„Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea”
Nu există lucru mai înalt decât ceea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăvește omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut. Nu există poticnire, pentru că există cel ce primește spovedania, cel ce are puterea de a ierta. Mare este duhovnicul!
Încă de mic copil, atunci când mi se întâmpla să păcătuiesc, o mărturiseam și plecau toate. Zburam de bucurie. La fel și acum. Sunt păcătos, neputincios; caut scăpare la milostivirea lui Dumnezeu, mă mântuiesc, mă liniștesc, le uit pe toate. În fiecare zi mă gândesc că păcătuiesc, dar doresc ca tot ce mi se întâmplă să prefac în rugăciune și să nu-l închid înlăuntrul meu.
Păcatul îl încurcă pe om sufletește. Această încâlcire nu pleacă prin nimic. Numai prin lumina lui Hristos se face descâlcirea. Prima mișcare o face Hristos. Veniți la Mine toți cei osteniți… (Matei 11, 28). Apoi noi, oamenii, primim această lumină prin buna noastră dispoziție, pe care o dovedim prin iubirea noastră față de Domnul, prin rugăciune, prin Taine.
Pentru ca sufletul să se pocăiască, trebuie să se trezească. Aici, în această trezire, se săvârșeşte minunea pocăinței. Şi aici se află intenţia omului. Trezirea, însă, nu atârnă numai de om. Omul nu poate de unul singur. Intervine Dumnezeu. Atunci se pogoară harul dumnezeiesc. Fără har omul nu se poate pocăi. Iubirea lui Dumnezeu va face totul. Poate să rânduiască ceva – o boală sau altceva, depinde – ca să-l aducă pe om la pocăință. Aşadar pocăința se izbândește prin harul dumnezeiesc. Noi vom face o mișcare către Dumnezeu în chip simplu și lin, iar de acolo mai departe vine harul.
Poate o să-mi spuneţi: „Atunci prin har se fac toate”. Se întâmplă şi aici întocmai ceea ce spun. Nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu ne iubeşte. Apostolul Pavel zice: Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu… (Gal. 4, 9). La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Nu ne putem pocăi, dacă Domnul nu ne dă pocăinţă. Şi aceasta este valabil pentru toate. Adică se adevereşte prin cuvântul: Fără mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Dacă n există temeiuri pentru a se sălăşlui Hristos înlăuntrul nostru, pocăinţa nu vine. Temeiurile sunt smerenia, iubirea, rugăciunea, metaniile, oseneala pentru Hristos. Dacă simţământul nu este curat, dacă nu este simplitate, dacă sufletul are un interes viclean, atunci nu vine harul dumnezeiesc. Se întâmplă atunci să mergem să ne spovedim, şi să nu simţim uşurare.
Pocăinţa este un lucru foarte subţire. Pocăinţa adevărată va aduce sfinţirea. Pocăinţa ne sfinţeşte.