Un credincios îşi aminteşte:

„Odată, când m-am dus la stareţ, mi-a spus:

– Astăzi eu nu-ţi dau binecuvântare să te-ntorci acasă. Du-te la egumen şi ia binecuvântarea lui, ca să rămâi în mănăstire.

-Dar, părinte stareţ, părinţii mei nu ştiu de asta. Se vor nelinişti! Mâine însă voi putea să rămân, i-am spus.

-Dacă pleci acum, te aşteaptă un mare rău.

Eu am continuat să-l rog:

-Daţi-mi binecuvântarea şi cu rugăciunile dumneavoastră puteţi să mă scăpaţi.

Ochii mi se umpluseră de lacrimi.

– Ne vom ruga cu toţii, ca să rezişti încercării, mi-a spus la sfârşit.

Am înţeles că era vorba de ceva foarte serios, dar n-am putut să presupun ce anume. Am fost de acord şi am rămas în mănăstire. În acea noapte nu s-a-ntâmplat nimic. Am dormit, iar dimineaţa, când l-am văzut, mi-a dăruit o cruce de lemn, puţină tămâie şi o icoană. În acelaşi timp mă privea în ochi. Ca şi cum mă compătimea. În cele din urmă, am primit binecuvântarea lui şi am plecat foarte neliniştit şi îngândurat. După două zile tatăl meu a murit cu totul pe neaşteptate. Atunci am avut nevoie de crucea, tămâia şi icoana, pe care mi le-a dăruit”.