PUSTIA DIN SPATELE CASEI – PR. SERAPHIM ROSE

PUSTIA DIN SPATELE CASEI

– Pr. Seraphim Rose –

Deşi părinţii ştiau ca sihăstria din sălbăticie era locul dat lor de către Dumnezeu pentru a-si lucra mântuirea, ne se aşteptau, desigur, ca oricine ar fi venit către ei sa urmeze acelaşi drum. Ei au văzut ca cei mai mulţi dintre oamenii insuflaţi de idealul pustiei si de vieţile sfinţilor sihastri erau sortiţi, datorita împrejurărilor date lor de către Dumnezeu, sa-si mântuiască sufletul vieţuind in lume.

Pustia, aşa cum o definea cândva Pr. Serafim, este „liman de scăpare de furtuna si îndeletnicirile lumii si locul unor puternice lupte duhovniceşti pentru dobândirea Împaratiei Cerurilor.” (1). În chip vădit, viaţa în sălbăticie duce cu străşnicie către aceasta, dar cu adevărat vitală este doar înclinarea sufletului, a unui suflet ce se simte pe sine un „exilat”. Aceasta inclinare se poate dobândi de către creştini în orice împrejurări.

Aşa cum am menţionat deja, idealul pustiei nu este decât directa continuare istorică a mentalităţii primilor creştini, nevoiţi să se ascundă în catacombe din pricina prigoanei lumii păgâne romane: mentalitatea unei crestinatatii conştiente, care schimba întreaga fiinţă a omului, îl desparte de cugetul lumii si-l face în stare să fie gata a muri pentru Hristos în orice clipă. Precum zice Sf. Macarie cel Mare, pe care Pr. Serafim îl cita adesea, „creştinii au lumea lor, vieţuirea lor, şi cugetul, şi cuvântul, şi lucrarea; cu totul alta este vieţuirea, şi cugetul, şi cuvântul, şi lucrarea oamenilor lumii acesteia. Una este creştinul şi alta iubitorul lumii acesteia; între unul şi celalalt este o prăpastie uriaşă.” (2). După ce a gustat cereasca dulceaţă a prezentei lui Hristos, creştinul simte chemarea de a fi „nu din lumea aceasta”, de a-şi lepăda sinele său căzut, de a intra in „pustia de patimi”, cum zice Nichita Stithatul, adică nepătimirea ce ne îngăduie să ne ridicam deasupra grijilor pământeşti.

Scriind despre pustnicii din codrul Rusiei, „Thebaida Nordului”, Pr. Serafim arăta că mentalitatea lor „pustnicească” ar trebui împărtăşită de către toţi cei care urmează lui Hristos, fie ca sunt în sălbăticie sau în lume. „Şi totuşi, glasul Thebaidei Nordului încă ne cheamă”, scria el, „poate nu spre pustie (deşi câţiva norocoşi ar putea fi încă în stare să facă acest lucru, căci încă mai sunt păduri pe pământul lui Dumnezeu), dar măcar spre a păstra vie mireasma pustiei în inima noastră: să locuim cu mintea şi cu inima împreună cu aceşti oameni îngereşti, bărbaţi şi femei, avându-i cu adevărat prieteni şi vorbind cu ei în rugăciune; să ne ţinem totdeauna departe de legăturile şi patimile vieţii acesteia, chiar când au în centru vreun aşezământ sau un întâistătător al orânduirii bisericeşti; să fim întâi de toate cetăţeni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de sus, către care se îndreaptă toate nevoinţele noastre de creştini, şi numai în al doilea rând membri ai acestei lumi pieritoare. Cel ca a simţit vreodată mireasma pustiei, cu îmbătătoarea ei libertate în Hristos şi neclintita statornicie în luptă, nu se va mai mulţumi nicicând cu ceva din aceasta lume, ci va striga mereu împreună cu apostolul şi de Dumnezeu Cuvântătorul Ioan: Vino Doamne Iisuse. Aşa, viu curând (Apoc. 22, 20)” (3).

Acesta era mesajul propovăduit de părinţi in cărţile si in revistele lor şi era cât se poate de firesc să fie solicitaţi să-i ajute în mod personal pe creştini ca să-l aplice în viaţa lor. Pe Vladimir Anderson îl ajutaseră deja în această privinţă. Continuând să tină deschisă librăria ortodoxa la sfârşit de săptămâna, Vladimir se străduia în mod conştient să ducă în acelaşi timp o viata ortodoxă în orăşelul Willits. Fiind el însuşi cândva un orfan şi un copil sărac, şi-a dedicat viaţa ajutorării oamenilor nevoiaşi. La fel ca şi atunci când acţionau la „Catholic Worker”, el şi soţia Sylvia hrăneau, îmbrăcau şi adăposteau pe cei fără casă. Oameni fără căpătai se opreau pe la casa lor de pe marginea şoselei, ştiind că acolo vor găsi întotdeauna o masă bună şi un loc de dormit. Vladimir lua la el chiar familii întregi, dacă ştia ca au nevoie de ajutor.

La celelalte lucruri plăcute lui Dumnezeu ale familiei Anderson se adăuga şi publicarea de scrieri ortodoxe. Atât Vladimir, cât şi Silvia erau iubitori de cărţi, petrecându-şi multe ceasuri căutând prin biblioteci cărţi vechi şi neştiute. În căutările lor au descoperit surprinzător de multe traduceri englezeşti ale unor clasici ai ortodoxiei, epuizate de multă vreme din librării şi aflate acum în proprietate publică. Cunoscând preabine sărăcia de scrieri ortodoxe în limba engleză din acea vreme, doreau să retipărească aceste titluri de mult epuizate, astfel ca oamenii să se poată folosi de ele. În acest scop ei şi-au procurat o tiparniţă. În 1970, Vladimir şi fiii săi au publicat primele patru cărţi sub numele de Eastern Orthodox Books. În anii următori aveau să publice peste două sute de titluri, între care se aflau atât cărţi cât şi broşuri. Pr. Serafim îi sfătuia ce materiale să publice.

Părinţii de la Platina au fost solicitaţi să-l ajute şi pe un alt serios căutător de Dumnezeu: Craig Young. Asemeni lui Vladimir, Craig era un profesor provenit din mediul romano-catolic. Şi tot asemeni lui, fusese şi el foarte dezamăgit de neaşteptatele şi arbitrarele schimbări produse în Biserica Romană după Vatican II. În 1966, aflând de la un prieten despre librăria Frăţiei din San Francisco, se dusese acolo şi stătuse de vorbă cu viitorii părinţi Serafim şi Gherman. Iată ce îşi amintea câţiva ani mai târziu: „Plecând de la magazin, mă gândeam: Asta chiar e ceva! Acea prăvălioară cu cei doi bărbaţi de pe altă lume – de modă veche, tari, adevăraţi – şi nu prea interesaţi de lumea secularizată din jurul lor. Voiam să aflu mai multe despre lumea lor” (4).

Nu mult după aceea Craig a luat parte la înmormântarea Arhiepiscopului Ioan. Slujba din Catedrală, care s-a transformat într-o impunătoare proslăvire a unui sfânt ortodox, i-a lăsat o impresie profundă şi de neşters. Avea pe atunci doar douăzeci şi doi de ani şi în urmă cu un an se însurase cu o romano-catolică de aceeaşi vârstă.

Apoi Craig s-a întâlnit cu părinţii de la Platina în Catedrala din San Francisco în Sâmbăta Mare a anului 1970, cu şase luni înainte de tunderea lor în monahism. Pe atunci Craig şi cu soţia sa Susan, după multe lupte, hotărâseră în sfârşit să se convertească la Ortodoxie. După Liturghia din Catedrală ei l-au abordat pe Arhiepiscopul Antonie şi l-au informat despre hotărârea lor. Atunci Arhiepiscopul i-a chemat pe părinţii care veniseră de la sihăstria lor pentru prăznuirea Paştilor şi le-a cerut să stea de vorbă cu cei doi. După ce le-au pus o mulţime de întrebări ca să vadă dacă hotărârea lor este serioasă, părinţii le-au spus că îl vor informa pe Arhiepiscop despre ei şi vor obţine blagoslovenia lui ca să fie primiţi în Biserică. Ei le-au recomandat să le scrie la mănăstire ca să fie pregătiţi pentru a deveni ortodocşi. În luna august a aceluiaşi an Craig, Susan şi fiul lor de patru ani, Ian, au fost primiţi în Biserica Ortodoxă. Craig şi-a luat numele de Alexei, după Sf Alexie Omul lui Dumnezeu.

Înainte cu doi ani, în 1968, Alexei se mutase cu familia sa în Etna (750 de locuitori), lângă graniţa dintre California şi Oregon. În zonă nu numai că nu erau nici un fel de parohii ortodoxe, dar pe distanţă de sute de mile nu se afla nici un creştin ortodox. Devenind ortodocşi, familia Young se întreba dacă nu cumva ar trebui să se mute înapoi în regiunea golfului San Francisco, astfel încât să aibă parte de o viaţă de parohie normală. Dar când Alexei le-a scris părinţilor din Platina despre această preocupare a sa, Pr. Serafim i-a răspuns: „Ai încredere în Dumnezeu. Încrede-te în pricinile pentru care El te-a trimis mai întâi din oraş la ţară”.

Alexei a venit prima dată la Schitul Sf. Gherman în septembrie 1970. Pe la jumătatea drumului de urcare, a luat-o în direcţie greşită şi s-a împotmolit complet cu maşina în noroi. Când a sosit la schit pe jos, Pr. Gherman (5) i-a spus că faptul că s-a împotmolit e un semn bun.
„De ce?”, a întrebat Alexei.
„Fiindcă Ortodoxia este dură; trebuie să te nevoieşti pentru ea.”

Părinţii erau curioşi să vadă dacă Alexei putea pricepe de ce nişte creştini întregi la minte alergau să trăiască în astfel de condiţii „imposibile”, pe un deal plin de şerpi cu clopoţei, fără apă, în nişte cocioabe cu acoperişul găurit. S-a dovedit însă că Alexei era atras de viaţa lor de nevoinţă. Iată ce îşi aminteşte el: „Părinţii m-au primit cu multă căldură, într-o cameră mare ce slujea drept salon, trapeză şi paraclis temporar. Au adus apă rece şi felii de pepene verde, mi-au oferit un scaun şi aproape imediat au început să-mi vorbească despre vieţile sfinţilor şi ale cuvioşilor stareţi – cum obişnuiau întotdeauna cu mine sau cu alţi pelerini. Nu se vorbea defel despre lucruri lumeşti, în afară de situaţiile în care era vorba despre cele ce ţin de condiţiile vieţuirii singuratice în sălbăticia codrului. Totul era foarte deosebit şi nespus de însufleţitor. Chiar şi un începător ca mine putea simţi atmosfera de dincolo de lume a schitului…

După câteva ceasuri de conversaţie la prima mea vizită, Pr. Serafim m-a anunţat că vor coborî împreună cu mine la maşină ca să vadă ce se poate face ca să o scoată din noroi. Pe drum a cântat tot felul de cântări şi tropare ale unor sfinţi ce răsunau blând prin pădure, amestecându-se cu ciripitul păsărilor. Ajunşi la maşină, am început să împingem şi să tragem icnind din greu, dar maşina nu s-a urnit. Până la urmă a trebuit să mergem în oraş şi să telefonăm după un camion pentru remorcat. Pe când aşteptam lângă maşină, Pr. Serafim a văzut că eram supărat şi îngrijorat pentru maşină. Pe neaşteptate, arătând către. superbii munţi şi către pădurile din jur, a spus: «Vezi toate aceste frumuseţi? Iar munţii de acolo se află aici de atâta vreme şi s-ar părea că vor rămâne pe vecie, nu-i aşa? Dar nu-i adevărat. Într-o zi chiar şi aceşti munţi vor pieri». Era limpede ce vrea să spună: La ce bun să te necăjeşti pentru problema de o clipă a unei maşini împotmolite, care oricum se va rezolva în scurt timp, când chiar şi munţii cei atât de trainici se vor risipi într-o zi? Era prima oară dintr-un lung şir de dăţi când Pr. Serafim îmi transmitea instantaneu propria linişte sufletească. M-am simţit îndată împăcat, liniştit, şi întreaga mea agitaţie a fost alungată, aşa cum avea să se întâmple atât de des în prezenţa sa în anii ce aveau să vină.” (6).

La a doua vizită, Alexei şi-a luat cu sine soţia şi fiul. Pe când lua ceaiul cu părinţii le-a povestit despre nemulţumirea sa ca profesor, despre faptul că nu îi plăcea ceea ce li se cere profesorilor moderni să bage în capul copiilor. Părinţii erau plini de bunăvoinţă faţă de această familie bună şi conştiincioasă. Când au rămas singuri, Pr. Gherman i-a spus Părintelui Serafim: „Îmi plac oamenii ăştia!”

Curând a venit Alexei şi le-a spus părinţilor că ar trebui să plece.
„Stai”, a exclamat Pr. Gherman. „Trebuie să vă închinaţi la icoane înainte de plecare. Mergeţi în biserică şi aşteptaţi-mă acolo”.
După ce Alexei cu familia au plecat, Pr. Gherman s-a adresat din nou Părintelui Serafim, întrebându-l: „Ce să le spun?”
„Poartă-te firesc”, a răspuns Pr. Serafim. „Spune-le ceea ce simţi”.

Pr. Gherman şi-a făcut cruce şi a intrat în biserică. A cântat „Bucuria tuturor celor scârbiţi”, troparul Catedralei Arhiepiscopului Ioan, acompaniat de Alexei şi familia sa, care-1 învăţaseră de pe o casetă audio cu slujba înmormântării Arhiepiscopului.

Uitându-se la vizitatorii săi şi neştiind de unde să înceapă, Părintelui Gherman i-a venit în minte chipul Părintelui Adrian de la Noul Diveievo. A început să vorbească acestei familii despre uimitorul preot căsătorit, povestindu-le cum în toate locurile pe unde l-au dus evenimentele istorice – Kiev, Berlin, Wendlingen, statul New York – în jurul său s-a alcătuit o comunitate strâns unită de mireni ortodocşi. Chiar în mijlocul marilor încercări suferite în Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Pr. Adrian fusese în stare să-şi recapete pierduta linişte a copilăriei sale ortodoxe, spre a crea condiţiile şi a dobândi starea sufletească prin care el şi oamenii săi să poată duce o viaţă creştină în plinătatea harului. Obştea sa actuală din statul New York, a spus Pr. Gherman, prospera duhovniceşte, fiindcă le insuflase oamenilor o filosofie de viaţă ortodoxă conştientă. Deşi erau în mijlocul lumii, el şi turma sa nu erau din lume, ci alcătuiau o insulă de Ortodoxie.

Pr. Gherman a subliniat că inima obştii părintelui Adrian erau slujbele săvârşite zilnic şi i-a încurajat pe Alexei şi pe Susan să facă la fel. El le-a dat şi un model de urmat: din cele opt slujbe din ciclul zilnic, a spus el, ar trebui să facă măcar Ceasul al Nouălea în fiecare zi negreşit. Alexei a fost foarte mişcat de mesajul părintelui Gherman despre comunităţile creştine laice. „Este exact lucrul de care aveam nevoie”, a spus el. „Acum am o imagine a felului cum trebuie să trăiesc.”

Întors acasă, la Etna, Alexei a cultivat „pustia” din curtea casei sale. În fiecare seară intra împreună cu familia într-un mic paraclis cu hramul Sfinţilor Adrian şi Natalia, pe care-1 amenajaseră în staţia de pompare din spatele casei. Acolo citeau şi cântau Ceasul al Nouălea, la care mai târziu au adăugat şi Vecernia.

Având diplomă de ziarist şi talent de scriitor, Alexei a început să scrie şi câte ceva despre noua sa viaţă de creştin ortodox. În vara lui 1971 el le-a trimis părinţilor un scurt articol compus de el, simţindu-se oarecum nesigur şi cerându-le părerea.

Ca răspuns, Pr. Serafim i-a scris: „Nu e defel «slavă deşartă şi impertinenţă să scrii un asemenea articol căci, dacă nu altceva, măcar te ajută să-ţi limpezeşti şi să-ţi dezvolţi ideile şi sentimentele… Mă gândesc chiar la un loc unde ar fi cel mai bine să fie publicat: într-un ziar numit Orthodox America (America Ortodoxă), care, pe lângă ştiri ortodoxe, sfaturi şi puncte de vedere ortodoxe asupra unor probleme contemporane, să aibă şi o secţiune unde convertiţii ortodocşi şi toţi copiii «Americii ortodoxe» din diaspora în general să-şi împărtăşească ideile, gândurile şi nădejdile. Din nefericire, un astfel de ziar nu există! Dar poate într-o zi va exista” (7). Părintele Serafim primise ideea cu Orthodox America – o versiune americană a ziarului Pravoslavnaia Rus’ (Rusia Ortodoxă) – de la Pr. Gherman, care la rândul lui o primise de la prietenul său din seminar, Pr. Alexei Poluektov. Nici nu bănuia Pr. Serafim ce val de entuziasm avea să stârnească această aluzie în Alexei Young. În scrisoarea sa de răspuns, Alexei le spunea părinţilor despre propriul plan de a scoate o publicaţie ortodoxă mai modestă, suficient de diferită spre a necesita propriul titlu şi format.

Pr. Serafim l-a încurajat, vorbindu-i despre nevoia de cât mai mult material ortodox în limba engleză. „Dar mai înainte de a se tipări fie şi un singur rând”, scria el, „totul trebuie gândit cu multă grijă – şi poate şi suferit! […] După cum am văzut noi, singurul lucru important pentru un astfel de periodic este să aibă propria personalitate, adică o idee călăuzitoare bine definită, precum şi modul potrivit de a o exprima. Această personalitate se vede nu doar în conţinut, format şi politica editorială, ci şi în stil şi în dezvăluirea celui aflat în spate (nu o persoană anume, ci ce fel de persoană: un erudit? un predicator? un îndrumător? glasul unei «jurisdicţii»? un convertit vorbind altor convertiţi sau în numele lor? etc.) şi a celor cărora li se adresează (unui public academic? unuia popular sau semi-popular? unor convertiţi? etc). Toate aceste lucruri nu sunt uşor de definit, dar trebuie măcar simţite, dacă vrei ca periodicul să aibă propria personalitate, iar nu să fie doar o simplă colecţie de articole disparate.

Pr. Gherman şi cu mine am fi fericiţi să îţi fim «sfătuitori» (căci în acest domeniu două capete sunt mai bune decât unul singur!), dar funcţia noastră se va limita la sfaturi generale, plus orice comentarii particulare asupra conţinutului, însă povara «creativă» – adică crearea unei personalităţi, şi-aceasta nu ca un lucru artificial, ci provenit din dorinţa clară de a veni în întâmpinarea unei nevoi anume – va rămâne pe umerii tăi şi ai colaboratorilor. […] Dacă vrei să ştii cu cine să te sfătuieşti, sfătuieşte-te cu oameni asemeni ţie şi scoate o publicaţie făcută de convertiţi şi pentru convertiţi. […]

Cugetă, sfatuieşte-te şi te roagă. Roagă-te Vlădicăi Ioan. Fără el nu ar fi existat astăzi nici un Orthodox Word (8).

Alexei voia să-şi numească noua revistă Nikodemos (Nicodim), după numele sfântului căruia Hristos i-a spus: De nu se va naşte cineva din nou… Publicat trimestrial, urma să aibă un format simplu, concentrându-se asupra nevoilor laicilor şi ale convertiţilor ortodocşi „născuţi din nou”.

Pr. Serafim i-a scris Arhiepiscopului Antonie despre periodicul propus cu scopul, scria el, „de a doborî cumva bariera lingvistică şi psihologică dintre convertiţi şi episcopi” (9). Când Alexei a plănuit să meargă la San Francisco spre a cere blagoslovenia Arhiepiscopului pentru noua sa aventură, Pr. Serafim l-a sfătuit: „înainte de a te întâlni cu Arhiepiscopul, du-te neapărat la Vlădica Ioan, cere-i ajutorul şi, chiar acolo la mormânt, cere-i să te binecuvânteze, dacă ceea ce faci este plăcut lui Dumnezeu. Dacă Vlădica Ioan blagosloveşte, lucrurile ; vor merge bine, indiferent ce greutăţi vor veni!” (10).

Alexei i-a urmat sfatul şi, aşa cum avea să-şi amintească mai târziu, „Arhiepiscopul Antonie a binecuvântat noul nostru proiect cu mărinimie şi chiar cu entuziasm… El mi i-a dat pe părinţii Serafim şi Gherman drept «călăuze», după cum s-a exprimat” (11).

Alexei le-a trimis părinţilor macheta primului număr ca să îl revadă, iar Pr. Serafim i-a trimis o scrisoare amănunţită cu sugestiile sale. Incluzând sugestiile Părintelui Serafim, Alexei a trimis primul număr pe adresele abonaţilor revistei Cuvântul Ortodox, pe care părinţii i le dăduseră spre a-l ajuta să lanseze noul periodic.

Pr. Serafim a fost încântat când a primit prin poştă primul număr. „A încolţit o sămânţă”, scria el în Cronica sa, „semănată de viaţa Vlădicăi Ioan şi udata puţin de Frăţia noastră. Primul număr este modest, dar se simte limpede faptul că credinţa e vie şi arzătoare. Şi ce bucurie să vedem că nu numai că îi pasă cuiva, dar are şi curajul să facă ceva! Fie ca Dumnezeu să sporească acest bun început” (12).

În anii următori, Pr. Serafim l-a ajutat mult pe Alexei, traducând texte ortodoxe, revăzând articolele şi purtând o voluminoasă corespondenţă cu Alexei, în care se străduia să-l îndrume către o cumpătată conştiinţă ortodoxă.

O dată cu lucrarea misionară şi publicistică a lui Alexei şi Vladimir, părinţii au început să vadă roadele binecuvântatei lucrări printre convertiţii ortodocşi. Ei s-au bucurat, dar, în acelaşi timp, şi-au dat seama că trebuie să continue să cultive şi pe mai departe aceste modeste strădanii. Pr. Serafim scria în Cronica sa: „Puţini convertiţi au astăzi călăuzirea necesară care să-i ferească de a se abate, ca să ajungă să «ardă până la capăt». Chiar şi câteva cuvinte pot face mult spre a le da un simţământ al apartenenţei şi o îmbărbătare. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru Alexei Young şi Vladimir Anderson, care au scânteia şi lucrează bine – mai bine decât toate comitetele din întreaga lume! Să dea Domnul să le putem oferi tot sfatul şi toată îmbărbătarea de care suntem în stare, şi lor, şi altora” (13).

fr-alexey-young550833.jpg

Între timp slujbele ţinute de familia lui Alexei în micuţul paraclis din staţia de pompare nu au trecut neobservate. Intr-o zi, o doamnă din vecini a venit la ei şi le-a spus: „Iertaţi-mă, nu vreau să fiu indiscretă; dar, în fiecare zi, pe când spăl vasele vă văd cum vă grăbiţi către staţia de pompare. Şi când ieşiţi de acolo, după vreo jumătate de ceas, sunteţi altfel, păreţi atât de liniştiţi şi împăcaţi. Ce faceţi acolo?
Răspunsul a fost: „Veniţi şi vedeţi!”

Curând, femeia şi fiica ei, care erau penticostale, s-au alăturat familiei Young la slujbe. Apoi când soţia unui coleg de cancelarie al lui Alexei a aflat despre comunitatea ortodoxă, a vrut să ia parte şi dânsa la viaţa de rugăciune zilnică. Cu timpul aceşti oameni s-au convertit la credinţa ortodoxă, urmaţi apoi de alţii. „Cuvântul Ortodoxiei”, nota Pr. Serafim după ce unii dintre ei Vizitaseră schitul, „ure. acces în inimile americane, câteva, dar cu câtă grijă trebuie ele cultivate!” (14).

În ianuarie 1974, Părinţii Serafim şi Gherman au făcut prima lor vizită la casa şi paraclisul lui Alexei de la Etna. Au ţinut o slujbă în paraclis, care pe atunci fusese pictat şi reamenajat, împreună cu cei din familia Young şi cele două familii ortodoxe convertite care alcătuiau pe atunci mica comunitate. „Părinţii au cântat împreună cu noi Acatistul Domnului Iisus Hristos”, îşi aminteşte Alexei, „învăţându-ne minunata melodie rusească. Au cântat cu atâta osârdie şi zdrobire de inimă încât, deşi ne aflam într-un loc destul de smerit, «nu ştiam dacă suntem în cer sau pe pământ», aşa cum spuneau şi solii marelui Cneaz Vladimir în urmă cu o mie de ani după ce au luat parte pentru prima oară la slujbele ortodoxe” (15).

Întorcându-se acasă din vizita la Etna, Pr. Serafim scria că „mlădiţa Ortodoxiei creşte bine acolo”. Altundeva nota că obştea „până acum pare să se dezvolte destul de bine pentru a păstra o insulă de Ortodoxie” (16).

Această nouă mlădiţă a Frăţiei i-a îndemnat pe părinţi să cugete la principiile obştilor ortodoxe laice, în special cele ce au vieţuit în condiţii moderne. într-un articol pentru Cuvântul Ortodox Părintele Serafim s-a inspirat din învăţăturile şi pilda părintelui Adrian (devenit atunci Arhiepiscopul Andrei) spre a stabili aceste principii. „Esenţa adevăratei vieţi ortodoxe este buna-cinstire (sau blagocestia), care, după definiţia Stareţului Nectarie (17), întemeiată pe etimologia cuvântului, înseamnă «a cinsti ceea ce este al lui Dumnezeu». Este ceva mai adânc decât simpla învăţătură dreaptă: este intrarea lui Dumnezeu în orice aspect al vieţii, al unei vieţi trăite în cutremur şi în frica lui Dumnezeu… O asemenea atitudine produce vieţuirea ortodoxă (bit), care nu cuprinde doar obiceiurile şi purtările exterioare caracteristice creştinilor ortodocşi, ci întregul nevoinţei duhovniceşti conştiente a omului pentru care Biserica şi rânduielile ei sunt centrul a tot ceea ce face şi gândeşte. Experienţa împărtăşită, conştientă, a acestui mod de vieţuire, centrat pe dumnezeieştile slujbe zilnice, produce autentica obşte ortodoxă, cu simţămintele ei de seninătate, bucurie şi linişte lăuntrică. Neortodocşii şi chiar mulţi dintre creştinii ortodocşi neconştientizaţi deplin abia dacă îşi pot închipui ce este această experienţă a comuniunii, fiind înclinaţi să o excludă ca pe ceva «subiectiv», dar cel ce a participat cu toată inima la viaţa unei adevărate comunităţi ortodoxe, monahală sau laică, nu se va mai îndoi niciodată de realitatea acestui simţământ ortodox” (18).

Chiar după publicarea articolului, părinţii au citit nişte scrisori adresate lui Alexei de un ortodox din Grecia, având ca temă comunităţile ortodoxe. „Le-am găsit cât se poate de interesante”, scria Pr. Serafim acestui om. „Noi înşine ne-am gândit mult la această problemă, iar noul număr din Cuvântul Ortodox cuprinde câteva din ideile noastre despre acest subiect. […] Dar nu e cu putinţă să ne exprimăm pe deplin prin tipar asupra temei menţionate, fiindcă ortodocşii sunt pur şi simplu prea imaturi – ideea de «comunitate ortodoxă» este foarte atrăgătoare, dar aproape nimeni nu e conştient sau gata pentru greutăţile şi jertfele cerute de punerea ei în aplicare şi, prin urmare, nu avem decât experimente fără speranţă şi dezamăgiri…

Totuşi, dacă am fi realişti şi nu am aştepta de la o comunitate laică tot atât de mult ca de la una monahală, aceasta ar fi o alternativă posibilă pentru zilele noastre, şi chiar una foarte importantă. Viaţa într-o parohie ortodoxă obişnuită din ziua de azi, în atmosfera anormală a unei mare oraş, cu o mulţime de ispite nemaiauzite până acum, nu este normală pentru Ortodoxie. Cunoaştem un preot plin de zel din New Jersey, cu o turmă foarte mare, cu mulţi tineri; dar el spune că duce o bătălie dinainte pierdută. Tinerii sunt cu el în biserică câteva ceasuri duminica şi poate şi sâmbătă noaptea şi cam un ceas sau două sâmbăta la orele de catehism, iar restul săptămânii sunt supuşi unor influenţe opuse în şcolile de stat, la televizor etc. Dorinţa de a avea o atmosferă în care Biserica să joace un rol mai însemnat în viaţă şi să aibă mai multă influenţă asupra copiilor este o dorinţă ortodoxă cât se poate de firească, şi nu ceva «ciudat» sau un semn de «înşelare», cum par să creadă mulţi” (19).

Membrii comunităţii din Etna se duceau la San Francisco o dată pe lună pentru a primi Sfânta împărtăşanie. Dar „injecţiile duhovniceşti zilnice” erau citirile textelor duhovniceşti şi slujbele din paraclis. Semnul exterior cel mai vădit al unei comunităţi ortodoxe, scria Pr. Serafim, „pare a fi ţinerea sfintelor slujbe (chiar şi o mică parte din ele), cu sau fără preot, dar zilnic, acesta fiind centrul în jurul căruia se rotesc toate celelalte” (20).

Într-o serie de articole scrise pe tema Tipicului slujbelor bisericeşti, Pr. Serafim a încercat să risipească ceea ce el numea „greşita părere populară conform căreia creştinii ortodocşi nu au voie să săvârşească nici un fel de slujbe bisericeşti fără un preot şi deci poporul credincios devine aproape neajutorat şi virtual «incapabil să se roage» când rămâne fără preot – aşa cum se întâmplă din ce în ce mai mult în ziua de azi”. După ce cita un apel al Arhiepiscopului Averkie, prin care acesta le cerea creştinilor ortodocşi să se adune în rugăciune publică chiar şi acolo unde nu este preot, Pr. Serafim concluziona: „Această practică poate şi trebuie să sporească mult mai mult în rândul credincioşilor, fie că e vorba de o parohie ce şi-a pierdut preotul sau e prea mică ca să poată întreţine un preot, fie de un mic grup de credincioşi aflaţi la mare distanţă de cea mai apropiată biserică şi care nu au format încă o parohie, sau de o singură familie ce nu poate ajunge la biserică în fiecare duminică şi zi de sărbătoare” (21).

Când Alexei a început să se întrebe care e sensul grijilor sale pastorale mereu crescânde, Pr. Serafim i-a scris un foarte tandru cuvânt de încurajare: „Nu te nelinişti pentru tot mai marile răspunderi şi pentru noile suflete ce îţi ies în cale; Dumnezeu nu-ţi va trimite mai multe poveri decât poţi purta şi ce ne-am face noi, bieţii creştini, dacă nu-i ajutăm măcar puţin pe cei ce însetează după adevăr? Să ne trudim puţin pentru ceilalţi, care adeseori nu au unde să caute ajutor în această pustie a vieţii moderne şi să aşteptăm odihna în viaţa viitoare, când secerişul duhovnicesc va fi la adăpost! Şi chiar şi în încercările şi întristările noastre – pentru care să fii mereu pregătit! – câtă bucurie ne trimite nouă, nevrednicilor, Dumnezeul nostru!” (22).

Pr. Serafim vedea speranţa micii comunităţi în greutăţile personale suferite în viaţă de către membrii ei din felurite pricini. „Toţi adulţii din comunitate”, scria el în Cronică, „au suferit mult. […] Este un semn bun pentru ca ei să rămână neclintiţi în Ortodoxie” (23). Având în minte acest lucru, el a ţinut cândva o cuvântare la Etna asupra învăţăturii patristice despre durerea inimii, despre cum să învăţăm a primi încercările şi necazurile ca pe însăşi calea mântuirii. Suferinţele, le-a spus el, erau vizita lui Dumnezeu la ei (24).

Când Alexei a început să lărgească paraclisul de pe proprietatea sa, Pr. Serafim l-a avertizat să nu se grăbească să îl transforme în parohie. „Ne bucurăm să aflăm despre progresele lucrărilor de la paraclis”, îi scria el lui Alexei. „Nu-ţi face griji în privinţa Vlădicăi Antonie. Fireşte că trebuie să ştie când eşti gata să deschizi o «biserică», iar dacă îl vei informa acum, va socoti că deschizi într-adevăr o «biserică» – ceea ce va fi o capcană, fiindcă nu eşti încă pregătit. Să nu începi să-ţi numeşti şopronul îmbunătăţit «biserică» sau să începi să-ţi faci planuri măreţe. Sunteţi doar un mic grup de creştini ortodocşi, şi nu o «parohie», adică ceva «înregistrat oficial» în «eparhie»” (25).

La câţiva ani după moartea părintelui Serafim, Alexei îşi amintea: „Nu o dată Pr. Serafim mi-a scris/spus: «Să nu cumva să înveţi ruseşte. Dacă o să ştii ruseşte, vei auzi toate bârfele şi vei fi ispitit să iei parte la ele. Şi să nu intri în nici un consiliu parohial. Fugi de politica parohială ca de ciumă!» Fireşte că eu şi familia mea am fost încurajaţi să luăm parte la Liturghie în diferite parohii şi să primim Sfintele Taine, dar am fost descurajaţi să participăm la alte activităţi parohiale care, simţea el, m-ar fi abătut de la «chemarea» ce credea că-mi fusese trimisă de Dumnezeu, adică de la lucrarea misionară prin scris, învăţat şi publicat. Ca urmare, mulţi laici ruşi mă numeau «de rit vechi»!” (26).

În scrisoarea către corespondentul lui Alexei din Grecia, Pr. Serafim explica nevoia unor comunităţi, precum cea a lui Alexei, de a scăpa de influenţa lumescului: „în condiţiile de azi este nevoie de un efort conştient pentru a nu ne lăsa prinşi de lume, şi astfel, marilor oraşe le vom prefera localităţile mici şi ne vom elibera (pe cât posibil) de televizor, ziare, telefon etc. Şi chiar mai mult: va trebui să existe o distanţare de duhul lumesc chiar în viaţa bisericească; aceasta înseamnă îndepărtarea chiar şi de viaţa parohială obişnuită, dacă e cu putinţă, fiindcă şi ea a devenit astăzi foarte lumească.

„Comunitatea din Etna nu este în nici un caz o comunitate cu totul «ideală» sau «experimentală»; ci mai curând o dezvoltare naturală în nişte condiţii speciale, deosebit de favorabile pentru o autoconservare ortodoxă – fireşte, cu condiţia ca zelul şi ardoarea ortodoxă de temelie să fie prezente încă de la început, în mod paradoxal, cea mai mare binecuvântare a acestei comunităţi este faptul că se află departe de o parohie ortodoxă – ceea ce i-a silit să iasă de pe făgaşul pe care merg atâţia ortodocşi de astăzi care iau ca pe un lucru de la sine înţeles tot ceea ce ţine de Biserică, socotind că altcineva «are în sarcină» Biserica şi slujbele etc. Aceşti oameni au fost siliţi să facă ei înşişi slujbele şi astfel le-au îndrăgit cu mult mai mult; iar greutăţile prin care trebuie să treacă spre a ajunge la un preot şi a primi Sfânta Împărtăşanie sunt aşa de mari încât păstrează cu scumpătate acest privilegiu şi efectiv îşi lucrează mântuirea cu frică şi cutremur. Fireşte, noi americanii mai avem şi binecuvântarea ca tot ce ţine de Ortodoxie să fie nou pentru noi şi deci preţios – fiece nouă traducere a Vieţii sau slujbei unui sfânt este pentru noi o nouă descoperire, şi cu atât mai mult dacă putem participa noi înşine la ea” (27).

Într-o scrisoare către Alexei, Pr. Serafim scria: „Ar trebui să-I mulţumeşti lui Dumnezeu din toată inima pentru că ai prilejul să trăieşti retras şi independent, acolo unde Ortodoxia poate intra cu adevărat în viaţa ta de zi cu zi” (28).

Iar într-o altă scrisoare, comentând revista Nikodemos: „Ne bucurăm să vedem cum sămânţa autenticei Ortodoxii prinde rădăcini şi dă mlădiţe, deschizând o «dimensiune» a vieţii ortodoxe ce nu prea s-a văzut până acum în America: o ortodoxie laică, dar care nu e lumească, care caută rădăcinile mai adânci şi simte că nu se poate acomoda cu lumea; care nu se mulţumeşte a fi ca toţi ceilalţi, doar cu «un punct de vedere ortodox» asupra a tot ce se petrece care caută răspunsuri la Părinţi, nu la întrebări academice sau teologice, ci la întrebări legate de felul cum să trăiască. Se întrezăreşte aici o ortodoxie ce nu este pur şi simplu «adăugată» stilului de viaţă american, ca apoi să-şi ceară scuze şi să devină pe înţelesul neortodocşilor, «acomodându-se» ca o a patra religie majoritară, ci mai curând o ortodoxie ce preschimbă viaţa, face ca poporul ortodox să fie sminteală lumii şi creşte pe temeiul propriilor principii, separat de lumea din jur, rămânând totuşi sănătoasă şi normală în sine” (29).

Insă, în acelaşi timp, Pr. Serafim şi-a dat seama cât de fragile sunt aceste preţioase comunităţi mici şi cu câtă putere încearcă diavolul să le slăbească şi să le distrugă. „Fără o nevoinţă duhovnicească constantă şi conştientă”, scria el, „chiar şi cea mai bună viaţă sau comunitate ortodoxă poate deveni o «seră», o atmosferă ortodoxă artificială în care manifestările exterioare ale vieţii ortodoxe sunt doar «degustate» sau luate ca atare, în vreme ce sufletul rămâne neschimbat, fiind relaxat şi în largul său, în loc să rămână încordat în lupta pentru mântuire. O, cât de des se întâmplă ca o comunitate, devenind prosperă şi renumită, să-şi piardă preţioasa osârdie şi unimea cugetului din primele zile de grele încercări! Nu există o «formulă» a unei vieţi ortodoxe cu adevărat plăcute lui Dumnezeu; orice lucru exterior poate deveni fals; totul depinde de starea sufletească, care trebuie să fie una de cutremur înaintea lui Dumnezeu, având legea dumnezeiască în faţa ochilor în orice domeniu al vieţii, punând cu cinstire cele ale lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă în orice clipă” (30). Pr. Serafim se ruga cu înfocare ca oamenii din comunitatea din Etna să rămână aşa cum sunt: cu frica lui Dumnezeu şi cu dragoste unul faţă de altul, preţuind „verigile vii” ale Tradiţiei, cum era Episcopul Nectarie. Iată ce scria în Cronică în septembrie 1975, la întoarcerea dintr-o vizită făcută acolo: „Deşi comunitatea e mică şi slabă, se străduieşte totuşi să trăiască în adevăratul duh al cucerniciei ortodoxe şi poate că acum se află în cea mai bună perioadă a sa – înainte de a fi crescut prea mult spre a-şi pierde esenţiala unitate a cugetului şi a sufletului sau de a lua ortodoxia ca pe un lucru de la sine înţeles. Comunitatea a fost foarte mult insuflată de vizita Episcopului Nectarie la începutul săptămânii, iar Pr. Serafim a ţinut un cuvânt după Vecernie (în paraclisul lărgit) despre păstrarea cu scumpătate a contactului cu Tradiţia ortodoxă prin Vlădica Nectarie şi chiar prin nou-aşezata catapeteasmă, care provine de la Biserica Maicii Domnului Kazanskaia din Sacramento, biserică zidită de către Alexei Makuşinski – fost membru al Bisericii Ruse din Catacombe, care cântase în corul sfântului Ioan din Kronstadt şi se tămăduise la Moscova la moaştele Fericitului Vasile cel nebun pentru Hristos… Dumnezeu să-i păzească pe toţi întru unimea cugetului şi a sufletului!” (31).

Următoarea treaptă pentru comunitate era aceea de a avea un preot în mijlocul ei, lucru ce avea să vină la timpul statornicit de Pronia lui Dumnezeu. între timp comunitatea îşi construia o solidă temelie duhovnicească de rugăciune comună zilnică: o temelie care astăzi poate sluji drept model pentru cei ce caută o insulă liniştită de creştinism nelumesc în mijlocul noianului materialistei noastre societăţi post-creştine.

(Din lucrarea Ieromonahului Damaschin, „Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose”, Ed. Sophia)

carte164234.jpg

Note bibliografice
(1). Serafim Rose, Orthodox Monasticism in 15th and 6th Century Gaul”, în The Orthodox Word, nr. 73, 1977, p.93; cf. St. Gregory of Tours, Vita Partum, St. Herman Brotherhood, 1988, p. 113
(2). Sf. Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti.
(3). The Northen Thebaid, pp.281-282; editia revizuita, pp. 285-286.
(4). Pr. Alexei Young, Letters from Fr. Searphim, pp.4-5.
(5). De fapt, Pr. Gherman se numea încă Gleb. Tunderea lor monahală s-a petrecut la o lună după prima vizită a lui Alexei la schit
(6). Pr. Alexei Young, Letters from Fr. Searphim, pp.15-16
(7). Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 29 august 1971
(8). Ibid., 14 octombrie 1971
(9). Ibid., 29 noiembrie 1971
(10). Ibid.
(11). Pr. Alexei Young, Letters from Fr. Searphim, pp.35
(12). Cronica Frăţiei Sfântului Gherman. 11 ianuarie, 1972.
(13). Ibid, 2 februarie 1972.
(14). Ibid, 8 decembrie 1973.
(15). Pr. Alexei Young, Lettersfrom Fr. Seraphim, p. 104.
(16). Cronica Frăţiei Sfântului Gherman, 27 ianuarie 1974; 13 ianuarie 1974.
(17). Stareţul Nectarie de la Optina, duhovnicul Părintelui Adrian.
(18). Serafim Rose, „Archbishop Andrew of New Diveyevo”, în The Orthodox Word, nr. 63, 1975, p. 136; republicat în broşura The Restoration ofthe Orthodox Way of Life, de Arhiep. Andrei, St. Herman Brotherhood, 1976.
(19). Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Dr. Alexandros Kalomiros, 3 februarie 1976.
(20). Ibid.
(21). Serafim Rose, „The Typicon of the Orthodox Church’s Divine Services. Chapter One: The Orthodox Christian and the Church Situation Today”, în The Orthodox Word, nr. 54, 1974, pp. 25-26.
(22). Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 23 aprilie 1974.
(23). Cronica Frăţiei Sfântului Gherman, 21 februarie 1975 şi 27 ianuarie 1974.
(24). lbid., 21 februarie, 1975.
(25). Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 30 iulie 1975.
(26). Scrisoarea lui Alexei Young către autor, 1 august 1991
(27). Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexandros Kalomiros, 3 februarie 1976.
(28). Scrisoarea Pr. Serafim Rose către Alexei Young, 22 ianuarie 1974
(29). Ibid, 18 iunie 1972.
(30). Serafim Rose, „Archbishop Andrew of New Diveyevo”, în The Orthodox Word, nr. 63, 1975, pp. 136-137.
(31). Cronica Frăţiei Sfântului Gherman, 14 septembrie 1975.

Sursa: http://laurentiudumitru.ro

Un comentariu la „PUSTIA DIN SPATELE CASEI – PR. SERAPHIM ROSE”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: