Predica Preafericitului Patriarh Chiril după vecernia mare de Paşte la catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după vecernia mare de Paşte la catedrala „Hristos Mântuitorul”

Predica Preafericitului Patriarh Chiril după vecernia mare de Paşte la catedrala „Hristos Mântuitorul”La 5 mai 2013, de ziua sărbătorii Luminoasei Învieri a lui Hristos, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat vecernia mare de Paşte la catedrala „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova.

După terminarea vecerniei de Paşte, Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către participanţii la serviciul divin cu o predică.

Înaltpreasfinţia Voastră, stăpâne mitropolit Iuvenalii! Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre! Cuvioşi părinţi, maici egumene, fraţi şi surori! Vă felicit pe toţi cu ocazia marii sărbători a mântuirii neamului omenesc – Paştele lui Dumnezeu! Hristos a Înviat!

Aceste cuvinte minunate, în care se exprimă toată esenţa credinţei noastre, se transmiteau din generaţie în generaţie pe parcursul a două mii de ani. Noi credem: în orice circumstanţe ele se vor transmite generaţiilor următoare atâta timp, cât va exista neamul omenesc.

În Evanghelia de azi, după cum s-a spus, noi pomenim împreună cu evanghelistul necredinţa Tomei (In. 20:19-25). Toma era unul din cei, care se afla alături de Domnul – el a fost martorul minunilor Lui, a auzit cuvintele Lui, el ştia despre învierea lui Lazăr, avea experienţa comunicării cu Mântuitorul, Care a făcut minuni, pe care oamenii nu le-au mai văzut. Dar când apostolii I-au spus lui că Domnul Iisus Hristos s-a arătat după Înviere, Toma a răspuns: „dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”.

Cuvintele „nu voi crede”, iar uneori „nici într-un caz nu voi crede”, „cu nici un fel de minuni nu voi crede” însoţeşte toată istoria creştină, însoţeşte istoria neamului omenesc. Şi, se prea poate, astăzi trebuie să ne gândim la faptul, ce semnifică credinţa, ce fel de fundament este? De ce unii cred, iar alţii – nu? Cum, Domnul cuiva dă, iar altora – nu? Sau El dă tuturor, pe când unii pot vedea, iar alţii nu?

Din cuvântul lui Dumnezeu ştim că Dumnezeu dă la toţi oamenii ceva, ce le-ar ajuta să creadă. După cum mărturiseşte cuvântul lui Dumnezeu, Domnul trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (vezi: Mt. 5:45). Precum soarele străluceşte pentru toţi, tot aşa şi Dumnezeu transmite energia Sa întregii creaţii, ceea ce înseamnă că tuturor oamenilor. Nu este nici unul, de care nu s-ar fi atins această energie benefică.

Dar de ce unii, atingându-se de această divină energie, se înflăcărează în credinţă, iar alţii rămân indiferenţi? Unii afirmă: credinţa este convingerea oamenilor. Aşa putem afirma doar parţial. Cuvinte minunate aparţin sfântului ierarh Filaret, mitropolitul Moscovei, ale cărui moaşte se odihnesc în această catedrală : „Credinţa începe în minte, deşi aparţine inimii”. Într-adevăr, convingerile, raţionamentele pot ajuta omului să descopere prezenţa lui Dumnezeu. Însă credinţa trăieşte în inima omului, în sufletul lui, şi chiar atunci când un om raţional credincios se ciocneşte de fenomene, pe care nu le poate explica sau pe care cei necredincioşii le folosesc în calitate de dovezi pentru necredinţa lor, credinţa nu are de pierdut nimic din aceasta.

De ce este aşa? Fiindcă, în afară de cunoştinţe şi convingeri, oamenii îşi trăiesc credinţa, o trăiesc prin experiment. Este o energie, care se răsfrânge asupra întregii creaţii – ea lucrează, ea acţionează, ea aduce la viaţă anumite mecanisme. Fiecare preot, care mărturiseşte pe oameni, păstrează în memorie zeci, iar uneori şi sute de istorii, cu care oamenii se împărtăşesc cu noi, spunând: a fost o minune. Dar ce semnifică aceasta? Aceasta semnifică că în mod logic nu este posibil a explica cele întâmplate cu persoana dată. Omul credincios înţelege: ceea ce s-a petrecut cu el, nu este o întâmplare, nu este un joc de circumstanţe – este includerea lui Dumnezeu în viaţa sa, este acea energie Dumnezeiască, care s-a atins şi a transformat maladia în sănătate, nenorocirea în bunăstare, l-a ferit pe om de năpastă şi scârbiri.

Iar uneori Dumnezei ajută în probleme cotidiene. Întrebaţi de cei care stau nopţile, pentru a se putea închina la racla sfintei cuvioase Matrona de la Moscova – ei stau pentru a primi răspuns la anumite întrebări de ordin conceptual? Da, uneori merg având nesoluţionate probleme doar de ordin cotidian! Stau câte o noapte întreagă, se ating de raclă, iar apoi se întorc şi spun: a ajutat, a ajutat sfânta! Iar sfânta nu a putut ajuta prin propria putere – pentru rugăciunile ei harul lui Dumnezeu s-a atins de aceste persoane şi după credinţa lor, prin mântuire şi rugăciune, ei capătă răspuns. Dacă e să ne aducem aminte de istoria noastră, de istoria ţării noastre din secolul al XX-lea, este o minune încontinuu a lui Dumnezeu. După revoluţie a fost pusă sarcina de a distruge orice religiozitate şi această sarcină se soluţiona la nivel de discurs filosofic, nu pe calea convingerilor, nu prin dezvoltarea învăţământului. Uneori cei necredincioşi spuneau: „Trebuie să ajutăm acestui popor întunecat, retardat, să capete studii, să-l altoim la cunoştinţele europene, atunci toată această credinţă se va evapora”. S-a făcut aceasta, dar nu a dat nici un rezultat scontat; şi atunci toată puterea statului a fost aruncată pentru distrugerea credinţei. Oraşul nostru Moscova este un monument al acestei lupte straşnice. Sute de bisericii au fost nu doar închise, nu doar au fost reutilate pentru necesităţile proprii, dar au fost distruse. Totul a fost aruncat în aer, acum pe aceste locuri se află alte clădiri. Printr-o minune în ţara noastră s-au păstrat unele construcţii bisericeşti.

Pentru ce s-au făcut toate acestea? Pentru ca să fie smulsă din rădăcini orice religiozitate. S-ar părea că totul este realizat, că nici un fel de credinţă nu a mai rămas. Oamenii erau prigoniţi doar pentru păstrarea Bibliei sau pentru faptul, cum a fost în familia mea, în familia părinţilor mei, că tatăl în conspectele lecţiilor, audiate la Institutul Teologic din Leningrad, scria cuvântul „Dumnezeu” cu literă majusculă. Aceasta a fost de ajuns ca anchetatorii, care au efectuat arestul, să spună: „Mai mult nu e nevoie să căutăm nimic – el a scris „Dumnezeu” cu literă mare”.

Iar aceasta se întâmpla în toată ţara. S-ar fi părut că totul era terminat – „Dumnezeu” nu se scrie cu literă mare şi în genere nu e voie să pronunţi acest cuvânt; în toată ţara au rămas doar câteva zeci de biserici, nu se ştie din ce cauză – fie într-un sat uitat de lume, fie acolo, unde străinilor trebuia de arătat ceva. Şi ce a fost? Credinţa era vie în popor. Deja din istoria Războiului pentru apărarea Patriei noi ştim cum acţiona această credinţă în inimile atât ale conducătorilor de oşti, cât şi ale generalilor, şi ale soldaţilor, care coseau  cruciuliţele în „ghimnastiorcă”, iar textul psalmului al 90-lea – în centură. Se ridicau, mergeau în atac, fără a se teme de duşman – şi doar îi apăra Domnul pe oameni pentru credinţa lor! Cum se spune, la război nu existau cei necredincioşi. Şi eu ţin minte din propria experienţă Leningradul postbelic cu biserici arhipline: mii şi mii de oameni păstrau credinţa, mulţumeau lui Dumnezeu pentru viaţă, se rugau pentru soţii, fraţii şu surorile ucise.

Ce este aceasta? Este experienţa reală a trăirii prezenţei lui Dumnezeu. Aici nu este nici o logică, nici o filosofie, nici un raţionament – raţiunea nu are de a face aici. Oamenii Îl simţeau pe Dumnezeu alături, se rugau Lui şi ca răspuns primeau cele cerute – ca şi azi, în aceste mii de istorii personale, care se păstrează în Biserică, în memoria clerului, noi auzim de la poporul nostru despre marile minuni ale lui Dumnezeu, săvârşite în viaţa lor. Iată pe ce se bazează credinţa.

Dar ce se întâmplă cu cei care nu cred? Ei nu fac legătură între Dumnezeu şi ceea ce se petrece în viaţă, pentru ei Dumnezeu lipseşte cu desăvârşire. Deşi astfel de oameni sunt extrem de puţini. Uneori chiar hulitorii numelui lui Dumnezeu se interesează în mod suspect de credinţă şi religie şi chiar din experienţa mea personală cunosc câteva cazuri, când hulitorii de ieri devin oameni credincioşi.

De aceea, când datele chestionarului sociologic prezintă anumite cifre, ele arată doar o analiză de suprafaţă. Nu este cu putinţă să măsurăm profunzimea credinţei poporului nici după frecventarea bisericilor, nici după numărul cozonacilor şi al ouălor vopsite. Nu este cu putinţă, deoarece omul, care încă ieri nu se putea numi pe sine credincios, dint-o dată într-o clipă se deşteaptă şi vede mâna lui Dumnezeu în viaţa sa, în viaţa poporului său, în istoria şi contemporaneitatea noastră.

Dar ce este Biserica? Ea nu este în stare să trezească credinţa în om. Ea doar poate ajuta în calea spre credinţă, deoarece însuşi actul credinţei este un act personal împreunat cu harul lui Dumnezeu, este răspunsul personal al fiecărei persoane la harul lui Dumnezeu. Iar Biserica, conform cuvântului apostolului Pavel, propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp (2 Tim. 4:2). Ea trebuie să vorbească despre această experienţă mare ecumenică  a prezenţei lui Dumnezeu. Ea trebuie să vorbească cu îndrăzneală şi cu bucurie, în special când noi, adunându-ne în mulţimea bisericilor noastre, trăim mari evenimente ale istoriei evanghelice, cea mai vie dintre care este Învierea lui Hristos.

Felicitându-vă pe voi pe toţi, dragii mei fraţi şi surori, cu ocazia acestei sărbători, eu din toată inima doresc fiecăruia să păstreze credinţa, în pofida la toate circumstanţele exterioare, iar celor care nu au găsit-o încă din varia cauze – să o găsească. A găsi credinţa înseamnă a-L vedea pe Dumnezeu, înseamnă a dobândi darul harului Său, înseamnă a obţine posibilitatea a trăi cu El. Iar a trăi cu Dumnezeu – – aceasta şi este mântuirea.

Cu adevărat a Înviat Hristos! Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii