SFÂNTUL MARE MUCENIC DIMITRIE IZVORÂTORUL DE MIR

Iată vă trimit pe voi ca pe nişte miei în mijlocul lupilor.

Aceasta este singura făgăduinţă pe care a făcut-o Mântuitorul Iisus Hristos celor care aveau să-L urmeze prin credinţă şi prin viaţă pe El Însuşi. Rămânem destul de dezorientaţi şi de înfricoşaţi în momentul în care primim o asemenea invitaţie. Să mergem ca mieii, adică având toată nevinovăţia, toată bunătatea, toată iubirea. Să mergem cu acestea toate în mijlocul lupilor. Deci, pe de o parte cutremurul, pe de altă parte eroismul mielului de a se jertfi, de a se oferi, pur şi simplu, colţilor lupului. În Evanghelia care s-a citit în continuare la Sfânta Liturghie avem această înfricoşătoare formulă creştină despre care am mai vorbit, dar astăzi pică într-un anumit context. Şi anume, iubiţi pe vrăjmaşii voştri!

Taote acestea vreau să le aduc şi să le aşezăm în jurul personalităţii creştine a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Mirul fiind cu totul altceva şi decât cutremurul şi decât lupul şi decât vrăjmaşul. Mirul este exact icoana bunătăţii, a strălucirii, a blândeţii mai ales. Şi toate câte se cuprind ca daruri frumoase în acest mir, iată-le acum aşezate în persoana Sfântului Mare Mucenic Dimitrie.

Nu-i mai puţin adevărat că orice ipostază a sfinţeniei, orice personaj care s-a învrednicit prin viaţa lui să se aşeze în calendarul jertfei creştine în general şi a jertfei ortodoxe în special, este o combinaţie (alcătuire) paradoxală a unor contraste de lumină şi de întuneric. Toate acestea sunt biruite într-un deasupra la care sfântul respectiv a ajuns pe calea cea strâmtă şi cu chinuri: pe calea crucii şi a jertfei. Să nu uităm că ne aflăm încă în preajma Sfintei Cruci de care vă vorbeam eu că ar fi în hambarul sau visteria marilor adevăruri şi roade creştine. Toţi sfinţii sunt pentru noi prilej de gândire, chiar de sminteală uneori. În sensul că mintea noastră intră în panică în faţa unei astfel de ipostaze. Cred că nicăieri şi în dreptul niciunuia mai mult ca în dreptul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, fiinţa noastră nu este mai mult solicitată să iasă dincolo de hotarele cuminţeniei ei şi să încerce să înţeleagă ceva din ipostaza sfinţeniei. Aici vreau să ne oprim: este vorba de realizarea sfinţeniei în Balcani. Oriunde e greu şi minunat lucru să fii sfânt. Dar ca să fii sfânt în Balcani, acest lucru depăşeşte orice închipuire şi orice putere de gândire şi de înţelegere. Nu întâmplător s-a subliniat cutremurul, vrăjmaşii. Deci multă ură, mult gust de crimă, mult sânge. Balcanii sunt o grădină mică, îngustă dar udată de două-trei milenii de mult sânge. În adâncimea Balcanilor se află sălaşul cutremurului care de milenii zguduie din temelii liniştea unui ţinut care realmente nu a prea cunoscut linişte şi somn de-a lungul existenţei lui. Aici se întâlnesc şi se încopciază toate faliile civilizaţiilor umane. Aici se ciocneşte şi are loc impactul Apusului cu Răsăritul.

Ia gândiţi-vă la ipostaza omului în Balcani, care trebuie să stea cu mâinile înălţate la cer pentru a susţine acest loc atât de învrăjbit cu sine, cu ceilalţi. Mai mult, citeşti o Evanghelie a cutremurului, în care Mântuitorul se afla într-o corabie învăluită de cumplite valuri, dormind. Ştiţi de ce dormea Iisus în corabia aceea clătinată groaznic de valuri? Nu pentru că ştia că, fiind Dumnezeu, avea să liniştească furtuna. Acestea sunt concluzii ieftine. Este mult mai concretă explicaţia. Unde dormea El de fapt? Dormea în corabia ucenicilor Lui. El ştia foarte bine că avea alături de El pe un Petru, care Îl iubea şi care ar fi făcut orice şi ştia să fie bun pescar şi corăbier încât putea să-I ocrotească puţinul Lui somn. Vedeţi, nu umblăm acum cu speculaţii dincolo de marginile realităţii. Realitatea era una şi aceeaşi. Aşa cum noi, dacă suntem realmente buni creştini, ne încredinţăm viaţa noastră concret în mâinile unui Dumnezeu concret (nu a unei idei), aşa şi Dumnezeu ne vede la fel de concret, are toată încrederea în noi. Ştie bine cine suntem, ştie cât putem şi de aceea nu evită să se încredinţeze şi El nouă. El Se dăruieşte nouă şi Se aşează în mâinile noastre, noi ne încredinţăm mâinilor Lui. Iată aici o întâlnire reală în condiţii cumplite, ai zice. Dar, în momentul în care deasupra acestor condiţii înfricoşătoare Se află un Dumnezeu concret, puternic, Atotînţelept, Atotştiutor, Pantocrator, şi un om pe măsură pentru că este făcut de El, atunci deodată dobândeşti claritate şi stabilitate antinomică. Ceea ce e mai mult decât o stabilitate simplă. Toate aceste aspecte pe care noi le credem de neînvins, de nedomolit, imposibil de împăcat, dispar. În acest spaţiu balcanic omul trebuie să realizeze chiar mai mult decât ipostazul uman al existenţei. Trebuie să realizeze ipostazul divino-uman. Adică să fie un adevărat creştin. Vă spun că nu cred să găsiţi în istorie creştini mai teribili, mai frumoşi, mai puternici, mai bogaţi, decât în Balcani. Aici, cu adevărat, are loc impactul total între lumină şi întuneric, iad şi rai. În mijlocul acestor cumplite ciocniri de falii totale, ortodoxul din Balcani va rămâne pururi pe verticală şi va fi capabil (de altfel nici nu are de ales) să iubească pământul acesta care are în inima lui cutremurul, vulcanii ş.a.m.d.

Dacă suntem balcanici, suntem din punct de vedere spiritual. În momentul în care se iese din Balcani, se iese din Ortodoxie şi se intră în Romano-Catolicism. Aceasta este graniţa. Creştinul din Balcani a reuşit să iubească pe vrăjmaşii lui. Care au fost vrăjmaşii? Începând cu pământul şi terminând cu cerul. Aparent, ai impresia că nici Dumnezeu nu te iubeşte aici. Aşa cum au spus şi evreii. Ştiţi ce I-a spus poporul ales adesea lui Dumnezeu? Când a trăit în atâta exil, când a fost măcelărit, urât, vânturat de istorie, atunci acest popor L-a întrebat pe Dumnezeu: Doamne, cum poţi să spui că ne-ai ales? Cum poţi să spui că suntem ai Tăi, cum poţi să spui că eşti  Dumnezeul nostru dacă ne laşi de izbelişte, unei istorii atât de crunte? Lucrul acesta l-am auzit ultima dată de la un prieten evreu care mi-a spus că, după cele întâmplate cu ei în al doilea război mondial în lagăre, cei mai mulţi dintre evrei (mai ales tinerii) sunt atei. Citind atrocităţile întâmplate cu părinţii lor, au spus că ei nu pot să creadă într-un asemenea Dumnezeu care le dă chinuri atât de mari. Nu stăm acum să analizăm teodiceea evreiască care este imensă. Avem teodiceea noastră creştină. Ce înseamnă teodicee creştină? Venim la ipostazul creştin-ortodox în Balcani. Aici vă rog să fiţi cu luare-aminte. Ce are de făcut balcanicul în spaţiul acesta crunt? Nu i se cere de la Dumnezeu decât: ,,să stea bine, să stea cu frică, sfânta jertfă în pace a o aduce’’. Nicăieri în lume nu se săvârşeşte Sfânta Euharistie mai profund ca în Balcani. La roamno-catolici s-a abătut mult Euharistia de la dreptarul celei plenare. În primul rând ei nu au epicleză. Nu au rugăciunea aceasta în care balcanicul ortodox ridică mâinile în sus şi aduce cu forţa pe Duhul Sfânt pe Sfânta Masă ca să sfinţească darurile. Roamno-catolicii spun că nu mai e nevoie de aceasta şi că trebuie spusă doar formula hristică, luată de la Cina cea de Taină şi cu aceasta s-a rezolvat. Este aspectul magic din nenorocire. Nu cu formule (chiar dumnezeieşti) se realizează actul prezent, actualitatea dinamică a prefacerii .

Balcanii săvârşesc de două mii de ani neîntrerupt adevărata jertfă, adevărata Euharistie. Pentru aceasta eu socotesc spaţiul Balcanilor fiind Masa Sfântului Altar al Ortodoxiei. Toate s-au clătinat, chiar şi Orientul. Ei au pierdut puţin din adevărul integral al Ortodoxiei. Peste tot s-a ciuntit puţin din intensitatea, din integritatea şi plinătatea jertfei. În Balcani se păstrează toată, întreagă,  actuală, pe viaţa şi pe moartea omului de pe aceste meleaguri. În sensul că, aşa cum mai înainte de Dimitrie este măcelărit pe altarul Balcanilor Nestor, tânărul credincios care se luptă cu Lie. În Balcani se integrează jertfei chiar şi Lie. E adevărat, pe Lie l-a jertfit Nestor. Pe Nestor îl vor jertfi ceilalţi: Maximian a poruncit să fie ucis în afara zidurilor Nestor. Pe Dimitrie îl ucid în celula închisorii. Vedeţi, diferite puncte ce sunt toate ale jertfei. Avem diferite aspecte ale jertfei. Se spune: dar bine, Lie era păgân, deci era bine că l-a omorât Nestor! Zicem aşa, dar dacă am zice numai aşa, am uita ce spune Evanghelia: ,,iubiţi pe vrăjmaşii voştri!’’Eu cred că în Balcani este posibil să se convertească tot actul în iubire, în jertfă. Adică Nestor a jertfit pe Lie, în mod cert, nu cu ură. Sau, dacă vreţi, iubea chiar pe vrăjmaşul lui, pe Lie. Iar în contextul acesta paradoxal al iubirii vrăjmaşilor, chiar şi uciderea lui Lie se integrează actului jertfei.

Acest lucru vroiam să-l subliniez în această zi în care prăznuim un sfânt-sinteză, un sfânt absolut reprezentativ, în jurul căruia se citesc nişte texte care nu pot să nu zguduie, să nu cutremure o minte sensibilă care vrea să înţeleagă până în adâncime totul. Am vrut să arăt că în Balcani tot ce se face ne depăşeşte cu mult. Nu sunt acte ale noastre, sunt acte ale lui Hristos care Şi-a ales Balcanii ca punct central al stabilităţii tocmai pentru că stau pe cutremur. Dacă stai cu putere, acest lucru nu îl poţi face decât în furtună mare. Alta este să stea un plop într-o vale, nebătut de nici un vânt. Alta e să avem de-a face cu un brad crescut pe vârful muntelui în furtună. Stabilitatea unuia şi a celuilalt nici nu pot fi puse laolaltă. Aşa este şi stabilitatea ortodoxă a Balcanilor care se întemeiază pe cutremure de tot felul (fizice şi spirituale), pe contradicţii înfricoşătoare, sângeroase. Mai e ceva: nu există nici un loc pe pământ cu o variaţie etnică pe metru pătrat mai mare ca în Balcani. Întrebarea ar fi: de ce s-or fi oprit şi ţiganii toţi numai la noi, în Balcani? De rău? Sigur, la prima vedere foarte bine nu e. Dar, dacă duci întrebarea până la capăt (de ce n-au rămas acolo unde e foarte bine, în Franţa sauGermania) reiese că, probabil, binele acela nu este foarte bun! Mai degrabă răul acesta de aici nu este chiar rău! Ca să nu  mai vorbim de unguri. Au venit barbari, pe caii lor sălbatici şi s-au îmblânzit tot în Balcani şi au devenit astăzi unul din cele mai civilizate popoare. Tom Lantos dirijează lumea acum, legat de civilizaţie. Foarte bine, să ne bucurăm că e de aici, de la noi. Balcanii pun lucruri extraordinare în orice om şi îl transformă. Iată procesul de jertfă şi cel de transfigurare euharistică, necontenit, în Balcani. Astăzi Balcanii ne pun în faţă un rod de o frumuseţe cum altul nu mai este. Sunt mulţi sfinţi pe lume, dar acest Sfânt Dimitrie are în biografia lui atâtea elemente splendide. Era aristocrat, era dintr-o cetate nemaipomenită. Thesalonicul era un centru de civilizaţie cum numai Constantinopolul putea să mai fie, dar încă nu era. Înainte de a fi Constantinopolul era Salonicul. După ce Constantinopolul cade sub turci şi până azi, Salonicul rămâne adevărata capitală a Imperiului Bizantin care n-a căzut încă. Dimitrie era frumos, tânăr, foarte inteligent. Era un militar desăvârşit, dovadă că a ajuns general la douăzeci şi doi – douăzeci şi trei de ani. Mai ales, ceea ce notează cu distincţie locul lui în pagina jertfei creştine, este acest izvor nesecat de mir din trupul lui de aproape mai bine de un mileniu şi jumătate. Spuneţi-mi, mai ştiţi undeva o asemenea fântână? Ea izvorăşte din Balcanii îngrozitori, din Balcanii cutremurului, din Balcanii tuturor sfâşierilor interetnice. Ultimul fiind războiul acesta groaznic dintre etnicii sârbi şi cei albanezi care ne-a stricat sufletul de sărbătorile cele mai frumoase, ale Învierii. Tocmai din acest creuzet, care ai zice că de fapt e iad, izvorăşte mirul. Mirul păcii, mirul iubirii, mirul luminii. Mereu stăm pe contrast. Dar dacă stăm, înseamnă că aici a vrut Dumnezeu să ne păstreze într-o continuă mişcare, intensitate şi ardere de tot, inegalabilă în tot pământul Lui. Aici, prin urmare, cine este creştin, este pe formula cea mai autentică şi cea mai dificilă a creştinismului, pusă astăzi în Evanghelie: IUBIŢI PE VRĂJMAŞII VOŞTRI! Ce este un creştin? Un creştin este omul iubirii, omul harului (har înseamnă iubire). Mergem mai departe. Ce este un creştin în Balcani? Este omul iubirii de vrajmaşi. Pentru că altceva în Balcani nu este decât numai vrăjmăşie. Nu există unul care să-l înghită pe celălalt, decât prăjit, copt, tăiat. Aşa îl înghite! Ei bine, paradoxul este că, tocmai aici, în Balcani, sunt cei mai mulţi sfinţi. Aici au fost cei mai mulţi iubitori de vrajmaşi, cei mai buni creştini, cei mai autentici. Cu multă greutate, dar iată-i autentici.

Acesta este Sfântul Dimitrie şi noi să ne rugăm la bunul Dumnezeu să ne dea şi nouă câte ceva din genialitatea creştin-ortodoxă, jertfelnică, euharistică, binemiruitoare a Sfântului Mucenic Dimitrie cel tânăr, frumos şi viteaz.