Sfântul Nicodim Aghioritul: DEASA ÎMPĂRTĂŞIRE CU PREACURATELE LUI HRISTOS TAINE (Partea a II-a, Cuvântul 5)

Sfântul Nicodim Aghioritul:

DEASA ÎMPĂRTĂŞIRE CU PREACURATELE LUI HRISTOS TAINE 

*

Cuvântul 5

Se împotrivesc unii zicând că sfânta împărtăşanie este lucru înfricoşat, de aceea trebue şi viaţă sfântă, desăvârşită şi îngerească.

  Că este mare şi înfricoşată taina Sfintei împărtăşanii şi că trebue viaţă sfântă şi curată, nimeni nu se îndoeşte. Dar numele „sfânt” are multe înţelesuri. Sfânt numai Dumnezeu este, deoarece are sfinţenia în chip firesc şi nu dobândită; iar oamenii care s-au învrednicit de Sfântul Botez, primesc sfinţenia prin participare de la Sfântul Dumnezeu. De aceea se numesc sfinţi, deoarece au luat sfinţenia prin harul Sfântului Duh, din renaşterea de sus. Si prin faptul că se se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru, primesc totdeauna sfinţenia dela Sfintele Taine. Si cu cât de apropie de Dumnezeu prin lucrarea stăpâneştilor porunci, cu atât mai mult se sfinţesc şi se ridică spre desăvârşire. Iar cu cât se depărtează de Dumnezeu, prin nelucrarea poruncilor, pe atât se lipsesc de sfinţenie, sunt stăpâniţi de patimi şi răutatea creste în ei. Fiindcă răutatea nu este altceva decât lipsa binelui.
Câţi dar s-au învrednicit de renaşterea prin Duhul Sfânt nu sunt deloc opriţi să se numească sfinţi şi prin urmare să se împărtăşească des cu Dumnezeeştile Daruri, ca fii sfinţi după har ai Sfântului Dumnezeu. De aceea şi dumnezeescul Gură de aur zice: Cele Sfinte celor sfinţi trebue să fie date şi nu celor necuraţi şi întinaţi. Si voind ca să arate deosebirea sfinţilor, zice: „Nici un păcătos să nu se apropie să se împărtăşească. Totuşi nu zic nici un păcătos, Pentru că mai întâi decât pe alţii, pe mine mă opresc de dumnezeeasca Masă. Deci nu zic „nici un păcătos”, ci nimenea să nu se apropie de Sfintele Taine rămânând păcătos. Adică nimeni nespovedil şi nepocăit; deoarece ştiu că toţi suntem supuşi păcatului şi canonisirii şi că nimeni nu se poate lăuda că are inima curată de păcat. Dar nu acesta este răul, că adică nu avem inima curată, ci Pentru că nu ne apropiem de Hristos, Care poate să ne curăţească. Iar Teodoret zice: „Cei care se împărtăşesc cu Dumnezeeştile Taine, unii se împărtăşesc ca oaie, adică cei desăvârşiţi în virtute; iar alţii ca capre, adică acei care îşi curăţă întinăciunea păcatului prin pocăinţă.
Dar deşi aceştia dau deasa împărtăşire numai celor desăvârşiţi, totuşi se pare că Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei care se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii prin pocăinţă. Căci după cum în această lume văzută nu toţi oamenii au aceeaşi vârstă, tot aşa şi în lumea cea duhovnicească a Bisericii, sunt stări deosebite, potrivit cu parabola seminţei. Cel desăvârşit aduce lui Dumnezeu numărul o sută, cel mijlociu şasezeci, iar începătorul treizeci, fiecare după puterea lui şi nimeni nu este lepădat de Dumnezeu Pentru că nu aduce o sută. Dar noi, de vom socoti bine, este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi; fără dragoste, nici ascultarea faţă de stăpâneştile porunci, iar fără de ascultare nici desăvârşirea. Fiindcă precum zice înţeleptul Solomon: „începutul înţelepciunii este dorinţa cea adevărată de învăţătură, iar dorinţa de învăţătură şi de cunoaştere este dragostea, iar dragostea este păzirea dumnezeeştilor porunci, păzirea poruncilor este adevărata şi neschimbata curăţie şi nestricăciunea face pe om să se apropie de Dumnezeu. Drept aceea, dorul după înţelepciune ridică pe om la împărăţia Cerurilor”.
De aceea şi cel între sfinţi Avva Apolo, cunoscând că dumnezeeasca împărtăşanie este săvârşitoare a dumnezeeşti dragoste, o numără împreună cu porunca dragostei şi zice că de aceste două porunci, adică le deasa împărtăşire şi în iubirea aproapelui, atârnă toată Legea şi Proorocii.
Dar De ce este nevoie să spunem multe? Cei care aduc acestea, oare cum se împărtăşesc în Postul Patruzecimii: ca desăvârşiţi sau ca păcătoşi şi nedesăvârşiţi? Dacă se împărtăşesc ca desăvârşiţi, trebue să o facă mai des, după hotărîrea lor; iar dacă o fac ca nevrednici, atunci mai des trebue să se împărtăşească, Pentru că să devină desăvârşiţi, precum am spus mai înainte.
De vreme ce pruncul nu creşte la vârsta bărbăţiei, fără de hrană trupească, cu mult mai mult sufletul nu poate ajunge la desăvârşire, fără hrană duhovnicească. Si precum zic înţelepţii cei din afară, că trei lucruri trebue avute în vedere la prunc: întâi, cel ce hrăneşte, al doilea cel ce se hrăneşte şi al treilea ceea cu care se hrăneşte. Cel care hrăneşte este sufletul, cel hrănit este trupul însufleţit, iar aceea cu care se hrăneşte este hrana.
Astfel, zice Gavriil al Filadelfiei, se întâmplă şi la renaşterea cea duhovnicească: „Este cel ce se hrăneşte, adică omul renăscut prin botez; cea cu care se hrăneşte, Preacuratele Taine şi cel ce hrăneşte, dumnezeescul Har, care preface pe acestea în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru”. De aceea zice şi Marele Vasile, că cel ce s-a născut prin Botez trebue să se hrănească cu împărtăşirea Dumnezeeştilor Taine (Cuvântul 8 despre Botez).
Iar dacă se împărtăşesc fiind păcătoşi, apoi nu trebue să se împărtăşească nici la patruzeci de zile, şi nici o dată pe an, precum zice Ioan Gură de Aur: „Aşa cum cel ce are conştiinţa curată trebue să se împărtăşească în fiecare zi, tot aşa şi cel aflat în păcate şi nepocăit nu-i este de folos nici în sărbătoare să se împărtăşească. Căci dacă ne împărtăşim cu nevrednicie, chiar dacă şi numai odată pe an ne-am împărtăşi, nu ne eliberăm de păcate prin aceasta, ci mai ales mai mult ne osândim, Pentru că nici atunci nu ne împărtăşim curat. De aceea vă rog pe toţi, nu vă împărtăşiţi simplu, aşa cum s-ar întâmpla, Pentru că este sărbătoare. Nu!”
Si iarăşi în alt loc zice tot el: „Deoarece nici preoţii nu cunosc pe toţi păcătoşii care se împărtăşesc cu nevrednicie, Dumnezeu de multe ori îi descopere şi îi predă ca să fie pedepsiţi de satana. Deoarece când se întâmplă oamenilor boli, necazuri, calamităţi şi nenorociri şi alte asemenea rele, din această pricină vin, Pentru că se împărtăşesc cu nevrednicie. Si aceste pe care le-am zis, le arată Pavel zicând: De aceea adică, Pentru că se împărtăşesc cu nevrednicie, sunt mulţi bolnavi şi mulţi mor. Si cum, îmi răspundeţi, Pentru că ne împărtăşim numai odată pe an? Dar aci este răul că nu vă gândiţi la vrednicia împărtăşaniei, la curăţia sufletului, ci o socotiţi la lungimea vremii şi aceasta o socotiţi că este evlavie, adică a nu se împărtăşi cineva des, Si nu ştii că şi numai odată pe an dacă te împărtăşeşti cu nevrednicie îţi vatămi sufletul şi dacă te împărtăşeşti cu vrednicie, des, te foloseşti.
Nu este îndrăzneală şi obrăznicie a se împărtăşi cineva des, ci împărtăşirea cu nevrednicie, chiar dacă şi numai odată pe an. Iar noi suntem atât de ticăloşi şi nepricepuţi că tot anul facem păcate şi nu ne străduim să ne curăţim de ele şi socotim că este de ajuns pentru curăţirea noastră să nu ne împărtăşim des şi să îndrăznim cu ocară împotriva Trupului lui Hristos. Să ne gândim că cei ce au răstignit pe Hristos, numai o singură dată L-au răstignit; şi Pentru că numai o dată L-au răstignit, au făcut un păcat mai mic? Si luda numai odată L-a vândut, şi pentru aceasta nu s-a osândit? Nu este aşa, nu!
Pentru ce dar să folosim sfânta Împărtăşanie cu măsurarea vremii? Timpul cel mai bun pentru a ne împărtăşi este conştiinţa curată.
Si iarăşi zice: Pe care deci să-i iubim? Pe cei care se împărtăşesc numai odată pe an? Sau pe cei ce se împărtăşesc de multe ori? Sau pe cei ce se împărtăşesc de puţine ori? Nu! Nu lăudăm nici pe cei ce se împărtăşesc o singură dată, nici pe acei ce se împărtăşesc de multe ori, nici pe acei care se împărtăşesc de puţine ori, ci lăudăm pe cei ce se împărtăşesc cu conştiinţă curată, cu inimă curată, cu petrecerea şi viaţa neosândită; cei ce sunt astfel, totdeauna se împărtăşească; cei ce ce nu sunt aşa, nici odată pe an nu sunt vrednici să se împărtăşească. Si din ce pricină? Pentru că se împărtăşesc spre osândirea lor, spre iad şi chinuri.
Dar aceşti binecuvântaţi nu ştiu de ce nu iau aminte la acestea şi cer de la cei ce se împărtăşesc viaţă şi stare îngerească. Că cel botezat şi renăscut prin Sfântul Botez făgăduieşte să trăiască viaţă îngerească, este lucru limpede, Pentru că se sileşte cât poate să împlinească stăpâneştile porunci, precum este rânduit, Acest lucru este propriu şi cetelor îngereşti, adică să împlinească si să săvârşească totdeauna dumnezeeştile porunci.
De aceea şi cei ce sunt botezaţi şi păzesc dumnezeeştile porunci, nu sunt departe de vieţuirea îngerilor, mai ales că se silesc să păzească în trup curăţenia îngerilor celor fără de trup, precum şi Apostolul Pavel strigă şi spune: „Petrecerea noastră este în ceruri” (Filip. 2,20) Adică vieţuirea noastră a creştinilor este cerească şi îngerească.
Dar şi dumnezeescul Gură de Aur zice: „Să atragem în noi ajutorul cel nebiruit al Duhului Sfânt, prin păzirea poruncilor, şi cu nimic nu vom fi mai prejos decât îngerii. Si iarăşi, indoit primeşte Harul, creştinul cel ce s-a botezat şi s-a mântuit. întâi pentru că viază cu harul Duhului Sfânt, şi al doilea Pentru că se face ca o pasăre uşoară şi zboară cu slobozenie spre Ceruri”.

Legături: