Savatie Bastovoi: Arta ca monument al despărţirii omului de Dumnezeu

Arta ca monument al despărţirii omului de Dumnezeu

Arta este ceea ce a înţeles omul din despărţirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despărţirii şi a însingurării noastre. Însingurarea este tema centrală în artă şi în afară de asta arta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte. Eminescu surprinde genial genetica artei. “Nu credeam să învăţ a muri vreodată, veşnic tînăr, înfăşurat în manta-mi, fruntea mea înălţam visător la steaua singurătăţii”. Iată strigătul, dar şi scîncetul, lui Adam celui proaspăt căzut: “Nu credeam să învăţ a muri vreodată!”Stupefierea lui în faţa morţii. Iată arta: neîmpăcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferinţa din cauza ei. Dar şi consolarea fără ieşire, “învăţarea” pasivă “de a muri”. Omul abia “a învăţat a muri”, că a şi uitat locul lui Dumnezeu. Fruntea sa şi-o înalţă “la steaua singurătăţii”.

Credem că anume această înălţare de frunte este arta. Fruntea, ca simbol al înţelepciunii şi al puterii, nu se mai hrăneşte din Dumnezeu, ci din sine însăşi. “Steaua singurătăţii” este mai degrabă o proiecţie infinită a propriei singurătăţi, o absolutizare a singurătăţii personale, care devine centru al unui cosmos docil şi disperat. Această nouă stea, singulară şi personalizată, elimină, prin importanţa ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul “luminător” (Fac. 1, 14-17). “Fruntea mea înălţam la steaua singurătăţii”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bîjbîie lumina cufruntea. Ochii i-au orbit atît de demult, încît el nici nu-şi mai aminteşte de ei. El nu-şi mai acordă nici o şansă de a-i recăpăta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatricizate. De aceea el îşi înalţă fruntea. Iată arta. Pe care Dumnezeu, murind, a suspendat-o.

Cu ce a împodobit omul steaua singurătăţii sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita să trăieşti? Noi zicem că merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori. Vom vedea că pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodă. Haosul şi moartea face ca scopul să-şi piardă importanţa şi sensul. Absurdul inundează existenţa, fără scăpare. Secolul XX este secolul absurdului, se ştie, de la Camus, Sartre, pînă la absurdul ionescian. Dar pînă a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toată arta universală, începînd cu epopeea lui Ghilgameş şi pînă la Romeo şi Julieta, sau alte opere din care lipseşte Dumnezeu. Şi din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru că absenţa lui Dumnezeu poate să fie doar absurdă. Moartea este ghilotina care uniformizează toate aspiraţiile noastre, şi pe cele nobile şi pe cele meschine, fără deosebire. Singurul lucru care ne deosebeşte este ceea ce lăsăm în urma noastră. Deosebirea dintre omul religios şi omul necredincios este că primul trăieşte pentru a-şi asigura un viitor – veşnicia, iar al doilea pentru a-şi asigura un trecut, gloria deşartă. Viaţa acestuia gravitează în jurul fricii de anonimat. Frica de anonimat este ceea ce îl determină pe omul necredincios să creeze. “Pe mine mie redă-mă”, zice omul necredincios. Credinciosul zice: “Pe mine Ţie redă-mă”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul – întîlnirea cu Dumnezeu – anulează metoda, adică arta. Omul necredincios nu are scop, şi de aceea, ceea ce pentru credincios este metodă pentru necredincios devine scop. El se înfige în metodă ca într-o plasă de păianjen, o plasă pe care tot el a pregătit-o şi de aceea nici nu-i sesizează pericolul. Arta [de dragul artei] este neputinţa de a vedea departe,neputinţa de a vedea pe Dumnezeu. Înţepenirea în sine însuşi. Toată istoria artei nu este decît o paradă a unor oameni complexaţi. O paradă a neputinţei. O luare cu asalt a “palatului de iarnă” a conştiinţei noastre. O revoluţie prin care conştiinţa este forţată să recunoască toate aceste complexe ca pe ceva deosebit şi vrednic de luat în seamă. În scrierile sale despre artă Freud numeşte artiştii “nebuni pe scenă”. Pentru că aici are loc o descărcare de complexe, o defulare elementară. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesă de teatru se datorează anume identificării lor cu artistul şi coparticiparea la unele sentimente şi scene de care în mod normal s-ar ruşina. La vremea cînd făcea Freud aceste deducţii a desfrîna pe masă în bucătărie sau în staţia de tramvai încă nu era un act de emancipare, ci unul de ruşine. Arta este fenomenul prin care complexele suportă un proces de înnobilare pînă la idealizare.

