PROHODUL DOMNULUI

Prohodul Domnului este ultima etapă a tânguirii pentru Hristos şi simbolizează înmormântarea trupului Domnului de către Iosif şi Nicodim. Numai că fiind vorba de înmormântarea unuia fără de păcat, ea este o laudă a îngropării, adică nişte „mărimuri”. Slujba este practic alcătuită din psalmul CXVIII, folosit în tradiţia ebraică la Paşti, între stihurile căruia s-au intercalat strofe alcătuite de Biserică, e un fel de împletire a celor două Testamente[1].

Într-o atmosferă înfiorător de sfântă Iosif şi Nicodim merg, împreună cu alaiul lumilor cereşti, să îngroape pe Cel necuprins de ceruri: „Mulţimea de oştiri, cea duhovnicească, împreună cu Iosif şi Nicodim, merg să  îngroape pe Cel ce e ne-ncăput”[2] şi în acest timp, prin Patimă, făptura se restaurează aşteptând desăvârşirea prin Înviere: „căci cu Tine-am pătimit toate câte sunt, ţiitor a toate cunoscântu-Te”[3].

Un sentiment de frică cuprinde întreaga lume văzută şi nevăzută: „pământul de frică s-a mişcat, Cuvinte, şi luceafărul lumina sa şi-a ascuns, apunând a Ta lumină sub pământ “[4]. Cuprinzându-I spaima, au strigat îngerii „Cum se vede mort Stăpânul vieţii şi ce-n mormânt se-ncuie Dumnezeu”[5], „Cereştile cete, mort întins pentru noi Te-au văzut, Stăpânul meu şi s-au înspăimântat şi cu aripile s-au acoperit”[6]; „O, munţi şi vâlcele şi mulţimi de oameni, tânguiţi-vă şi plângeţi cu mine toţi şi jeliţi cu Maica Domnului ceresc”[7].

Continuarea articolului  AICI:  Prohodul Domnului

Sursa: http://psaltiicatedraleipatriarhale.wordpress.com