La 10 martie 2013, în duminica lăsatului sec de carne, a Înfricoşatei Judecăţi, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a oficiat liturghia la biserica „Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” în Kosino.

După terminarea serviciului divin Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către credincioşi cu o predică.

Preasfinţiile voastre, stimaţi stăpâni! Cuvioşia Voastră, părinte Dimitrie, parohul acestei sfinte biserici! Dragi părinţi, fraţi şi surori!

Vă felicit cordial pe toţi cu ocazia zilei de duminică. Ziua de azi este una deosebită – este duminica, care în limbajul calendarului bisericesc se numeşte duminica lăsatului sec de carne. Până la începutul Postului mare mai este o săptămână – astăzi se lasă mâncarea de carne, urmează zilele săptămânii albe, iar apoi vine şi Postul Mare.

Există trei săptămâni pregătitoare pentru Postul cel Mare şi fiecare din aceste săptămâni, fiecare din aceste zile de duminică este chemată să slujească omului credincios, pregătindu-i sufletul pentru intrarea pe tărâmul Postului cel Mare. Citirea din duminica de azi a servit drept cauză ca această duminică a lăsatului sec de carne să fie numită a Înfricoşatei Judecăţi – în Evanghelia după Matei am auzit povestirea Domnului despre acea judecată, prin care va trece fiecare om după moarte.

Judecata de apoi deseori îi reţine pe oameni de la greşeli, de la păcat. Ţinerea în minte a judecăţii îi ajută omului să ia aminte la tot ce spune, ce face şi chiar la ce gândeşte. Dar foarte mulţi oameni, chiar fiind ortodocşi credincioşi, gândind la eternitate, spun următoarele: „Cine ştie ce va fi acolo? De unde se ştie?”

Despre viaţa de apoi în cuvântul lui Dumnezeu se spune destul de mult. Evanghelia de azi ne deschide taina celor care îl aşteaptă pe om – fiecare va fi judecat de Dumnezeu.

După cum spune sfântul Teofan Zăvorâtul, meditând asupra Evangheliei din ziua de azi, Domnul ne propune această relatare despre Judecata de apoi, pentru ca ea să se întipărească în conştiinţa noastră, ca să ne pregătească de acel eveniment, prin care va trece fiecare om. Într-adevăr, citirea Evangheliei este chemată să concentreze conştiinţa noastră asupra faptului ce se află după pragul morţii. Omul este creat în aşa fel, că atenţia lui este adresată asupra a ceea ce este aici, alături – asupra rudelor, apropiaţilor, asupra casei, maşinii, serviciului, succesului sau insuccesului, asupra atingerii bunăstării materiale, asupra depăşirii dificultăţilor, inclusiv a celor de ordin politic, economic – te miri la ce este concentrată atenţia noastră, dar cel mai puţin asupra faptului ce va fi după moartea noastră. Şi parcă nedorind a gândi la aceasta, chiar şi oamenii credincioşi spun că nu se ştie ce va fi dincolo. Dar, de fapt, în Sfânta Scriptură se spune multe despre viaţa de apoi sau, cel puţin, suficient ca să înţelegem responsabilitatea noastră în această viaţă pentru viaţa de apoi.

Mai sunt şi alte raţionamente, care deseori sunt prezente, de asemenea, în mediul persoanelor ortodoxe: „Ce să facem, nimeni nu este fără păcat, noi toţi păcătuim. Dacă de pedepsit pe fiecare păcătos, ce vom obţine? Doar Domnul este milostiv! Sperăm la mila Lui – iată şi păcătuim”.

Ca să înţelegem că o astfel de logică este greşită, periculoasă, fatală, trebuie să ne gândim la următoarele. Domnul Dumnezeu l-a jertfit pe Fiul Său Unul Născut, ca pedeapsa pentru păcatul neamului omenesc să o primească El. Prin urmare, tema pedepsei, legată de tema justiţiei, nu este o glumă. Este ceea ce e pus în planul lui Dumnezeu despre lume, despre om, despre veşnicie. Dacă Fiul lui Dumnezeu s-a urcat pe Golgota pentru a purta pedeapsa, de ce credem atât de uşuratic că pe noi pedeapsa ne va ocoli acolo, după mormânt? Dumnezeu a pedepsit pe Îngerul cel mai apropiat de El, Denniţa, pentru păcatul lepădării de Dumnezeu. De ce dar Domnul nu ne va pedepsi pentru păcatele noastre?

Dar ce este pedeapsa? Pedeapsa este legată în mod indisolubil de justeţe. Imaginaţi-vă, ce ar fi fost, dacă în lumea noastră de pe pământ nu ar fi fost pedeapsă. Criminalii ar fi umblat la libertate, puternicul întotdeauna ar fi obţinut victorie asupra celui slab. Unde s-ar fi putut găsi adevărul, ce fel de adăpost l-ar putea ascunde? Ar fi domnit puterea, deoarece nu ar fi existat dreptatea.

În genere, tema dreptăţii, strâns legată de firea morală a omului, este o provocare pentru conştiinţa ateistă. Ce este dreptatea? De unde a apărut această noţiune? În lumea animală ea nu există – acolo biruie cel mai puternic, funcţionează instinctele. Şi doar această lume animală există! Ce fel de noţiune ciudată este dreptatea? Noi, însă, simţim foarte acut încălcarea dreptăţii – fie în relaţiile de familie, fie în colectivele de muncă, în societate, în stat, în lume! Pentru obţinerea dreptăţii oamenii au luat în mâini arma şi noi ştim cât de des anume cu arma în mâini oamenii şi-au jertfit viaţa pentru triumful dreptăţii.

Ce este aceasta? De unde a apărut această noţiune? Oare este şi ea rezultatul evoluţiei maimuţelor? Dar dacă este un rezultat al evoluţiei simple, putem spune – şi ce dacă? Pe când în toată lumea legile sunt adoptate anume ţinându-se cont de această noţiune comună a dreptăţii, care practic nu este descrisă din punct de vedere raţional. Şi chiar dacă este descrisă, atunci în mod foarte diferit, însă este percepută de toţi în acelaşi mod.

Dar poate exista dreptatea fără pedeapsă? Nu, nu poate fi, deoarece acela, care încalcă dreptatea, trebuie să fie supus judecăţii şi pedepsit. Pe aceasta se bazează stabilitatea societăţii umane. Dar dacă e aşa, ce să mai vorbim de eternitate? Parcă acolo poate exista neadevăr? Parcă omul, care nu vieţuieşte conform dreptăţii, conform adevărului pe pământ, poate continua şi în veşnicie să trăiască cu această greutate, fiind sigur că are dreptate? Atunci nu este viaţă veşnică, este ceva cu totul altceva, este continuarea chinurilor.

Anume judecata lui Dumnezeu pune ultimul punct în procesul istoric. Doar multe nu le cunoaştem, multe sunt ascunse, multe se produc în taină. Nu doar în unele arhive sunt ascunse, ci în interiorul istoriei omeneşti, deoarece deseori evenimentele istorice se explică nu prin cauze adevărate, care au provocat aceste întâmplări. Sunt multe taine, care acoperă răutatea omenească, şi cu aceste taine oamenii pleacă în altă lume.

Unde este dreptatea lui Dumnezeu, dacă judecata Domnului nu s-a săvârşit asupra făcătorilor de fărădelege în această lume? Atunci rămâne doar judecata după moarte. Deaceea judecata lui Dumnezeu reiese din însăşi planul lui Dumnezeu despre om. Domnul a pus în firea morală a oamenilor noţiunea despre dreptate şi judecata din veşnicie este chemată în măsură deplină să manifeste dreptatea lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi va veni în faţa lui Dumnezeu. Nimeni nu va reuşi să se eschiveze de la această judecată şi fiecare va căpăta după merite. Ceea ce am ascuns fariseic în această viaţă, nu vom putea ascunde acolo, în faţa lui Dumnezeu. Cu toţii vom fi deschişi în faţa lui Dumnezeu şi fiecare va ţine răspuns pentru păcatele sale.

Citirea de azi din Evanghelia după Matei ne orientează încă asupra unui gând important: Cum poate omul să se justifice? Doar cu toţii săvârşim fapte păcătoase – în gânduri, în fapte. Evanghelia de azi ne ajută să înţelegem ce ne poate salva, ce poate acoperi neajunsurile noastre, prin ce putem să ne răscumpărăm vina. Ai dat de mâncat tu oare celui flămând? Ai dat de băut celui însetat? Ai adăpostit pe cel ce călătorea? L-ai îmbrăcat pe cel gol? Ai vizitat pe cel bolnav sau pe cel din închisoare?

Ce listă scurtă! S-ar părea, Domnul, Care a adus în lume poruncile, trebuia să pună aceste porunci în gura Judecătorului Dumnezeiesc: „Ai împlinit cutare poruncă sau o altă poruncă, sau a treia?” Domnul nu mai vorbeşte de porunci – el vorbeşte de fapte concrete. Se înţelege că această listă poate fi continuată, este vorba nu doar de cei bolnavi, flămânzi, deţinuţi – este vorba de ajutorul acordat altui om.

Dar de ce ajutorul efectuat pentru altă persoană răscumpără păcatele noastre? Pentru că în acest ajutor, în această capacitate de a face fapte bune se descoperă cea mai mare poruncă şi cea mai mare valoare. Omul fără dragoste în inimă nu poate săvârşi toate acestea.

Mulţi pot spune: „Eu nu simt dragoste. Ei, poate faţă de rude – faţă de tată, mamă, frate, soră, soţ, soţie, copii, dar şi atunci…” Cum de dobândit această dragoste, ca să ducem oamenilor binele? Prin nici un fel de încordare a voinţei, cu nici un fel de dorinţă fierbinte de a iubi vreun om, cu nici un fel de hotărâre de a începe să iubeşti de luni sau cu începere din anul nou – nimic nu-ţi va reuşi.

Dragostea vine în inimă treptat anume prin faptele bune. Când facem fapte bune oamenilor, ei încetează a fi pentru noi indiferenţi, încetează să fie pentru noi depărtaţi – ei devin apropiaţi nouă. Cu cât mai multe fapte bune săvârşim, cu atât e mai mare dragostea în inima noastră, deoarece nu există un alt remediu şi o altă posibilitate de a creşte în dragoste, decât a săvârşi acele fapte, care ne vor salva la Înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu.

Domnul cu adevărat ne-a dat nouă această relatare, ca să ne pregătească de judecată, după cum a spus sfântul ierarh Teofan. Anume toată viaţa noastră este această pregătire. Trebuie să ne pregătim din copilărie – trebuie să învăţăm bunătatea şi dragostea. Trebuie să ne pregătim şi în maturitate. Trebuie să ne pregătim şi la o vârstă înaintată, şi la bătrâneţe. Fiindcă nimeni nu ştie, în ce moment se va săvârşi viaţa noastră şi cu ce bagaj vom veni în faţa lui Dumnezeu.

Iată de ce povestirea despre Înfricoşata Judecată ni se propune la începutul Postului cel Mare – ca timpul postului să-l petrecem în meditaţii despre noi înşine, despre viaţa noastră, despre lumea noastră interioară, despre credinţa noastră, despre viaţa noastră, şi să ne străduim să ne schimbăm spre mai bine. Iar schimbarea spre mai bine – este pocăinţa.

Fie ca Domnul să ne dăruiască puteri să săvârşim pocăinţa în Postul cel Mare, ca să ne schimbăm mintea, voinţa şi sentimentele, deschizându-le înaintea cuvântului lui Dumnezeu. Amin.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii