Deci, când rămâne cineva în smerenie? Când îşi aduce aminte de porunca lui Hristos, care zice: „Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice” (Luca 17, 10), şi iarăşi de porunca dascălului lumii, care zice: „Eu încă nu socotesc să o fi cucerit” (Filipeni 3, 13). Cel ce este convins că n-a făcut nimic mare, oricâte ar face, numai acesta este cu adevărat cel ce se smereşte, cel ce nu crede că încă a ajuns la sfârşit.

Mulţi s-au îngâmfat din umilinţă. Dar şi noi pătimim aceasta. Ai făcut ceva din smerenie? Să nu cugeti lucruri mari, căci atunci totul ai pierdut. De felul acesta a fost fariseul; s-a trufit fiindcă dădea săracilor a zecea parte, şi a pierdut totul. Însă nu tot aşa a pătimit vameşul. Ascultă-l pe Pavel care zice: „Nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat” (I Corinteni 4, 4). Ai văzut că el nu s-a îngâmfat pe sine, ci în tot felul se smerea şi se înjosea, deşi ajunsese în cea mai înaltă sfinţenie?

Şi cei trei tineri deşi se găseau în mijlocul cuptorului şi în foc, iată ce ziceau: “Că am păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de Tine”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 5) În acest fel are cineva inimă înfrântă, şi de aceea puteau să zică: „Ci cu suflet zdrobit şi cu duh umilit să fim primiţi de Tine”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 15) Astfel că şi după ce au căzut în cuptor erau foarte smeriţi, ba încă mai smeriţi ca înainte de a cădea. Fiindcă vedeau minunea făcută cu dânşii, şi crezându-se pe dânşii nevrednici de mântuire, au fost cuprinşi de o mare smerenie, căci, când ne convingem că ni s-a făcut bine fără să fim vrednici, atunci mai cu seamă ne umilim.

Deşi, de altfel, dânşii ce binefacere oare au primit fără să o merite? S-au dat pe sine focului, în timp ce alţii păcătuiau; erau încă tineri, şi totuşi nu au cârtit, nici nu s-au mâniat şi nici n-au zis: „Ei! şi ce bine este de noi, că-I slujim lui Dumnezeu? Acest împărat este necucernic, şi totuşi a devenit stăpânul nostru. Dar nu numai atâta; cu ce ne-am folosit noi închinându-se lui Dumnezeu? Împreună cu idolatrii suntem pedepsiţi de idolatru, în robie am fost aduşi, din patrie am fost scoşi, din libertate şi din toate cele părinteşti; robi şi slugi am ajuns, slujim unui împărat barbar”. Nimic din toate acestea n-au zis; însă, ce? „Păcătuit-am, făcut-am fărădelege.” Dar şi rugăciunea n-o făceau pentru dânşii, ci pentru alţii. „Tu ne-ai dat unui rege nedrept, cel mai rău care este pe pământ”. (Cântarea celor trei tineri, vers. 8)

Şi iarăşi Daniel fiind azvârlit în groapa leilor a doua oară, zicea: „Adusu-Ţi-ai aminte de mine Dumnezeule”. Şi de ce nu şi-ar fi adus aminte, Daniele, când tu L-ai slăvit pe dânsul înaintea împăratului, zicând: „Şi mie, nu prin înţelepciunea care ar fi în mine” (Daniel 2, 30), şi când ai fost aruncat în groapa leilor pentru că n-ai ascultat de porunca acelui împărat viclean? Pentru ce, dar, nu şi-ar fi adus aminte tocmai pentru aceasta? Nu oare pentru dânsul ai fost aruncat acum în groapa leilor? „Da! răspunde el; însă sunt dator pentru multe.”

Dar atunci ce am putea spune noi? Ascultă-L şi pe David ce spune: „Iar dacă El îmi va zice: «Nu mai este bunăvoinţa Mea cu tine», atunci iată-mă, facă cu mine ce va binevoi” (II Regi 15, 26), deşi avea cu sine mii de isprăvi. Şi Eli zice: „El este Domnul; facă, dar, ce va binevoi”. (I Regi 3, 18) Aceasta este datoria slugilor recunoscătoare, nu numai când primesc binefaceri, ci şi nenorociri, ca şi în strâmtorări, totul să-I atribuie Lui. Şi cum să nu fie absurd, când noi îl lăsăm pe stăpân ca să-şi bată slugile, ştiind că îi cruţă ca fiind ai lor, şi Dumnezeu nu va cruţa?

(Extras din Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon, Editura Nemira, Bucureşti, 2005).

Sursa: http://www.doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/sfantul-ioan-gura-de-aur-despre-ingamfarea-din-umilinta