Protopresviter Dimitrios Tzérpos: Îngroparea morţilor cu trupul întreg, element central al slujbei de înmormântare

Îngroparea morţilor cu trupul întreg, element central al slujbei de înmormântare

  Protopresviter Dimitrios Tzérpos 

 

Επιτάφιος-Θρήνος2

1. Încă dintru început doresc să subliniez faptul că, pentru teologia ortodoxă, modalitatea de eliminare a rămășițelor morţilor este în esenţă indiferentă pentru mântuirea omului, dat fiind faptul că Scriptura ne spune răspicat: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (1 Corinteni 15:51-52). Acest lucru înseamnă că învierea trupurilor moarte nu depinde în vreun fel de modul în care oamenii pleacă din această viaţă. Este posibil ca în Biserica primară să se fi creat în popor o anume concepţie naivă, potrivit căreia îngroparea cu trupul întreg a morţilor şi şederea lor netulburată în mormânt până la a Doua Venire ar reprezenta o premisă absolută pentru învierea şi mântuirea sufletului[1], dar marii Învăţători şi Părinţi ai Bisericii propovăduiesc cu tărie că învierea morţilor este o mare minune a atotputerniciei lui Dumnezeu, mai presus de orice putinţă omenească. De aceea, nu are nici o însemnătate dacă la unii moartea vine prin foc, dacă alţii se îneacă în râuri sau în mări sau sunt sfârtecaţi de fiare sau dacă trupul altuia putrezeşte în mormânt mâncat de viermi[2].

Pe temeiul celor exprimate mai sus, adoptarea îngropării ca fiind singurul mod de dispunere a trupurilor morţilor, demn de creştini, şi considerarea acesteia ca element fundamental şi statornic al slujbei de înmormântare nu au o legătură esenţială cu învăţătura Bisericii ca dogmă a mântuirii[3]. Însă, în principiu, îngroparea este strâns legată de mesajul ei simbolic, care trebuie să fie „lesne de înţeles” (I Corinteni 14:9), adică limpede şi duhovnicesc, cu atât mai mult cu cât este vorba de taina morţii, faţă de care Biserica îşi dovedeşte conştiinţa credinţei ei. De aceea, şi semiotica slujbei de înmormântare nu se putea sprijini pe nimic altceva, decât pe adevărul biblic revelat despre lucrarea mântuitoare a lui Hristos, al cărei simbol principal este Preasfântul Mormânt, în care a fost aşezat după răstignire Trupul Lui de viaţă purtător[4]. Tocmai acest mormânt, care este pomenit şi în Simbolul Credinţei[5], ca tron şi matcă a lui Hristos, potrivit învăţăturii Sinodului VII Ecumenic[6], a constituit şi modelul pe baza căruia se conturează ulterior de-a lungul secolelor neîntrerupta Tradiţie creştină a depunerii în sânurile maicii pământ[7] a trupurilor celor morţi.

 2. Prima şi principala consecinţă a concepţiei hristocentrice de mai sus este faptul că în mormintele martirilor credinţei, dar şi ale tuturor credincioşilor, Biserica a văzut extinderea mormântului Domnului în spaţiu şi timp[8]. De aceea, mormintele martirilor, în care se păstrau sfintele lor moaşte ca fiind „mai de preţ decât pietrele preţioase” (Martiriul Sfântului Policarp XVIII, ΒΕΠΕΣ 3 , p. 26), au reprezentat şi prima Sfântă Masă, pe care Biserica a început să săvârşească taina pomenirii mântuitoarei lucrări a lui Hristos, care este Dumnezeiasca Euharistie[9]. Atmosfera pascală a Dumnezeieştii Liturghii a reprezentat primul cadru ceremonial al înmormântării morţilor[10], care a fost înţeleasă ca un fapt care nu se mărgineşte la individ sau la familie, ci priveşte întreaga comunitate bisericească. Deja Apostolul Pavel în învăţătura sa despre trupul omenesc ca templu al Duhului Sfânt atrage atenţia că „voi nu sunteţi ai voştri, căci aţi fost cumpăraţi cu preţ” (I Corinteni 6:20), fapt care înseamnă că omul este lipsit de dreptul de a dispune de trupul său precum voieşte, de vreme ce nu îşi aparţine sieşi în mod real, ci „îşi are existenţa împrumutată” de la Dumnezeu, aşa cum arată Maxim Mărturisitorul[11]. De aceea, şi după moarte, decedatul nu este dus direct la mormânt, ci mai întâi la biserică, unde în jurul sfintei mese a bisericii se adună familia lui duhovnicească, biserica, spre a vesti de pe piatra mormântului „propovăduirea Învierii cea luminată” (Troparul Învierii, glasul 4).

Acest mesaj pascal al Bisericii dă chip în continuare rânduielilor concrete pentru înmormântare care imită întocmai cele petrecute cu Hristos[12] şi care au manifestat dintru început dragostea şi evlavia creştinilor faţă de cei adormiţi întru Domnul[13]. Este vorba de rânduieli prin care nu doar se exprimă reacţiile psihologice şi sentimentale fireşti pe care le stârneşte în fiecare om evenimentul terifiant al morţii, ci sunt exprimate şi adevăruri fundamentale ale credinţei creştine. Astfel, închiderea ochilor şi a gurii şi aşezarea celorlalte mădulare ale trupului închipuie concepţia creştină despre moarte ca somn[14], aşa cum reiese şi din folosirea termenului „adormiţi” pentru cei morţi. Îmbăierea mortului şi ungerea cu uleiuri aromatice, dincolo de cerinţele estetice şi de igienă, trimite la botezul creştin[15], de unde ne vine şi obiceiul evlavios de a se folosi ca giulgiu cearşaful cu care se şterg cei care ies din apele botezului în râul Iordan, în cazul pelerinilor la Sfintele Locuri[16]. Obiceiului străvechi şi universal ca morţii să nu se îngroape niciodată goi, Tradiţia creştină i-a adăugat îmbrăcarea lor cu haine noi, „haina cea nouă a nestricăciunii nouă vestind”[17]. Întreaga dispunere a trupului mortului, prin punerea mâinilor încrucişate pe piept şi aşezarea lui cu capul către răsărit[18], unde se afla Raiul (Facere 2:8-9), aminteşte de poziţia unui om care se roagă, „preînchipuind învierea lui prin această aşezare”[19]. Acelaşi duh însufleţeşte şi gesturile liturgice care au loc pe durata îngropării, ca simboluri ale biruinţei împotriva morţii şi ale credinţei în nemurire, vestind cuvântul psalmistului „Dreptul ca finicul va înflori” (Psalm 92:12). Pentru că, „deşi trunchiul finicului este îngust şi gol şi mărginit şi de scoarţă încins, vârful înverzeşte şi este încărcat de roade şi se joacă liber cu vânturile. Astfel, şi viaţa dreptului începe pe pământul acesta, în mijlocul umilinţelor şi al lipsurilor, dar se încheie fericită în cerurile desfătărilor. De aici, şi în Apocalipsă mulţimea îmbrăcată în veşminte albe care stătea înaintea tronului Mielului, purta în mâini ramuri de finic”[20].  Dimpotrivă, idolatrii purtau în mâini crengi de chiparos, simbol al deznădejdii, pentru că acest copac, dacă se usucă, nu mai înverzeşte.

entaf in 1

Dar şi slujba înmormântării care este astăzi în uz are în întregul ei un vădit caracter hristocentric, care reiese mai ales din faptul că prin anumite elemente particulare se închipuie şi se actualizează pentru creştinii tuturor veacurilor momentele ce corespund căii spre moartea pe Cruce şi spre mormântul de viaţă purtător al Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel, slujba începe astăzi cu psalmul 118, cunoscutul „Fericiţi cei fără prihană”, care reprezintă o laudă de o unică însemnătate adusă Legii lui Dumnezeu, ca una ce este călăuză în viaţa duhovnicească a credincioşilor[21]. Acest psalm face parte dintre psalmii care erau cântaţi de iudei după cina pascală şi pe care, desigur, l-a cântat şi Domnul în noaptea Cinei celei de Taină, după cum au făcut ulterior, imitându-L, şi mulţi mucenici în ultimele clipe ale vieţii lor pământeşti[22]. Considerăm că acesta este şi motivul principal pentru care Biserica a stabilit ca „Fericiţi cei fără prihană” să se cânte la începutul slujbei, ca rugăciune pentru mort, ca o ultimă amintire a vieţii lui Hristos şi a Sfinţilor, mod pe care credincioşii trebuie să îl aibă spre imitare în timpul vieţii lor pământeşti[23]. Mai târziu, după închegarea slujbei pentru muribund[24], „Fericiţi cei fără prihană” a fost încadrat în slujba de înmormântare, unde a primit şi caracterul de mulţumire şi slăvire a Bisericii adresată către Tatăl ceresc – imitându-o pe aceea pe care a rostit-o înainte de Patimă şi Fiul Său Unul-Născut – pentru „sfârşitul creştinesc” (Dionisie Areopagitul, Ierarhia Bisericească 7,2. PG 3, 553D) al fiecărui membru pe care Biserica îl înmormântează.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru Fericiri (Matei 5:3-12), care alcătuiesc unul dintre cele mai vechi şi mai statornice elemente ale slujbei de înmormântare, care se păstrează până azi[25], deşi la un moment fusese eliminat în urma restructurării slujbei care a avut loc la iniţiativa Patriarhiei Ecumenice[26]. Făcând parte din „predica de pe munte”, aceste cuvinte succinte ale Domnului (Matei 5:3-12, Luca 6:20-49) rezumă principiile de bază ale legii morale desăvârşite, reprezintă calea vieţii pe care a adus-o în lume Evanghelia creştină, de aceea şi sunt cuprinse în cele mai multe slujbe ale cultului bizantin[27]. Însă o importanţă deosebită pentru subiectul nostru are faptul că, pe durata psalmodierii Fericirilor, se foloseşte ca stih: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23:42), cuvântul tâlharului celui recunoscător. De altfel, acest stih care a constituit şi sursa de inspiraţie pentru crearea multor tropare – pe cele opt glasuri ale muzicii bizantine – care sunt intercalate printre Fericiri. Dintre aceste tropare, în slujba de înmormântare valabilă astăzi se cântă cele ale glasului 6, în care este cuprinsă această mărturisire a credinţei făcută pe cruce de tâlharul cel bun, ca o mărturisire a credinţei fiecărui credincios care iese din lumea aceasta, şi, în acelaşi timp, ca un ultim strigăt de pocăinţă şi de cerere a dumnezeieştii mile, ca să devină şi acesta precum tâlharul, părtaş al Împărăţiei dumnezeieşti. Este reprezentativ în acest sens primul dintre troparele Fericirilor: „Pe tâlharul l-ai făcut întâi, Hristoase, cetăţean raiului, carele a strigat Ţie pe Cruce: Pomeneşte-mă! Pocăinţei aceluia învredniceşte-mă şi pe mine nevrednicul”.

În cadrul slujbei de înmormântare, Biserica îi pune pe credincioşi să îşi ia rămas bun de la fratele mort printr-o „ultimă sărutare”, care constituie un rest preţios al vechii ceremonii a slujbei de înmormântare care era unită Dumnezeiasca Liturghie. Şi, pe de o parte, în Dumnezeiasca Liturghie, sărutarea pe care o schimbă între ei credincioşii denotă legătura dragostei pe care trebuie să o aibă în inimi, ca premisă pentru mărturisirea credinţei care urmează[28]. În slujba de înmormântare, însă, această sărutare de rămas bun dobândeşte un sens încă mai larg. Pentru că astfel se înfăţişează adevărul creştin că şi după despărţirea prilejuită de moarte nu se distruge nicidecum această unitate şi comuniune care leagă mădularele trupului Bisericii. Dimpotrivă, moartea şi învierea morţilor, pe care o aşteptăm, este calea prin care credincioşii dobândesc, în Hristos, o comuniune veşnică a vieţii[29]. Şi anume pe acest hristocentrism al comuniunii dintre cei vii şi cei adormiţi pe care o exprimă atât de realist gestul ultimei sărutări, se întemeiază şi rugăciunile către Dumnezeu ale celor în doliu, care constituie, aşa cum vom vedea în continuare, unul dintre scopurile principale ale Slujbei de Înmormântare.

3. Încununarea acestei tipologii hristocentrice a slujbei de înmormântare o constituie momentul depunerii trupului mort în sânurile pământului[30], care pământ, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, „maică şi hrănitoare se face pentru noi, şi din acesta ne şi hrănim, şi de toate celelalte ne desfătăm, şi către acesta ne întoarcem; căci acesta ne este şi patrie şi mormânt”[31]. Potrivit rânduielii valabile astăzi[32], care este ecoul întregii Tradiţii creştine cu privire la îngropare, două elemente ceremoniale predomină în acest moment, în care foarte probabil sunt latente şi obiceiuri general umane foarte vechi, cărora Biserica le-a dat semnificaţie creştină.

Primul este revărsarea de ulei în chipul crucii peste trupul celui mort, care – foarte probabil – a înlocuit libaţiile idolatre, tot trei şi acestea, de vin, de apă şi un amestec de miere şi lapte, care era o formă de ofrandă de ispăşire pentru morţi[33]. Dimpotrivă, practica creştină este inspirată de teologia biblică referitoare la Sfântul Botez ca „asemănător” mormântului lui Hristos (Romani 6:3-6)[34] şi trimite şi la alte două taine de iertare a păcatelor, adică Spovedania şi Sfântul Maslu, ca elemente fundamentale ale pregătirii liturgice dinaintea morţii[35]. În acelaşi timp, ungerea aceasta constituie o ultimă manifestare de cinstire faţă de „trupurile care merg şi poartă jugul împreună cu sufletele” (Dionisie Areopagiul, Despre cele ce se săvârşesc pentru cei adormiţi. PG 3,553Α), şi care înaintează şi ele către înnoirea lor eshatologică, cea de pe urmă, potrivit viziunii Prorocului Iezechiel despre oasele uscate (Iezechiel 37:1-14), care mai înainte se citea, în afară de Vinerea Mare[36] şi la slujba de înmormântare a credincioşilor[37].

entafi in 2

Al doilea element este aruncarea de pământ, Sursa şi continuarea: pemptousia.ro