Predica Părintelui Efrem Filotheitul la Duminica Întoarcerii Fiului Risipitor – 

 Taina pocăinței [1]  

OMILIA a XVI-a

Iubiții mei fii duhovnicești,

Așa cum știm, bunul Dumnezeu ne-a dăruit taina cea mare a Sfintei Mărturisiri, acest Botez sfânt prin care omul se spală sufletește și devine curat deplin, un om nou în Hristos.

Câtă mulțumire trebuie să-I aducem continuu lui Dumnezeu pentru acest mare dar pe care ni l-a lăsat! Ne-a oferit, adică, inima Lui deschisă, ca să intrăm ușor, ori de câte ori voim ca să ne curățim. Oricât ar păcătui omul, oricât s-ar tăvăli în păcat și și-ar întina sufletul, la un moment dat, poate, cu ușurință să devină alb ca porumbelul și ca zăpada. Există măreție mai mare decât aceasta, fericire mai mare pentru om?

În același timp, se întâmplă și un alt lucru deosebit: bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește (Luca 15, 7). 

Omul plin de păcate nu numai că se mântuiește și devine fericit, dar invită și pe îngeri la prăznuire, se face prilej de bucurie mare.  Are loc o manifestare de laudă a biruinței celei mari înaintea lui Dumnezeu, pentru că au aflat despre pocăința omului păcătos.

Îngerii sunt frații noștri mai mari ce se află în cer și se roagă pentru toți oamenii. Când ei află de la Dumnezeu că rugăciunile lor au adus un om în Împărăția Cerurilor, bucuria lor este nemărginită, negrăită. Prin urmare, pocăința este ușa prin care omul, ori de câte ori intră, va afla mântuirea cea mare.

Avva Pamvo era mare pustnic, unul dintre primii asceți de după plecarea Sfântului Antonie cel Mare. Era văzător cu duhul și cunoștea starea sufletelor. În vremea Postului Mare, mai precis în Săptămâna Patimilor, el se afla în biserică. S-a așezat afară lângă ușă și urmărea pe călugării și mirenii care intrau, vedea starea sufletească a fiecăruia. Și astfel, unii intrau în biserică curați, mai mult sau mai puțin luminoși, plini de mireasmă, urmați sau precedați de îngerii lor. La sfârșit a intrat și un om al cărui suflet era negru și era urmat de fiare, de oameni negri la vedere ce mărturiseau crimele mari pe care le făcuse.

Când l-a văzut în această stare, Avva Pamvo, s-a tulburat, i s-a întristat sufletul și simțea o mare durere. Fiind om îmbunătățit, s-a retras într-o parte, a îngenuncheat și a început să se roage lui Dumnezeu să-l miluiască, să-l lumineze și să-l aducă la pocăință pe acel om. Atâtea lacrimi a vărsat, că a udat podeaua de sub picioare, iar ochii i s-au umflat de plâns. După ce s-a sfârșit slujba, s-a așezat iar la ușa de la intrare și urmărea dintr-un colț să vadă ce i s-a întâmplat acestui suflet, după rugăciunea lui. Oamenii care intraseră luminoși ieșeau și mai plini de lumină, mai strălucitori, mirul le curgea de pe față, iar locul era plin de mireasmă și îngerii îi urmau cu bucurie și mai mare. Aceasta arată folosul pe care-l primiseră prin slujba din biserică.

La un moment dat, a ieșit și omul ce venise cu sufletul negru de păcate și care acum era curat și alb. Toți acei demoni care-l urmau dispăruseră, nu se mai vedeau, iar îngerul păzitor îl urma fericit. Bucuria sfântului când a văzut acestea a depășit orice margini. Neputând să se mai abțină bucuriei mari care-l cuprinsese, s-a ridicat pe o piatră și a început să strige: „Veniți și vedeți faptele Dumnezeului nostru, că sunt mari, minunate și preamărite!”.

Părinții au auzit cuvintele sfântului și și-au dat seama că i se întâmplase ceva minunat. Deci l-au înconjurat și au început să-l întrebe:

– Sfinte al lui Dumnezeu, care este cauza acestei mari fericiri?

– Părinților, chemați-l pe acest om, că am să-i spun ceva!

L-au chemat și omul păcătos a venit, iar Avva Pamvo l-a întrebat:

– Spune-ne, omule al lui Dumnezeu, care este acum starea sufletului tău și cum era înainte să vii la biserica lui Dumnezeu?

Acela a deschis gura și a zis:

– Părinte, păcatele mele sunt fără de număr. Crimele mele înfricoșătoare, iar faptele mele mizerabile. Astăzi, deoarece casele de desfrâu erau închise, datorită faptului că este Săptămâna Mare, n-am putut să merg să mă distrez. Deci m-am gândit să vin și eu, chiar și formal, să ascult slujba Vinerii celei Mari și să plec.

În biserică, însă, am auzit cuvintele profetului-Isaia care îndemnau:

Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei. Încetați o dată! (…) și de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face (Isaia 1, 16-18).

Și m-am gândit și am zis: „Până când voi trăi în păcat, despărțit de Dumnezeu, până când voi fi împotriva Lui? Să-I cer iertare, să-mi schimb viața și, când sufletul meu va fi alb ca zăpada și ca lâna mielului, voi deveni și eu om. Până când voi amâna, din moment ce Dumnezeu mă cheamă: Vino! Așadar, m-am gândit să ascult de glasul profetului și m-am hotărât, sfinte al lui Dumnezeu, ieșind din biserică, să-mi schimb viața cu desăvârșire. Hotărârea mea este să merg pe calea pocăinței și la scaunul de spovedanie.”

Atunci, sfântul a povestit exact ce viziune a avut și cum L-a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi pentru acest suflet. Și, într-adevăr, l-a văzut alb și curat, chiar înainte să se spovedească. Adică, de-abia a luat hotărârea întoarcerii și deja Părintele ceresc a deschis brațele iubitoare, i-a dat arvuna cea dintâi, această curățire care-l ajută pe om până să ajungă sub epitrahil.

Vedem aici cum Dumnezeu îl primește pe păcătos, îl așteaptă, cât de mult ajută rugăciunile, atât ale îngerilor, cât și ale oamenilor, și, în special, Taina, căreia trebuie să-i acordăm o importanță și o prețuire fără seamăn. Omul care nu se smerește nu ajunge la Sfânta Spovedanie, la portița cea mai „scundă” a smereniei.

Un mare patriarh a fost exilat la Sfântul Munte, în timpul stăpânirii turcești. La 15 august, acolo are loc sărbătoarea în cinstea Maicii Domnului și, în mod special, în capitala Careia, la Protaton, marea Biserică, unde se adună toți părinții din Sfântul Munte și prăznuiesc. Atunci și frații își aduc lucrătura mâinilor lor, o expun și o vând.

Printre aceștia era și un părinte duhovnicesc, mic la trup, care-și întinsese și el lucrurile lui. Acesta era un bun duhovnic și înainte-văzător. Și iată că vine patriarhul, trece prin fața lui și îi spune:

– Duhovnice, te voi vizita la locul tău de nevoință.

Duhovnicul i-a răspuns:

– Stăpâne, Prea Fericite, poarta este scundă și nu poți să te apleci.

– Nu, mă voi apleca.

– Nu poți, pentru că este foarte joasă, iar tu stai prea drept.

Duhovnicul, prin această aluzie, i-a dat să înțeleagă că, dacă va fi smerit, va ajunge, într-adevăr, până la scaunul de spovedanie, ca să-și mărturisească păcatele.

Ceea ce ne împiedică să ajungem la spovedanie sunt mândria și egoismul. Cum voi spune păcatele mele? Pe om îl cuprinde rușinea, dar ea este folositoare înainte să păcătuim. Atunci, în acea vreme, ea ne va păzi ca să nu săvârșim păcatul. Când este vorba, însă, să dobândim această mare izbăvire, trebuie să lepădăm rușinea și să alergăm imediat la duhovnic. Când aflăm că suferim de boala cumplită numită cancer, și suntem înștiințați că un medic priceput se găsește la Polul Nord, imediat renunțăm la toate,  facem economiile necesare și  ne grăbim  să plecăm, ca să ne vindecăm de această boală a trupului. Nu mai luăm seama nici la osteneli, nici la pofte, nici la bani, nici la nimic, ci le lăsăm pe toate și plecăm. Sufletul nostru se umilește, numai ca să ne facem sănătoși. Când avem însă cancerul păcatului și ne paște moartea sufletească, cât de repede ar trebui să le părăsim pe toate – și treaba, și truda, și distanța – și să alergăm la scaunul de spovedanie? Ajungând  acolo,  să îngenunchem, să ne arătăm rana, să luam medicamentul, să ne facem sănătoși și, astfel, să scăpăm de moartea înfricoșătoare a sufletului.

Fiind oameni, nu cunoaștem ceasul în care va veni Domnul, căci El Însuși ne-a zis: Privegheați, că nu știți ziua nici ceasul în care vine Fiul Omului (Matei 25, 13).

Ne spune să alergăm, să nu întârziem deloc, că nu știm ceasul în care El Se va hotărî să ne ia viața și să ne aducă înaintea acelei judecăți înfricoșătoare, de care nu scapă nimeni.

N-am prins sensul lucrurilor – atât al Sfintei Spovedanii, cât și al existenței noastre. Cât de nesigură este viața noastră, din moment ce este posibil în orice clipă să ne întâlnim cu Judecătorul și cu scaunul de judecată.

Acum, când suntem încă în viață, putem să-L facem pe Hristos mai milostiv, să-L întâlnim cu fața curată, prin pocăință și prin mărturisire. Altfel, prin lipsa noastră de căință, El Se va arăta fără milă și iertare.

Îmi vine în minte părintele Bartolomeu, un bătrânel care slujea la biserica „Sfântul Vasile” din pustiul Sfântului Munte. Fusese și acesta cândva ucenic la duhovnicul lui și l-am cunoscut și eu odată, când se nevoia la Schitul Sfântului Ioan.

Acest părinte a fost călugăr, poate și ucenic la început, la o mânăstire din afara Sfântului Munte. Mânăstirea avea un duhovnic, care, desigur, era și al lui. Acesta îmbolnăvindu-se greu, părintele Bartolomeu a mers la el și i-a zis:

– Părinte duhovnic, ne părăsești? Vrei să-ți aduc pe cineva care să te spovedească, pentru că văd că nu te simți bine?

Dumnezeu l-a trimis pe tânărul călugăr, căci era ultimul prilej de mântuire al duhovnicului, ultima dată când putea să-l întrebe aceste cuvinte. Acela a scuipat, ca ucenicul să vadă că are încă putere, vlagă, și să-și dea seama, așa cum a priceput mai târziu, dacă trebuia să se mărturisească sau nu, dacă aștepta sau nu ultima răsuflare. Înainte să-i iasă sufletul, a vrut să spună acest lucru grav care-i chinuia conștiința, cea care îi închidea și-i încleșta gura, ca să nu strige: „Îndreaptă-te!”. Când a scuipat, a zis:

– Sunt încă în viață, n-am nevoie de duhovnic!

– Bine! i-a zis părintele Bartolomeu, și a dat să plece la slujirea lui.

Cine știe câți pași a făcut, cinci-zece, și imediat Dumnezeu a dat sentința. L-a auzit pe duhovnic strigând:

 – Nenorocitul de mine, nenorocitul de mine! Vreau duhovnic, n-am fost vrednic de preot!

Călugărul a alergat să-i aducă un preot să-l mărturisească, dar când s-a întors, limba i se legase, nu mai putea să-și mărturisească păcatele, iar mintea se pierduse. Se afla deja pe drumul ieșirii sufletului, așa că a murit nespovedit. Desigur, s-a tulburat în ultimul moment, iar Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a trimis pe acest frate mai mic ca să-i amintească de duhovnic, de îndrumător, lui, care povățuise și mărturisise pe alții, dar nu-și făcuse lui însuși cuvenita Spovedanie mântuitoare.

Nimeni nu se tulbură când este pregătit, când pedeapsa lui a fost îndreptată pe cât era posibil înaintea dreptății lui Dumnezeu. Dar cine va putea atât de bine și atât de frumos să fie pregătit înaintea lui Dumnezeu, a judecății înfricoșătoare care ne așteaptă? Oameni suntem, greșim mult, și cel dintâi eu, prin atâtea păcate și responsabilități. Dar grija cea bună, cum o voi duce la bun sfârșit, cum mă voi afla în ceasul morții, cât de pregătit în fața acestei ultime șanse, pe care Dumnezeu n-o lasă nevalorificată, fără urmări? Eu mă rog să aibă milă de umilința și de nimicnicia mea și la un singur lucru trebuie să mă gândesc, să cuget și să meditez: cum mă voi izbăvi pe mine însumi de responsabilitatea păcatelor mele, cum să greșesc mai puțin? Trebuie să fac aceasta până voi preda sufletul meu nenorocit, căci voi greși până în sfârșit! Dumnezeule, ajută-mă să păcătuiesc cât mai puțin și să nu mi se găsească nici un păcat de moarte la judecată.

Biserica noastră se roagă continuu prin glasul diaconului care rostește:

„Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos să cerem!”

Într-adevăr, această cerere ni se potrivește tuturor. Deci să cerem răspuns bun, sfârșit pașnic și fericit, așa cum l-am văzut la sufletele care au crezut și au aflat mila și îndrăzneala la Dumnezeu. Au plecat atât de pașnic și senin, în ciuda războiului cu demonii de mai înainte, cu slăbiciunile, cu gândurile și cu atâtea altele. Sfârșitul acestora a fost binecuvântat cu prisos. Aceasta este dovada și semnul că acest suflet s-a pregătit, nu s-a tulburat, și a dat răspuns bun. Mai este acel un lucru îți mai trebuie, pe care-l vom găsi în acel ceas înfricoșător. Nu știu cât cunoaște fiecare cât este de greu acest moment al morții pentru fiecare om, prin întâmplările pe care le-a trăit cu simțurile, în fapt.

Marele Antonie, când a aflat că i se apropie sfârșitul, a plâns, și frații i-au pus următoarea întrebare:

– Părinte, și tu te temi de moarte?

– Fiii mei, de când am primit numele de călugăr, niciodată n-am uitat acest ceas al morții, de aceea nici n-am neglijat îndatoririle mele.

Sfânta Irina Hrisovalant a plâns și ea când i s-a vestit ceasul morții. Sfântul Arsenie, cel mai mare sfânt al pustiului, își agațase la cingătoare un ștergar cu care-și ștergea lacrimile zi și noapte. Un patriarh sfânt i-a zis:

– Arsenie, tu ai plâns în viața aceasta ca să nu mai plângi în cealaltă!

Bătrânul meu [Gheron Iosif Isihastul, n.n.] ne vorbea despre ieșirea sufletului, pentru care avea o grijă permanentă. Noaptea, de multe ori, cânta tropare de priveghere din slujba înmormântării și plângea. Bineînțeles că ne transmitea și nouă această stare și în multe rânduri plângeam și ne tânguiam pentru greșelile noastre. Nu spălam fața noastră cu apă de izvor, ci cu apa sfântă a lacrimilor. Acesta era, desigur, și îndemnul bătrânului. Acele prime porniri erau un început bun care aduceau „sfârșitul cel bun”, după cuvintele lui. Întotdeauna ne vorbea despre începutul cel bun, pentru că știa de la el însuși că cine pune acest început bun sfârșește bine, iar moartea îl găsește pregătit după cuviință, pentru că nimeni nu poate fi pregătit în mod absolut.

De aceea, virtutea pocăinței nu se termină niciodată, pentru că omul, chiar și în ultimul moment, poate să păcătuiască cu gândul. Cât de primejdios este și acest ultim ceas, câtă experiență trebuie să avem ca să înfruntăm cele ce se întâmplă în vremea aceea!

Ispita îți aduce deznădejde și disperare, spunându-ți că ai făcut una, alta și că pentru tine nu mai există mântuire. Sufletul, slăbit de tristețe, de durerea suferinței, de țintuire la pat, este istovit și în minte și în inimă. Acest lucru pândește diavolul, care aruncă gândul disperării. Și îl vezi pe om agățându-se de câte un cuvânt pe care i-l spune un frate ce este lângă el, de aceea, îi vedem pe muribunzi predându-se milostivirii lui Dumnezeu. În timpul ieșirii sufletului, din ochi îi curg lacrimi și aceasta înseamnă că vede adevărul, prezența și a unora și a altora, a îngerilor luminoși și a celor întunecați. Atunci vede pe îngerii cei negri că vin cu tăblițele acelea pline de păcate, că-l înfricoșează ca să deznădăjduiască, spunându-i: „Cum vei scăpa?”. În timpul acestei stări de disperare, îl vede pe îngerul lui venind și imediat aleargă către el și-l roagă să-l mântuiască. Și o dată cu această rugăminte și cerere continuă, ochii lăcrimează. De aceea, observăm lacrimi la morți, și acestea se vor întâmpla cu noi toți, fără excepție și amânare. Dumnezeu să ne dea pocăință și să fim încercați mai întâi de conștiința noastră și să avem curajul s-o înfruntăm față către față, pentru că acest lucru este un act de vitejie. Cu cât bisturiul pătrunde mai adânc, cu atât rana se va curăța mai bine. Desigur, vom suferi, dar vom avea conștiința împăciuită și senină. Ce minunat este când știi că ți le-ai pus pe toate în ordine, că toate sunt bine rânduite! Bineînțeles, păcatele mici nu lipsesc, dar ești pregătit după cât se poate. Și primești câștigul strădaniei și al suferinței și al durerii, în ceasul mărturisirii. Omul acesta a fost pregătit și nu s-a tulburat (Psalmul 118, 60).

Domnul a zis: Privegheați, că nu știți ziua nici ceasul când va veni Fiul Omului! (Matei 25, 13).

Fiți pregătiți pentru că nu știți când va veni Hristos.

Aceea cunoașteți, că de-ar ști stăpânul casei la ce strajă din noapte vine furul, ar priveghea și n-ar lăsa să i se spargă casa (Matei 24, 43).

Hoțul îl prinde pe stăpânul casei, îl leagă fedeleș și după aceea îl fură.

Ca să devenim curați și izbăviți de patimi, trebuie să ne mărturisim continuu, nu în ultimul moment. Sfinții plângeau, în timp ce noi rămânem indiferenți, ne gândim la atâtea alte lucruri, dar un lucru ne trebuie, și acesta este cel mai important, amintirea și pregătirea ieșirii sufletului. Ziua mă gândesc, noaptea când dorm mă trezesc și cuget la moarte, la felul în care va fi ieșirea sufletului meu. De multe ori îmi văd păcatele și mă îngrozesc și spun că acestea i-ar pierde chiar și pe demoni, nici ei n-ar putea sa spună socoteala exactă a multelor și feluritelor mele păcate. Câte responsabilități, câte greșeli mărturisesc ca om muritor! Sunt atât de păcătos, că mă îndoiesc de mântuirea mea.

Dumnezeu să ne dea îndreptare, pregătire și să fim aflați pregătiți, să ne îngrijim pe cât putem de Sfânta Spovedanie, să fim cu luare aminte ca să nu ne ascundem păcatele și mai ales gândurile, pentru că pieirea noastră de aici vine. Bătrânul nostru fericit ne spunea: „Ai văzut un călugăr căzând, dezertând? De la gândurile ascunse a pățit-o! Ai văzut un om înșelat? Tot din cauza acestor gânduri a suferit pătimirea”.

Câte s-au întâmplat atunci în Carelia! Ne spunea despre unii oameni care și-au ascuns gândurile lor și au fost înșelați, iar despre alții care credeau că au văzut îngeri, care de fapt erau demoni. Înșelăciunea era: „Să nu spui bătrânului!”.

De aceea, va trebui să nu ascundem nimic, să alungăm această stavilă, pentru că toți simțim rușinea, și cel dintâi eu.

„Dar cum să-i spun aceasta, din moment ce, în fond, nu este nimic?”.

Depășind impasul, într-un minut, într-o secundă, omul spune, se izbăvește și după aceea se gândește: „Dar ce era aceasta care mă necăjea?”.

Era demonul care nu voia să vezi lumina curățitoare a Sfintei Spovedanii, ca să nu te bucuri de fericirea iertării păcatelor și a iluminării. Demonul se bucură întotdeauna în ascuns. Hoții nu fură ziua, ci mai mult noaptea, și, la fel, demonii se ascund în noaptea întunecată și ne fac greutăți.

Așa cum v-am spus și altădată, am spovedit un om la vremea ieșirii sufletului. Desigur, era milostivirea  lui Dumnezeu care-l luminase să primească spovedania în ultimul moment și să se mărturisească de păcate de moarte. Vreau să spun că așteptăm ultimul ceas ca să spunem ceea ce ne apasă sufletul. Deci, omule, trebuie să fii mai înainte pregătit. Te culci, dar știi dacă te vei mai trezi? Vine un cutremur, cade plafonul și te strivește, și ai încheiat cu viața! Te plimbi, amețești, cazi, te lovești într-un loc și rămâi acolo. Accidentele de circulație au ucis continuu atâția oameni, la fel bolile de inimă. Poți oare în acel moment să chemi duhovnicul să te mărturisești?

Ispita întunecată ne orbește și ne tulbură mintea, conștiința, gândurile, ne pune înainte ignoranța și uitarea înfricoșătoare. Aceasta ne face să nu ne mai aducem aminte de scopul mântuirii sufletului și vieții noastre. Toți știm foarte bine, și mai întâi eu, că viața noastră este foarte ieftină și trecătoare. Vedem oameni care mor și sunt înmormântați, trecem prin cimitire și știm foarte bine că acolo vom merge. Sfintele Scripturi ne descoperă că vom întâlni întreg adevărul Evangheliei noastre, dar insistăm să rămânem departe de Dumnezeu. Este ceea ce ne amintește înțelepciunea Patericului, ceea ce spune îngerul omului, când cere în ultimul moment iertarea: „Când soarele strălucea pe cer în miezul zilei, tu unde ai fost ca să te pregătești? Acum, când e la apus și merge spre altă lume, tu te-ai gândit să te îngrijești și să păzești sufletul tău? Ce-ai făcut cu timpul care a trecut? Unde ai cheltuit scumpetea atât de folositoare a timpului?”.

Din nefericire, am cheltuit-o pe aici și pe acolo, îngrijindu-ne și tărăgănindu-ne cu multe. Când cineva învață pe ceilalți cele pe care le spunem, trebuie mai întâi să se învețe pe sine însuși.

Nu vă faceți mulți învățători, spune Apostolul Iacov, știind că noi, învățătorii, mai mare osândă vom lua (Iacov 3, 1).

Din nefericire, nu-mi ajung păcatele mele și atunci îi învăț pe ceilalți. Bunul Dumnezeu să verse mila și lumina, ca să ne trezim. Cât este devreme și cât avem suflare de viață, să ne pocăim, să nu ne lenevim, ca să nu fim lipsiți după aceea de milă și îndreptare.

Pentru că dacă se va întâmpla acest lucru, atunci va fi târziu și purtarea de grijă nu va mai aduce nici un folos. În acel ceas vom zice: „Le dau pe toate ca să mă întorc, ca Dumnezeu să-mi dăruiască doar câteva momente de pocăință și întoarcere”.

Omul va da toate pentru un ceas, ca să se împace cu Dumnezeu. Acum, însă, când avem înainte ani, atâta perioadă de timp, n-o facem. Avem atâția bani, că putem să cumpărăm toată împărăția lui Dumnezeu, dar suntem atât de avari, atât de zgârciți, că nu dăm nimic pentru Acesta și pentru sufletul nostru. Dispunem de atâta timp, de atâtea lucruri, de atât păcat și pierzare, de atâta zbucium, iar pentru Împărăția lui Dumnezeu, care înseamnă interesul nostru personal, suntem foarte nepăsători. Aceasta este izbânda diavolului. Aici ne biruiește, ne îmbrobodește, ne convinge, ne câștigă timpul, ne pune capac, și mâine, când se va apropia ceasul, le va descoperi pe toate, le va arăta peste tot în mod vizibil.

Și vom fi loviți de realitate, de adevăr, dar va fi prea târziu și nu vom mai putea să îndreptăm nimic. Acum să facem ceea ce putem, când avem timpul în mâinile noastre, să nu-l lăsăm să ne scape. N-avem nevoie de multe lucruri, Dumnezeu nu vrea nimic, El nu cere nici osteneli, nici dorințe, nici bani, absolut nimic. Vrea doar să dispunem de puțin timp, ca să punem înainte păcatele noastre și să ne dea iertarea, și apoi să mergem pe drumul cel drept care este cel fericit. Nu este o cale care aduce amărăciune, disperare, care aduce răul asupra omului, ci drumul lui Dumnezeu este plin de lumină, bucurie, sănătate trupească și sufletească, pace, seninătate, pentru că Hristos este fericirea cea necuprinsă. Acestea toate le dăruiește, în timp ce diavolul este sărac lipit, n-are nimic bun să ofere pe cale celor care ascultă de sfaturile lui, de ceea ce-i îndeamnă și, ca un nefericit ce este, poartă cu el nefericirea. Să ascultăm de Dumnezeu, căci El ne dă tot ceea ce are și, fiindcă este lumină, paradis, iertare, viață, fericire veșnică, El ni le dăruiește pe toate.

De ce să nu dobândim toate aceste bunuri, să ne urâm pe noi înșine și să-L facem pe El nefericit? Nu ne trebuie nimic altceva decât o mică iluminare, un mic efort ca să ne schimbăm modul de viață, să ne urcăm în trenul vieții care are ca destinație finală Poarta cea de aur, care se numește Împărăția Cerurilor, adică inima lui Hristos. Și dacă sufletul nostru va avea trăsăturile Părintelui ceresc, ca fiu al lui Dumnezeu, el va intra neîmpiedicat în inima lui Dumnezeu, în această fericire mare, necuprinsă și de negrăit. Deci să ne ajutăm pe noi înșine în această problemă a întoarcerii, ca să fim fericiți, să trăim o bucurie necuprinsă, atunci când putem în toată vremea să ne curățim sufletește și deplin. Iar când Dumnezeu ne va chema la această frumoasă curățire, să ne îndreptăm către tronul Lui.

De asemenea, prin iluminarea pe care o dobândim, avem datoria față de Dumnezeu și față de aproapele nostru să-l ajutăm pe cel de lângă noi, să-l aducem la pocăință, la Sfânta Spovedanie, și acest mare bine este vrednic de răsplată. Mare lucru este să aducă cineva pe fratele lui la pocăință și la mărturisire.

Să ne rugăm pentru frații noștri creștini ca să afle drumul mântuirii și, în afară de cererile noastre pe care le facem în rugăciune, să avem o parte de cereri și pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Acesta este un gest real de iubire față de aproapele. Și când iubim pe frații noștri săvârșim lucrarea lui Dumnezeu, Îl avem în noi, pentru că Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el (I Ioan 4, 16).

Mă rog ca toți să ne trezim și să ne aprindem făcliile prin pocăință și răbdare, pregătiți să așteptăm venirea Domnului, ca să intrăm împreună cu El în Cămara cea luminoasă a Împărăției Lui. Amin!

 

[1] Cuvântare ținută înaintea credincioșilor din Canada

 (din: Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, Editura  Egumenița)

Sursa:  mail