Sfântul Inochentie al Odessei: Oamenii trândavi

Oamenii trândavi

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei depărtează-l de la mine!

Ne-am fi putut aştepta ca marele nevoitor al lui Hristos să-şi înceapă rugăciunea prin cererea de a-i fi îndepărtată de la el oricare altă patimă, numai nu trândăvia.

Căci trândăvia, în accepţiunea noastră, nu este ceva prea important şi periculos. Unii chiar au tendinţa să o creadă stare de invidiat. Dar omul lui Dumnezeu priveşte lucrurile altfel. El vede în trândăvie primul duşman al mântuirii lui. De aceea I se roagă mai întâi de toate Domnului să-l elibereze de duhul trândăviei.

Dar ce face rău omul trândav, de vreme ce nu face nimic? Tocmai faptul că nu face nimic, căci omul trebuie mereu să facă ceva. Intr-adevăr, dacă Fiul iui Dumnezeu spune despre Sine însuşi şi despre Tatăl Său: Tatăl Meu până acum lucrează; si Eu lucrez (Ioan 5, 17), oare omul ar trebui să se dădea la trândăvie? Dinamica este scopul existenţei noastre, tocmai pentru aceasta ne-a fost dată viaţa; pentru aceasta am fost înzestraţi cu capacităţi.

Întrucât viața noastră pământească nu este veşnică, dar în decursul ei trebuie să dobândim întreaga veşnicie, fericită sau nefericită, atunci trândăvia, analizată din această perspectivă, ne apare ca o mare fărădelege împotriva nouă înşine. Orice ceas petrecut în trândăvie are drept urmare nu doar o pierdere pentru această viaţă, ci şi pentru veşnicie.

Nu folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru a săvârşi fapte bune îl aseamănă pe om cu sluga care şi-a îngropat talantul în pământ, pregătindu-şi singur soarta slugii respective, adică să i se ia şi ceea ce i se pare că are (cf. Matei 25, 29).

Cu siguranţă că i se va lua! De către cine? De dreptatea lui Dumnezeu, la vremea potrivită. Iar acum chiar trândăvia însăşi o face, căci patima aceasta are proprietatea de a slăbi, de a scurta şi, în cele din urmă, de a ne lipsi cu totul de puterile noastre.

Incetaţi, de exemplu, să mergeţi şi sa vă folosiţi picioarele. Dacă aceasta va continua mult, în cele din urmă veţi pierde capacitatea de a merge, abia mai fiind în stare să vă ridicaţi şi să staţi pe picioarele voastre. Precum este cu trupul, la fel este şi cu sufletul. Orice capacitate sufletească, dacă este exersată, creşte şi se întăreşte, iar dacă este lăsată în lucrare, slăbeşte şi se strică.

De aceea trândăvia poate fi numită pe bună dreptate pământ pregătit pentru tot ceea ce este rău şi păcătos. Nimeni nu este atât de mult asaltat de gânduri necurate şi de dorinţe păcătoase precum omul trândav: gândul său, stând fără lucrare, rătăceşte pretutindeni şi acostează mereu pe tărâmul păcatului.

Atunci, imaginaţia creionează chipuri ademenitoare pe care a avut ocazia cândva să le vadă; memoria ne aduce în minte situaţii când patimile şi-au găsit satisfacţia păcătoasă; mintea iscodeşte diverse planuri lumeşti ori îndoieli referitoare la lucrurile sfinte; inima este predispusă spre diverse mişcări pătimaşe. In plus, trândăvia are proprietatea malefică de a genera în om plictiseală, îl determină să caute divertisment şi distracţie care, în sufletul trândav, constau din elemente care dăunează sufletului, deoarece acestea fac parte dintre plăcerile simţuale, dacă nu chiar dintre cele de-a dreptul neplăcute lui Dumnezeu.

Aici se ascunde rădăcina şi izvorul diverselor împătimiri pentru distracţii de care suferă oamenii trândavi, de divertisment care dăunează sănătăţii şi pătează cinstea, tulbură starea sufletului, făcând chiar şi din cel mai important om al societăţii opusul a ceea ce ar fi trebuit să fie.

Analizând trândăvia, să nu uităm că pentru o mare parte dintre oameni patima aceasta aduce cu sine neajunsurile şi sărăcia. Iar sărăcia îl determină pe om să recurgă la mijloace nepermise de a dobândi cele necesare. Şi astfel, omul trândav, din pricina obişnuinţei de a trăi în acest păcat, devine mai predispus decât alţii la plăcerile simţuale şi senzuale; atunci ispita de a se folosi în mod nelegiuit de munca altora se amplifică mai mult in inima celui trândav. Uitaţi-vă la oamenii întemniţaţi, căutaţi sa înţelegeţi motivaţiile infracţiunilor lor, şi veţi vedea că o mare parte dintre acestea au avut ca mamă trândăvia, într-o măsură mai mare sau mai mica.

Pe acestea le-au ştiut sfinţii lui Dumnezeu, şi de nimic nu s-au străduit să se ferească atât de tare ca de trândăvie.

Ni s-ar părea că însăşi viaţa lor pustnicească şi contemplativ ă îi elibera de muncă, cu atât mai mult de muncile trupeşti. Oare mult timp liber ne mai rămânea după rugăciunile obşteşti şi cele personale?

Insă, ştiind pericolul trândăviei, Părinţii îşi luau de muncă chiar şi în pustie; nu se despărţeau de aceasta nici atunci când săvârşeau lucrările duhovniceşti cele mai înalte.
Cine stă pe dealul pustiei dm lebaida, şi cântă psalmi în timp ce împleteşte coşuri? Este luminătorul Egiptului, Antonie cel Mare. Coşurile respective vor fi duse în Alexandria şi vor fi schimbate pe bucăţi de pâine, cu ajutorul cărora bătrânul de 100 de ani îşi va întări din când în când neputinţa trupului. Cine este cel care, în întunericul nopţii, la lumina candelei sau la lumina lunii, confecţionează corturi şi colibe? Este Sfântul Apostol Pavel. Ziua propovăduieşte Evanghelia elinilor înţelepţi, iar noaptea o foloseşte pentru confecţionarea de corturi, ca sa nu împovăreze re nimeni cu întreţinerea sa.

Cine este cel care, într-o colibă mică din Nazaret, lucrează cu ciocanul, taie cu fierăstrăul, muncind de dimineaţă până seară în prelucrarea lemnului? Este Sfântul Iosif, cel care î-a crescut pe Domnului Iisus şi a ocrotit-o pe Maica Sa. Truda mâinilor lui a hrănit Sfânta Familie.

In general, oamenii sfinţi îşi împărţeau timpul între gândire Ia Dumnezeu şi osteneală trupească. Prima regulă pe care şi-au impus-o a fost de a nu trăi pe seama altora, ci din rodul propriilor munci. Iar munca lor, cu toată sărăcia lor materială, le era suficientă pentru a-l ajuta şi pe aproapele; pentru a-l hrăni pe cel flămând, a-i îmbrăca pe cei goi, a-i răscumpăra pe captivi.

Unii mă vor întreba: Ce să facă cei care prin însăşi starea lor nu au posibilitatea de a munci, cu atât mai mult de a munci trupeşte? Ce să facă aceştia? Să-şi găsească o munca după puterile şi circumstanţele vieţii lor. Căci reuşim cumva să inventăm distracţii, de ce nu reuşim să găsim şi ceva de muncă?

Oare puţine sunt preocupările curate şi folositoare sufletului şi inimii, ba chiar şi membrelor trupului? Chiar şi numai câmpul nevăzut al binefacerilor îi poate oferi fiecăruia tot de ce are nevoie. Oricare ar fi felul muncii, contează ca aceasta să fie fără de păcat şi să implice puterile noastre – şi scopul va fi atins. Trândăvia nu poate fi biruită numai prin munci trupeşti, ci prin orice fel de munci.

Vorbind în modul acesta despre muncă şi trândăvie, avem în vedere, fraţilor, starea omului în general sau, mai bine spus, starea omului care nu a fost născut din nou încă prin harul lui Dumnezeu şi care nu a început să trăiască în Hristos. Iar pentru omul pătruns de har, activitatea neîncetată duhovnicească reprezintă o necesitate sfântă, căci trebuie neîncetat să crească din putere în putere.

In cazul acesta trândăvia reprezintă de fapt încetarea ascensiunii, iar încetarea creşterii este echivalentă cu regresul duhovnicesc. La oamenii aceştia, chiar şi somnul este lipsit de trândăvie. Căci ei, precum cerem în rugăciunea Bisericii, chiar şi în tăcerea somnului sunt luminaţi prin cunoaşterea căilor lui Dumnezeu.

Având un scop atât de înalt al existenţei (cu toţii avem acelaşi scop), să cerem, fraţilor, şi fiecare dintre noi împreună cu Sfântul Efrem: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei depărtează-l de la mine! Nu îngădui, Doamne, să devin o povară pentru fraţii mei si să ruşinez chipul Tau! Fă-mă vioi la orice fapta hună, ca neîncetat să muncesc la zidirea duhovnicească a fiinţei mele pentru veşnicie. Şi, orice aş face, să fac spre slava Ta, Doamne, nu din îngăduinţă faţă de mine însumi! Amin.

 

Fragment din cartea „Omilii la rugăciunea Doamne și Stăpânul vieții mele…”, Editura Egumenița

Sfântul Inochentie al Odessei