O schimbare de atitudine a românilor în ce priveşte dreptul la viaţă?
Scris pe 01/03/2011 de provitabucuresti
Un articol deosebit de interesant a fost publicat azi de portalul Deutsche Welle în limba română, sub semnătura lui Horaţiu Pepine (care “recidivează” în interesul pentru subiecte esenţiale). Îl reproducem mai jos, cu o observaţie: în ce cheie ar trebui interpretate aceste rezultate, în contextul în care în urmă cu 10 ani, studiul “Sănătatea Reproducerii, România”, ediţia 2001 arăta că în proporţie de 78%, femeile susţineau că “au dreptul la avort”? Se ştie că în sociologie poţi manipula răspunsurile în funcţie de modul în care pui întrebarea.
În ţări unde problematica dreptului la viaţă pentru nenăscut nu mai este de mult un tabu, ci acesta este adus constant în atenţie prin dezbateri publice şi chiar mai mult, a devenit un “issue” în alegeri, asistăm la naşterea unei generaţii de prolifers: tinerii până în 25 de ani sunt în proporţii mult mai mari decât părinţii lor, şi chiar majoritare, ostili avortului. Prezenţa masivă şi crescândă a acestora la manifestaţii anuale precum cea de la Washington sau Paris confirmă aceeastă tendinţă şi totodată şi opiniile autorului articolului.
Este avortul o crimă?
O cercetare sociologică recentă pune în evidenţă o percepţie suprinzătoare a românilor despre avort. Astfel, 42 % au fost de părere că avortul este o crimă şi că ar trebui să fie interzis.
Cercetarea – realizată în luna ianuarie 2011 de CADI şi IRES şi publicată doar fragmentar – conţine câteva întrebări privitoare la avort, prostituţie, droguri şi pedeapsa cu moartea.
Astfel la întrebarea “Avortul este o crimă şi ar trebui interzis?” 42% din cei chestionaţi au răspuns “DA”; 11% au circumstanţiat, răspunzînd “Da, doar după luna a-5-a”, 9% nu au ştiut ce să spună, 2% au evitat răspunsul, iar 36% au răspuns “NU”.
În absenţa altor sondaje asemănătoare este greu de apreciat dinamica opiniilor, dar ţinând seama de numărul extrem de mare de avorturi înregistrate în România ultimilor ani, datele acestea par mai curând surprinzătoare. Se poate obiecta, de asemenea, că modul oarecum intimidant în care a fost pusă întrebarea a multiplicat răspunsurile pozitive. Totuşi, se pare că se petrece ceva în mentalitatea românilor, care, de la libertatea absolută şi neîngrădită pe care au practicat-o după 1989, se îndreaptă, încetul cu încetul, către o atitudine mai reflexivă.
În orice caz, aceste rezultate ar putea fi un stimulent pentru reevaluarea subiectului din punct de vedere politic, mai ales de către grupările care se revendică de la o gândire conservatoare.
Până recent, s-a remarcat că politicul nu este mereu sincronizat cu dinamica societăţii şi că nu este, cel mai adesea, capabil să-i surprindă tendinţele. Elita politică este fie cantonată orgolios în avangarda tinereţii sale, dar care sfârşeşte fatal în desuetudine, fie rămâne surdă la vocile mai subtile ale societăţii care nu se transformă niciodată în revendicări agresive. Moda industrializării entuziaste şi a produselor sintetice, de exemplu, a sfârşit, aşa cum vedem în toată lumea, prin a fi suspusă unui sever rechizitoriu.
În România, cel puţin în privinţa subiectelor bioetice şi, în particular, a avortului, elita politică este mai liberală şi mai permisivă decât societatea. Elita politică trăieşte încă în spiritul (deja vechi) al avangardei emancipării persoanei, fiind surdă la revirimentul sentimentului religios. O dovadă o reprezintă dezincriminarea incestului pe care actualul guvern o aşează, fără prea multă dezbatere, în categoria subiectelor medicale.
Dar atât incestul cât şi avortul reprezintă deopotrivă o problemă mai complicată, de natură constituţională. Constituţia României prevede la Art. 26 că “Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.
Acest text este, de fapt, foarte cuprinzător , deoarece face trimitere la “libertăţile altora” şi, totodată, la “bunele moravuri” sau, altfel spus, la morala publică. Dar totodată el este şi interpretabil după spiritul timpului.
De exemplu, preşedintele Ion Iliescu cerea parlamentului, în 2004, să reexamineze legea privind “reproducerea umană”, semnalând pe baza Art 26 din Constituţie că se comite o restrângere a dreptului la avort. Era clar că Art 26 era interpretat ca o garanţie a dreptului absolut la avort, în spiritului Decretului-Lege din decembrie 1989.
Dar această interpretare se va regăsi şi la preşedintele Traian Băsescu, care, un an mai târziu, făcea cu privire la aceeaşi lege comentarii identice în spiritul lor. Preşedintele Traian Băsescu sesiza Curtea Constituţională, argumentând că legea în cauză ar încălca Art 26, interpertat şi de astă dată ca o garanţie a dreptului absolut la avort.
Totuşi, în Decizia sa din 18 iulie 2005, Curtea Constituţională va pune o stavilă acestor interpretări ultra-liberale. În primul rînd, va respinge obiecţia preşedintelui Traian Băsescu privind limitarea avortului prin tergiversări procedurale, arătând că circumstanţele nu pot fi judecate sub raport constituţional. În al doilea rând, Curtea Constituţională a legat mai strâns problemele aflate în discuţie şi inclusiv avortul de “bunele moravuri”. Această decizie a devenit astfel un reper major în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
Aşadar, subiectul avortului ca şi altele de aceeaşi natură, se găsesc în plină evoluţie şi totul depinde de interpretarea pe care societatea o va da în viitor bunelor moravuri.
Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Rodica Binder