După trei mii de ani de istorie a culturii, omul nu mai are ce spune lumii. El se învîrte în jurul acestui bolovan, numit istorie a culturii, şi vede că el, de fapt, este cu mult mai mic decît aşteptările sale. El este ca o strecătoare de brînză, care, după ce a curs zerul, s-a făcut revoltător de mică, răsturnînd toate socotelile celor ce s-au strînssă o mănînce. Şi omul încearcă să scoată din acest bolovan sensuri care să-i sporească valoarea. Iau naştere criticii şi teoreticienii de artă. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care să te convingă că “la rîpa Uvedenrode/ multe gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale” de Barbu, de fapt, ascunde înţelesuri pentru care mintea omenească încă nu s-a copt? Iar “pelicanul sau babiţa” lui Urmuz e aşa o replică pentru care merită să deschidem o nouă epocă? Care s-a şi deschis! Dar aceste nimicuri nu sînt nici măcar zerul, din care s-ar mai putea fierbe un pumn de urdă, ci, să mă iertaţi, poate doar ceea după ce îşi bagă ciobanul repede mîna în lapte şi aruncă.

Atunci cînd Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o catastrofă firească, prin care s-a încălcat legea gravitaţiei. Într-o societate în care pierderea primei ediţii a “Florilor răului” lui Baudelaire se predă în şcoli văzută ca un act de vandalism, iar despre proorocul David se învaţă după sculptura lui Michelangelo, credem că ceea ce a avut de suferit este în primul rînd simţul realităţii. Alienarea personală a artistului se proiectează treptat asupra societăţii şi devine alienare colectivă. Mîzgălelile postmoderniste care zece ani în urmă revoltau pe orice om normal, astăzi sînt pe toate copertele caietelor şi manualelor şcolare sau lipite ca abţibilduri pe frigidere. Ba mai mult, tapetele cu astfel de motive, care imită zidurile sau gardurile mîzgălite din oraşe, decorează în mod normal camerele apartamentelor. Pe maşini abţibilduri care imită o pată de vopsea scăpată din greşeală! Nu mai vorbesc de hainele pe care le poartă nu numai tinerii, ci şi pensionarii. Nu demult orice tînăr ar fi considerat o mare ruşine să umble cu pantalonii rupţi, astăzi şi-i rupe singur. Nu doar femeile, ci şi bărbaţii se vopsesc ca clovnii. Cîţiva ani în urmă să ieşi cu cîrnaţu-n stradă era un act de bădărănie, astăzi ies şi cu cartofii prăjiţi şi se mîndresc. Sub ochii noştri şi cu noi înşine se petrece o alienare totală. Trăim printre panouri carereclamează tampoane femeieşti şi prezervative. Ne uităm cu admiraţie cum o femeie în televizor îşi rade părul de pe picioare sau îşi găureşte cariile. Ne-am coborît în mizeria pe care se ruşina să o spună pînă şi soţia soţului. Douăzeci de ani în urmă, acestea ar fi fost scene de comedie franţuzească, astăzi ele sînt viaţa noastră. Ne-am îndobitocit atît de tare încît nu mai ştim să ne folosim propria libertate. Despre ce libertate vorbeşte omul contemporan, atunci cînd zece ore pe zi se uită la filme în care prin hohote de rîs i se dictează cînd să rîdă? Unde e scara valorilor? Unde sînt idealurile? Da, omul a scăpat de sub “tirania religiei”! Arta a învins! A triumfat asupra religiei! Numai că, la rîndul ei, a devenit ea însăşi religie, o religie vicleanăşi tiranică. O religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă.

Artistul ca erou care salvează sufletul încătuşat de dogmele religioase este un produs al apusului, al Italiei catolice. Renaşterea nu a apărut în Grecia ortodoxă, de exemplu, cultură care a suferit de antropocentrism, pînă la creştinare, nu în mai mică măsură decît cea Romană. Ortodoxia nu a asuprit niciodată cultura, ci dimpotrivă, a folosit-o în predica sa. Constantin cel Mare a fost un fin iubitor de cultură şi şi-a împodobit palatul cu lucrările artiştilor vremii. Să se vadă cuvîntul Sfîntului Vasile cel Mare către tineri, “despre felul cum să ne folosim de scrierile păgîne” şi vom înţelege că în condiţiile Bisericii canonice sufletul pur şi simplu nu are de ce să se elibereze, căci toată libertatea i-a fost dată. În Ortodoxie nu există respingere, ci doar selecţie. Nu cunoaştem în istoria Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem că o întoarcere atît de ostentativă la motivele şi idealurile artei romane de pînă la creştinare, adică la antropocentrismul şi erotismul, cu scop pronunţat demitizant, cum a făcut-o arta Renaşterii, a fost cu putinţă anume în contextul şi datorită vieţii dezordonate a clerului catolic din acea perioadă. Demitizarea s-a produs mai întîi în sînulaşa-zisei biserici, prin încălcarea fecioriei impuse preoţilor (contrar învăţăturii apostolice) şi prin alte fărădelegi, cum ar fi, ucideri, jafuri, vinderea indulgenţelor, infailibilitatea papală etc. Iar faptul că Michelangelo pictează personajele biblice goale este, desigur, o formă de parodiere a stării bisericii catolice. Goliciunea este, de fapt, a preoţilor. Artiştii bat fără nici un fel de scrupule toate idealurile creştine, pentru că au văzut aceasta la preoţii şi cardinalii catolici. Artiştii serevoltă, dar nu corectează. Pentru că ei înşişi erau la fel. Ei erau stricaţi şi aşteptau prilej bun pentru a-şi da frîu stricăciunii. Şi ei găsesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub masca nobleţii ei vor săvîrşi răutate, atît pentru ceilalţi, cît şi pentru ei înşişi. Să nu uităm însă că aceşti artişti ai Renaşterii, cît şi mai tîrziu un Rouseau sau Diderot s-au revoltat şi au căutat eliberare anume de mentalitatea catolică. Noi însă ne-am însuşit ateismul lor pe nedrept, graţie abilităţii propagandei ateiste, care s-a străduit să prezinte creştinismul ca pe un amalgam al aberaţiilor întîlnite în toate confesiile, confesii pe care Biserica Ortodoxă le blesteamă.

De cine ne eliberăm noi, ortodocşii? De propria libertate. De Dumnezeu. Ne revoltăm împotriva noastră. Dacă vom citi măcar trei pagini de dogmatică ortodoxă vom vedea că ne-am batjocorit pe noi înşine, fără să ştim şi, desigur, fără să vrem. Dogmele ortodoxe formulează năzuinţele cele mai nobile pe care le poate avea un om şi exprimă forma desăvîrşită a gîndirii logice. Atunci cînd Fericitul Augustin a cunoscut Biserica el s-a ruşinat şi a zis: “Mulţumesc Ţie, Doamne, că ceea ce am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea greşită despre ea”. Dacă omul-artist revoltat împotriva dogmelor Bisericii ar citi aceste trei pagini de dogmatică el ar afla că în ortodoxie există dogma despre voinţa liberă a omului pe care nici măcar Dumnezeu nu poate s-o încalce. Există dogma despre asemănarea omului cu Dumnezeu, care presupune în om, pe lîngă altele, şi însuşirea de a crea sau recrea. Ce va rămîne atunci din filosofia lui despre tirania dogmelor? Dogma vine şi zice: “foloseşte-ţi voinţa liberă, nu te lăsa tiranizat de ideea curentului X, nu zăbovi în neştiinţă, eliberează-te!” Omul se teme să afle că ceea ce a gîndit el despre Dumnezeu este fals. Că Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bun. Omul se teme să meargă la întîlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rău mai înainte de a-L fi cunoscut. Omul e mîndru, el se teme să se întîlnească cu Creatorul. Pentru că el a furat hainele Lui şi a mers cu ele la bal. El a furat numele Lui şi a scos bani din bancă şi a semnat afaceri care nu-i aparţin. Omul a făcut datorii enorme şi s-a lăudat tuturor că este el stăpînul. Iar acum el a aflat că AdevăratulStăpîn l-a chemat la El şi înnebuneşte de ruşine. El îşi caută motive pentru a se mai reţine. El inventează minciuni. El se împotriveşte şi vorbeşte de rău pe Stăpîn. Pentru că el crede că Stăpînul îl cheamă ca să-l mustre. Stăpînul însă îl cheamă ca să-lfacă moştenitor.

Artistul se revoltă cerîndu-şi dreptul de a desena oameni pe hîrtie. Dumnezeu, însă, ne cheamă să ne recreăm pe noi înşine, să zidim o făptură nouă. Artistul îşi cere dreptul de a-şi imagina ce este dincolo de stele. Dumnezeu ne invită să ne facă puternici să mutăm cerul şi pămîntul cu palma, cum a făcut Ilie. Artistul îşi cere libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite, iar Dumnezeu îl invită să stea la sfat cu îngerii. Ce rău ne vrea Dumnezeu?

Lumea a sărăcit enorm datorită mentalităţii sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în artă. Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricît de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sînt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumuseţea şi scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenitblestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine pe el, prin convenţie, este folositor, aşa şi arta este fără vreun folos. Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot aşa şi noi va veni vremea cînd nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe un gît de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.

Arta n-ar trebui să fugă de cunoaştere, aşa cum se întîmplă în arta modernă, cînd aceasta s-a detaşat de filosofie, adică de raţiune, şi construieşte un fals limbaj al emoţiilor şi sentimentelor. Nu trebuie să fie nici ermetică şi ocultă, cum propovăduiesc unii. Ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-şi motiveze dreptul la existenţă. În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoaşterii. Cunoaşterea este cel mai nobil scop la care am fost chemaţi. “Cu cît cunoşti mai mult, cu atît iubeşti mai mult”, spunea Da Vinci. Şi ea începe de la a te cunoaşte pe tine însuţi. Înţeleptul Socrate, cunoscîndu-se pe cît i s-a putut, pînă la Hristos, “a cunoscut că nu cunoaşte”. “Eu ştiu că nu ştiu”, iată începutul înţelepciunii, drumul smereniei. Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoaşterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoaşterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuşi a făgăduit. Şi aşa vom ajunge să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, ca fiinţe capabile de îndumnezeire. Ca temple în care a iubit să se sălăşluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere şi nemurire în veac!

SURSA: http://www.oocities.org/levitki/arta/arta.htm

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: