părăsiseră pustiul și deveniseră mireni. Dumnezeu a căutat spre ei, și-a amintit de osteneala nevoințelor și de dăruirea lor și i-a luminat să se întoarcă. Au revenit la schit și s-au spovedit de păcatele lor, iar duhovnicii le-au dat canon ca timp de un an fiecare să trăiască închis, adică să nu vadă față de om, ci doar să se roage și să primească puțină mâncare. Prin acest canon de un an erau iertați de greșala lor și primeau Sfânta Împărtășanie. După un an i-au scos din viața singuratică a pocăinței. Unul apărea strălucitor, cu fața foarte uscată, dar mulțumit, pe când celălalt era foarte abătut. Hrana fusese aceeași, păcatele la fel, dar înfățișarea lor era diferită. Și l-au întrebat pe primul:

– Tu, părinte, la ce te gândeai, închis acolo în chilia ta?

– Mă gândeam că L-am întristat pe Dumnezeu și mi-am osândit sufletul, cugetam la ce mă așteaptă, că voi trăi veșnic împreună cu demonii. Și aflându-mă cu mintea în iad, mi-am pierdut puterea, m-am amărât foarte tare și de atâtea lacrimi m-am uscat.

L-au întrebat după aceea pe celălalt:

– Tu, părinte, cum ți-ai trăit pocăința?

– Eu mă gândeam la iubirea lui Dumnezeu și la faptul că demonul m-a tras spre el, dar mâna divină m-a apucat și m-a adus înapoi la viața curată de călugăr pe care am trăit-o. Mi-am amintit de prima mea viață, cum am ajuns, apoi că Dumnezeu, răstignindu-Se, m-a adus aici prin Preacuratul Lui Sânge și m-a învrednicit să primesc Sfânta Împărtășanie după un an. Și, astfel, am devenit liber să trăiesc împreună cu părinții, ca mai înainte, și m-am bucurat. Bucuria aceasta m-a făcut să nu simt această uscăciune și această tristețe.

Atunci părinții au tras concluzia că amândoi împliniseră pocăința într-un mod fericit. Unul cu iadul și celălalt cu iubirea față de Dumnezeu s-au pocăit drept și s-au întors la viața monahală fericiți.

Din această povestire vedem că atunci când ne pocăim și plângem, gândindu-ne la păcatele noastre și la iad, la chinurile de jos, la despărțirea veșnică de Dumnezeu, de îngeri și de lumină, toate acestea ne vindecă și ne ajută să dobândim comuniunea cu Dumnezeu, Care ne trimite iubirea Lui. De asemenea, când omul se gândește la iubirea așa de mare a lui Dumnezeu Tatăl, care-l face să se întoarcă fără să se scârbească de întinarea, de păcatele, de blasfemiile și crimele lui, și-l mântuiește, și-l duce la viața curată a pocăinței, cum să nu plângă din iubire față de Dumnezeu și cum să nu se bucure? Și această purtare este la fel de binecuvântată ca și cealaltă. Omul, prin recunoașterea păcatului, pe de o parte, dar și a iubirii părintești a lui Dumnezeu, pe de altă parte, se mântuiește și se întoarce la calea care are ca punct final poarta de aur a Împărăției Cerurilor.

Cât trebuie să ne gândim la faptul că Hristos ne-a dăruit vițelul cel gras care este Trupul și Sângele Său, ca să trăim lângă El și uniți cu El. Dacă sângele țapilor și al taurilor și cenușa junincii amintite în Vechiul Testament curăță pe cei „împărtășiți”, cu atât mai mult Sângele lui Hristos ne spală de tot păcatul.

Căci dacă sângele țapilor și al taurilor și cenușa junincii, stropind pe cei spurcați îi sfințește spre curăția trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăța sufletul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiți Dumnezeului celui viu? (Evrei 9, 13-14).

Deci, dacă sângele animalelor jertfite era destinat să ierte păcatele oamenilor, cu atât mai mult sângele lui Hristos Răstignit, sângele Mielului lui Dumnezeu curățește, sfințește și mântuiește pe omul păcătos. Primind Sfintele Taine devenim dumnezei „după har”, dumnezei sunteți toți și fiii Dumnezeului Celui Preaînalt (Psalmul 81, 6). Dobândim acest statut de fii ai lui Dumnezeu, după har și prin participare. Important este cum ne gândim să ne apropiem de Sfânta Împărtășanie. Cinstitul Trup și Sânge al Domnului Hristos este Sfânt, iar eu sunt un om păcătos, un nemernic, un criminal care, dacă mă apropii, s-o fac în pocăință, spovedit și cu dezlegarea duhovnicului, căci, împărtășindu-mă primesc viața cea veșnică. Prin Sfânta Cuminecatură devin părtaș al Împărăției, moștenitor al lui Dumnezeu și împreună moștenitor cu Hristos (Romani 8, 17).

Aceasta înseamnă că creștinul, prin Sfânta Împărtășanie, la Parusie, va locui împreună cu Hristos. Unde va fi Acela, va fi și el, cel care se împărtășește cu Sfintele Taine, prin pocăință și îndreptare.

Răul constă în faptul că ucidem iubirea lui Dumnezeu care se află înaintea noastră, nu răspundem după putere măririi acesteia. Dacă ni s-au iertat toate păcatele și ni se vor ierta până la sfârșitul vieții noastre, noi ce vom da în schimb Domnului pentru marea Lui iubire? S-o pomenim și s-o trăim continuu, pentru că ea ne va da curajul să înfruntăm viața cu succes.

Iar când suntem încercați de iubirea lui Dumnezeu, cel puțin să-I mulțumim repetând cuvintele lui Iov cel îndelung răbdător: Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat.

Fiecare încercare este „în fapt” o expresie a iubirii lui Dumnezeu. Fie în adâncime, fie în înălțime, nimic nu este lipsit de iubirea și de ocrotirea lui Dumnezeu. Nenumărați sunt oamenii, fără de sfârșit creștinii care atribuie întoarcerea lor, fie personală, fie a întregii familii, unei încercări a vieții.

Un om când a simțit că un mare demnitar îl iubește, îl ocrotește, îl ajută, se bucură în toată vremea de sprijinul lui, pășește pe drum cu multă ușurință și siguranță. Și se mândrește și se împăunează că acela este ocrotitorul lui. Dacă astfel gândește cineva despre un mare conducător lumesc, cu atât mai mult ar trebui s-o facem noi, creștinii, și să ne dăruim inima întreagă lui Hristos. Și aceasta mai ales atunci când credem absolut, nezdruncinat și fără umbră de îndoială că El este Dumnezeul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni, Dumnezeu-Omul, Care ne-a iubit desăvârșit, așa cum nimeni n-a făcut-o. Dovada este că, atunci când un om se pocăiește, cetele îngerești primesc semnalul de prăznuire.

Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește (Luca 15, 7).

Numai când ne gândim că bucuria îngerilor este negrăită, atunci când află că un mare păcătos de pe pământ s-a pocăit și s-a întors la calea lui Dumnezeu, înțelegem cât de mare este iubirea lor pentru oameni. Cugetați la bucuria îngerului rânduit la Sfântul Botez să păzească pe acest om, pe acest păcătos pocăit, pe care nu l-a părăsit niciodată, chiar dacă stătea departe de el din cauza păcatelor. Îngerul păzitor al sufletului omului se roagă întotdeauna lui Dumnezeu pentru el. Sfânta Evanghelie ne descoperă că la un smochin neroditor a venit Stăpânul și a zis slujitorului:

– Vin aici în fiecare an și nu găsesc în el rod, taie-l deci, ca să nu mai ocupe locul și să plantăm altceva.

Slujitorul i-a răspuns:

– Lasă-l și acest an, ca să pun îngrășământ, să sap împrejurul lui, să-l ud și poate va rodi.

– Voi aștepta, i-a zis din nou stăpânul.

Așa este și îngerul păzitor. De multe ori, secera morții vrea să piardă pe omul păcatos pentru păcatul lui, iar îngerul se roagă și zice:

– Doamne, mai lasă-l pe acest suflet, mai dă-i timp și poate că se va pocăi, se va întoarce, își va recunoaște greșeala și va reveni la Tine.

Dumnezeu așteaptă, și aceasta arată iubirea cea mare a îngerului păzitor față de om. Cu toate că acesta este încă murdar de păcat, îngerul îl urmează îndeaproape.

Un om sfânt a coborât din pustiu în cetate pentru o anumită nevoie duhovnicească. Și a văzut afară într-o curte un tânăr care ședea și plângea, și și-a dat seama că este îngerul lui Dumnezeu. S-a apropiat de el și l-a întrebat:

– Cred că nu ești om, ci îngerul lui Dumnezeu, dar nu înțeleg de ce plângi?

– Într-adevăr, nu sunt om, așa cum bine ți-ai dat seama, ci îngerul păzitor al sufletului unui creștin. Stau aici și plâng pentru că omul care mi-a fost încredințat să-l păzesc, în acest moment, păcătuiește în această casă, și-l aștept aici, ca să continui ocrotirea lui, plângând și rugându-L pe Dumnezeu să-l ierte, să-l lumineze ca să nu mai săvârșească din nou acest păcat.

Sfântul s-a minunat de iubirea îngerului pentru om și și-a dat seama că, de aceea, cetele nenumărate de îngeri prăznuiesc când un păcătos se întoarce.   Vedeți cine este Hristos Dumnezeul nostru și ce nădejde trebuie să avem în iubirea Lui și a îngerilor? De aceea, să nu deznădăjduim, să nu ne pierdem curajul, ci cu îndrazneală să alergăm la Tronul harului lui Dumnezeu, cerând milă și iertare, nu numai pentru noi, ci pentru fiecare om de pe pământ. Toți suntem fiii lui Dumnezeu, făpturile Lui și pentru toți S-a răstignit Hristos.

Există, însă, și oi amăgite, care trebuie să se întoarcă și au nevoie de rugăciune. Cine se va ruga pentru aceste făpturi? Aceia care au primit mila lui Dumnezeu, care L-au cunoscut și au fost miluiți de iubirea Lui. Înaintea Acestuia, suntem datori să ne rugăm pentru fiecare om.

Încălcarea poruncilor divine nu este doar păcatul, ci și lipsa rugăciunii pentru ceilalți oameni, împlinirea datoriei pentru fiecare suflet. În timp ce Hristos iubește lumea întreagă, pentru care S-a răstignit, noi ne rugăm doar pentru noi înșine și uităm de ceilalți. Nici unul dintre oameni n-a fost însă uitat de Hristos pe cruce. Deci să ne plecăm genunchii și să ne ridicăm mâinile și să facem rugăciune fierbinte din toată inima pentru toți oamenii, căci nu știm câtă putere au acestea! Oamenii vin la pocăință și se întorc, chiar dacă nu le-a vorbit cineva despre aceasta, ceva se întâmplă în viața lor, o rugăciune și-a făcut efectul. De aceea, trebuie să ne rugăm și să ne arătăm, astfel, iubirea, să devenim imagini mici și copii autentice ale iubirii lui Dumnezeu față de aproapele. Să dăm slavă și cinste iubirii Lui de oameni.

Slavă iubirii Tale de oameni, Doamne, pe care ai înmulțit-o cu îmbelșugare pe pământ și ai acoperit cu slava și cu iertarea Ta păcatele omenirii! Amin.

[2] Cuvântare ținută în America.

(din: Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura Egumenița)

Sursa: mail